646. O sfinţenie conştientă ar putea cădea ca fulgerul în ispita sfinţeniei, care e cea mai rafinată capcană a mândriei.
646. Sfinţii Părinţi nu au recunoscut desăvârşirea decât după semnul desăvârşitei smerenii.
647. Cei ce îşi întorc mânia şi pofta de la cele de aici, unde altfel ar fi zăcătorit în contra firii, aceia scapă de bărbatul sau de femeia dintr-înşii şi vin la starea unui suflet de fecioară.
Sufletul ajuns la starea de fecioară are parte de crinul Bunei-Vestiri a naşterii lui Hristos într-însul.
648. Lui Iisus lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, până şi copiii îi prilejuiau motive de revelaţie. De la toate lucrurile lumii Iisus ridică oamenii la raţiunile supranaturale ale Providenţei. Pe copii de pildă: Iisus i-a găsit modelul sufletului deschis spre Dumnezeu. Ei, deşi nu înţeleg nimic şi nu schiţează nici o împotrivire dialectică, cred totul şi pun întrebări uimitoare de credinţă. Pentru ei existenţa lui Dumnezeu şi prezenţa divină este un lucru de la sine înţeles. Nu în zadar s au alăturat aceste două cuvinte: copilărie şi sfinţenie. De fapt, omul începe viaţa cu sfinţenie, apoi o pierde: devine păcătos, devine „întrebătorul complicat al veacului acestuia”.
650. Limitele omului sunt limitele sfinţeniei sale. Iar sfinţenia este de la Dumnezeu. De altfel, singurul leac al vieţii, s-o scape de năruire numai sfinţenia rămâne. Sfinţenia este şi efectivă şi preventivă. Datori de a o câştiga sunt toţi oamenii care vor să se mântuiască.
651. Sfinţenia, tare seamănă a sănătate originară, o strălucire lină a spiritului. Unde sunt acestea şi Dumnezeu Se odihneşte, unde lipsesc şi Iisus Îşi pierde răbdarea. Este lucrul cel mai greu să îndupleci omul să urmărească realizarea sfinţeniei.
