Chilia din munte
„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea …” (Isaia 52, 7).
Părintele Arsenie a avut mereu în vedere nevoinţele ascetice şi aceasta începând încă de timpuriu, de când era student, încât între colegi era considerat un „sfânt”.
„Dintr-o autentică dorinţă de trăire spirituală, fără îndoială şi cu multă sinceritate, a început să ducă o viaţă foarte ascetică. Pleca dimineaţa la pădure, având cu el o scândurică subţire pe care îngenunchea la rugăciune şi medita îndelung.”31
Prin urmare Părintele Arsenie avea deja o pregătire ascetică când s-a aşezat la mănăstire. Şi atunci, dorinţa construirii unei chilii în inima muntelui şi dorinţa retragerii ne pare firească.
După constatările la faţa locului ale Părintelui Boldor, la izvorul văii Sâmbăta, pe o muchie de „cleanţ”, cu un povârniş aproape vertical, terasează stânca. În interiorul masivului, „scobeşte” o deschizătură cu înălţimea 1.65-1.75 m şi lăţimea de 0.80 m, pe care o lărgeşte în interior, cu intenţia de a realiza o chilie în „inima” muntelui. Ivindu-se fisuri în stâncă, construieşte o schelă suspendată în faţă, spre cursul văii, şi „atacă” frontal muntele printr-o deschidere boltită de circa 2 m, înaintează cam 1 m, după care lucrarea se opreşte.32
„Părintele Arsenie a fixat un loc socotit de retragere, care până la urmă nu a fost de retragere, nici pentru el şi nici pentru altcineva, pentru că e în apropiere o cabană turistică. Nu Părintele a săpat singur chilia, aşa cum se crede. Părintele a lucrat cu oameni. (Părintele dacă a vrut să facă o treabă găsea totdeauna priză la oameni. Oamenii veneau şi îl ajutau. Dacă găsea la râu o piatră mare care se potrivea undeva la mănăstire, imediat aranja cu cineva să aducă piatra cu un car cu bivoli.)
Chilia e un început, un hol din care urma să se desfacă o cameră în stânga. A renunţat pentru că a constatat că se infiltrează apă. Şi atunci, a renunţat şi din motivul acesta, a renunţat şi pentru că el a plecat, şi s-a renunţat şi pentru că erau partizani pe munte şi să nu se facă o legătură între Părintele şi partizani.” (Arhimandritul Teofil Părăian)
(Nu ştim dacă Părintele Arsenie ar fi vrut să se retragă acolo cu totul sau numai în anumite perioade, însă suntem convinşi că dacă s-ar fi retras, nu o făcea de dragul senzaţionalului sau ca să se pregătească pentru vreo datorie oarecare, ci ar fi făcut-o cu convingerea, dragostea şi dorinţa pe care au avut-o şi alţi oameni cu viaţă îmbunătăţită care „au fugit de lume” din dorinţa, care-i mistuia, de a rămâne singuri cu Dumnezeu.)
Dar, în cele din urmă, şi cu Părintele Arsenie s-a întâmplat ca şi cu alţi părinţi duhovniceşti: Dumnezeu a primit iubirea lor şi i-a trimis înapoi în lumea din care doreau să se retragă ca tămăduitori ai ei.
„Chiar dacă nu i-ar fi trimis înapoi, fuga lor ar fi fost la fel de creatoare şi ar fi avut o însemnătate uriaşă pentru societate; fiindcă monahul ajută lumea nu prin cele pe care le spune sau face, ci prin însăşi existenţa sa, prin stare de rugăciune neîncetată care se identifică cu sinea lor cea mai lăuntrică. Dacă Antonie cel Mare şi Sfântul Serafim de Sarov n-ar fi făcut nimic altceva decât să se roage în pustia în care se găseau, ar fi fost la fel de mari făcători de bine pentru semenii lor. Dar Dumnezeu i-a menit din veci să slujească celorlalţi într-un mod mai direct. Această slujire directă şi văzută era însă o consecinţă esenţială a slujirii nevăzute pe care o aduceau prin rugăciunea lor.”33
Chilia Părintelui a rămas până astăzi un loc de pelerinaj unde credincioşii se roagă, pun o floare sau aprind o lumânare.
Dostları ilə paylaş: |