Cărarea Împărăţiei

Concepţia Părintelui Arsenie despre monahism

Părintele a văzut de-a lungul vieţii sale şi cazuri de călugări rataţi. Despre ei zicea: „Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”.

Pentru a evita apariţia acestora, Părintele Arsenie i-a scris Episcopului Aradului, Prea Sfinţitului Andrei Mageru, în eparhia căruia era în acei ani, spre a-i arăta cu iubirea, experienţa şi competenţa cu care scrisese Cărarea Împărăţiei şi Trepte spre vieţuierea în monahism, că înnoirea monahismului (atât de dorită şi atunci, ca şi acum), de care depinde şi înnoirea mai generală a Bisericii şi a societăţii, nu se face prin înmulţirea numărului de mănăstiri şi schituleţe şi nici prin simple directive venite „de sus”.

Alcătuită cu precizie, claritate, profunzime şi cu o putere de discernământ cu totul aparte, epistola lămuritoare a Părintelui Arsenie – o adevărată sinteză a gândirii Sfinţiei Sale despre monahismul contemporan – poate fi socotită, pe bună dreptate, „un luminos punct de reper într-o eventuală încercare de înviorare a monahismului”.

„Am văzut şi răsăritul şi apusul multor mănăstiri.

Răsar, când grăiesc conştiinţei poporului prin simplă existenţa lor; şi apun, când această existenţă e pătată de nevrednicia vieţuitorilor lor. De răsăritul sau apusul acestora atârnă încrederea sau neîncrederea ce le mai rămâne oamenilor în forţa de creaţie a creştinismului. E destul să pomenim bisericile şi mănăstirile din Ardeal, înfiinţate de ctitorii de peste munţi, ai căror vieţuitori au ţinut trează în conştiinţă unitatea ortodoxă a neamului. Iar când vitregiile trecutului – urzite de Vatican – le-a dărâmat şi ars, s-au arătat mucenicii.

E un apus frumos.

Acesta ne-a ferit de cel ruşinos, al decadenţei actuale, când mănăstirile şi le desfiinţează călugării.

Aci e cazul de popas. Ce reînfiinţăm, care situaţie?

E frumoasă iniţiativa şi trebuie apreciată, dar fără oameni îndeajuns formaţi, care să conducă cuminte ceea ce se adună la întâmplare, nu se ajunge decât la o situaţie decadentă.

Iată câteva decadenţe:

Sărăcia, cu care uneori se începe o mănăstire, determină cerşetoria, umblatul cu «pantahuza», pretarea la slujbe pe rufărie, taxe pe slujbe – ruşini.

Din diferenţa de zestre, pe care şi-o aduce fiecare, se nasc în obşte atitudini umilitoare, întâietăţi nedrepte – destrămare sufletească.

Oamenii din afară, care ajută prin donaţii mai de seamă, ba şi care n-ajută cu nimic, dacă nu li se are grija, încep să se amestece în treburile interne ale mănăstirii, să învrăjbească obştea şi să se învrăjbească şi între ei înafară – smintelile.

Sănătatea fizică a fiecărui ins în parte trebuie medical şi dinainte ştiută. Aci e un punct gingaş, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiţi în această nevoinţă de o viaţă a sfaturilor evanghelice, decât oameni perfect sănătoşi cu plămânii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sângele şi glandele endocrine. Acestea din urmă, pricinuind oarecare jenă, rămân de obicei la voia întâmplării şi pradă unei păreri cu totul pe dos, mai ales între femei, că încetarea mai devreme a unor funcţii de natură endocrină, ar fi o învrednicire, un preludiu al sfinţeniei. De fapt e o tragedie care bate la uşă: dezorganizarea mintală, în diferite grade, de unde înclinaţia spre exagerări, denaturări, habotnicii, închipuiri, năluciri – toate tulburări psihice din cauze netratate. De multe ori, «înclinaţia spre mănăstire» nu e de fapt o înclinaţie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevărata chemare însă nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de a alege liber acest mod de mântuire nu aruncă ponoase pe celălalt mod de mântuire, al familiei. Infirmii văd în mănăstire: vis, uşurare, litanie, ca să sfârşească în decepţii şi sminteli. Adevăraţii chemaţi văd limpede eroica nevoinţă a desăvârşirii, fără ispita sfinţeniei.

De asemenea e foarte bine să se ştie de la început care e punctul de vedere al fiecărui ins asupra răului. Multe structuri psihice sunt pradă obsesiei răului, a păcatului, a diavolului, manihei asupra trupului şi osânditori ai familiei – obsesii şi interpretări nesănătoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesănătos al minţii sau ducând la el. Speriaţii aceştia se dedau de capul lor la nevoinţe care le ruinează amândouă sănătăţile – nu sunt de nici o treabă în mănăstiri. Iar dacă totuşi sunt primiţi, sub influenţa structurii lor, obştea poate ajunge pradă mâncătoriei, lucrăturilor, viciilor, străini la trapeză şi rugăciune, ba chiar duşmani. Infirmii se fixează pe îngustimi neesenţiale creştinismului, ca de pildă pe amănunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravilă, îngustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai supărări.

Întotdeauna se găsesc vieţuitori de mănăstire, dar foarte arareori se nasc povăţuitorii: stareţii şi duhovnicii. Aceştia trebuie să fie minţi luminate, vederi largi, buni cunoscători ai omului: limpezi în doctrină, îmbunătăţiţi în smerenie şi iscusiţi în dreapta socoteală şi, pe deasupra, structuri cu o fericită îmbinare între iubire şi autoritate. Din câte au ei de făcut pomenesc doar una:

Unificarea sufletească a obştii, ca toţi să fie într-un cuget. E atât de anevoios lucrul acesta dar şi atât de mare, încât atrage prezenţa nevăzută a lui Iisus într-o atare obşte. Iubirea de Dumnezeu şi de oameni, într-o obşte de un cuget, e ridicată de Noul Testament la valoarea de argument al existenţei lui Dumnezeu. Aceasta este ultima Lui definiţie, poruncă şi rugăciune. Iată rostul şi sarcina povăţuitorilor. Ziduri se pot face uşor, gospodărie la fel, adunare de vieţuitori foarte uşor – greutatea i la ales. Căci mulţi par buni, luaţi în parte, dar devin răi adunaţi laolaltă – devin ceea ce erau de fapt.

Obştile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povăţuitori cu calităţi, cu cât sunt mai mari cu atât au o viaţă mai scurtă. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire între oameni, chiar puţini, e o dovadă de lucrare dumnezeiască şi, desăvârşit, numai El o poate face.

Deci, ca încheiere a părerilor: decât realizări sortite decadenţei, sub raportul aşezării, al înzestrării şi al componenţei personalului, mai bine fără ele. Căci pietrele, păstrate aşa: moment de culme al trecutului grăiesc mai bine conştiinţei poporului, decât realizările prezente fără nădejde. Nu multe mănăstiri, ci puţine: cât mai puţine, dar cu atât mai bune, şi nu prea mari.”⁷⁰