Cărarea Împărăţiei

Fântâna cea frumoasă

Ca şi altă dată s-a făcut sfinţirea apei la fântâna de lângă altarul bisericii şi Taina Sfântului Maslu pentru bolnavi. Lucrul deosebit al acestui an a fost sfinţirea fântânii, botezată «cea frumoasă» din partea Î.P.S. Sale. Această fântână, clădită în mijlocul grădinii de pomi este o nouă înfăptuire după desenele şi planurile Părintelui Arsenie. Este o lucrare de mare artă. Numele primit la Botez şi l-a dobândit pe bună dreptate”.³⁴

Fireşte că regimul comunist nu putea tolera aşa ceva şi era de aşteptat ca în cele din urmă să reacţioneze. Avalanşa poporului şi a tineretului spre Mănăstirea Brâncoveanu i-a speriat. Se bănuia că acolo unde este o aşa de mare adunare de oameni trebuie să fie neapărat şi instigaţie. Şi cine altcineva putea fi spionat şi arestat decât „instigatorul”, care devenea incomod şi care, în mentalitatea lor, putea ajunge oricând periculos având în vedere popularitatea pe care a are.³⁵

Otilia Rădulescu Aroneasa mărturiseşte că l-a reîntâlnit pe Părintele Arsenie în vara anului 1948 la Securitatea din Braşov, unde a fost dusă şi dânsa pentru cercetări.

„Din spusele gardianului Raicu, un om în vârstă, care (după posibilităţile lui) m-a ajutat foarte mult, ocrotindu-mă, Părintele Arsenie era închis în subsolul clădirii. Datorită însă entuziasmului enoriaşilor din Schei care aduceau zilnic, în grupuri compacte, mâncare la poartă, sau poate altor interese, în ultima săptămână a lunii iulie, Părintele era scos la soare timp de o oră pe zi, pe o terasă a clădirii. La terasa aceasta aveam şi noi acces. Eu şi prietena mea Ita Tâmpănaru, eram «cazate» într-un birou gol şi la amiază, când era ceva mai multă linişte, puteam ieşi la aer. Părintele Arsenie era îmbrăcat în alb şi părea detaşat de tot ce-l înconjura. Din când în când se uita însă la noi, cu o privire pătrunzătoare. Puţinele cuvinte pe care ni le adresa erau pline de înţelepciune şi încurajare.(…) De altfel era ştiut că Părintele Arsenie, arestat ca legionar, nu era văzut cu ochi buni de guvern şi, poate, nici de mai marii Ierarhiei Bisericeşti.

Totuşi, harul său le impunea respect şi teamă.”³⁶

Aceasta era starea lucrurilor când Părintele Arsenie a plecat
la Prislop.³⁷