152. Iată o supărare a lui Iisus. Supărarea că copiii nu sunt lăsaţi, de mici să vină la Iisus.
153. Cei care opresc copiii de la credinţă sunt osândiţi mai rău ca sinucigaşii.
154. Indiferent cum este dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu este Tatăl sufletului şi cele ce lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru.
155. Lui Iisus lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, până şi copiii Îi prilejuiau motive de revelaţie. De la toate lucrurile lumii Iisus ridică oamenii la raţiunile supranaturale ale Providenţei. Pe copii, de pildă, Iisus i-a găsit modelul sufletului deschis spre Dumnezeu. Ei, deşi nu înţeleg nimic şi nu schiţează nici o împotrivire dialectică, cred totul şi pun întrebări uimitoare de credinţă. Pentru ei existenţa lui Dumnezeu şi prezenţa divină este un lucru de la sine înţeles. Nu în zadar s-au alăturat aceste două cuvinte: copilărie şi sfinţenie. De fapt, omul începe viaţa cu sfinţenie, apoi o pierde: devine păcătos, devine „întrebătorul complicat al veacului acestuia”.
156. O natură bună (îmbunătăţită) îşi simplifică de la sine principiile şi marginile. S-ar apropia de natura originară, a cărui icoană, printre noi, numai copiii o au.
157. Dacă nu poţi vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.
