Creatura Creature, 1989

Jeff dădu, mâhnit, din cap.

— Eu... mă rog, am avut toată ziua nişte senzaţii ciu­date... ca şi cum mi s ar fi făcut brusc frică. Iar azi noapte am avut un coşmar.

Îi povesti lui Collins ce şi amintea din vis, apoi zise:

— Chestia e, putea oare visul să mi provoace semnele? Adică, în vis eram legat de o masă. Şi mă gândesc că...

— Vrei să zici că sunt o reacţie psihică? îl întrerupse an­trenorul.

Dădu din nou din umeri şi îşi puse palmele pe birou.

— M ai prins, Jeff. Nu ştiu nimic despre chestiile astea. Dacă vrei, îl putem suna pe Ames să l întrebăm.

Se întinse după telefon, dar Jeff îl opri.

— Nu. E n regulă. O să mă duc acolo mâine sau poimâine şi o să l întreb atunci.

Collins îl cântări din priviri o clipă, apoi încuviinţă.

— Bine. Vreau să fii liniştit la noapte, ai înţeles? Fără bătăi şi să te culci devreme. Vreau să fii în cea mai bună formă mâine la meci.

Jeff se ridică să plece, dar se răsuci pe călcâie.

— Ce fac cu maică mea? Dacă mai vrea să renunţ la echipă?

Collins îl privi drept în ochi.

— Asta nu i decizia ei, nu? Nu depinde de tine şi de taică tău?

Jeff ezită. Un zâmbet îi lăţi faţa.

— Mda, rosti el. Cred că aşa e.

După plecarea lui Jeff, Collins rămase pironit locului câteva minute, meditând, apoi luă telefonul şi formă numărul lui Ames de la clinica sportivă.

— Marty? Aici e Phil.

Ezită o clipă, întrebându se dacă merita să discute cu doctorul, dar semnele de pe corpul lui Jeff erau ale naibii de reale.

— Mă întrebam dacă există vreun motiv pentru semnele de la gleznele şi mâinile lui Jeff, care i au apărut azi.

Câteva clipe îi răspunse tăcerea, apoi Ames răspunse cu voce sarcastică.

— Vrei să afli ce i am făcut lui Jeff azi noapte?

Collins strânse din dinţi.

— Vreau numai să aflu dacă există o explicaţie pentru semnele acelea.

Se lăsă o nouă tăcere, apoi Ames răspunse, cu voce mai blândă:

— Ascultă, Phil, ştii bine în ce stare era Jeff azi noapte. A trebuit să l strângi în braţe, iar după ce ai plecat, a avut un alt atac. Nu trebuie să ţi facă griji, dar a trebuit să l imobilizăm şi noi ca să l calmăm. Uneori curelele lasă urme. Ce mare scofală? Nu s a comportat bine azi?

— Pare în regulă, recunoscu Collins. A avut, însă, un coşmar — unul rău de tot. Mă întrebam dacă semnele nu i provin de la asta.

Ames chicoti.

— Adică te întrebi dacă nu cumva Jeff a luat o razna, nu? Collins tresări, căci exact asta era ideea la care medita.

Pronunţată de Ames, ideea păru ridicolă.

— Cred că m am ambalat prea tare, dădu el înapoi.

Ames schimbă tonul.

— Nu, ai făcut ceea ce trebuia, îl asigură el. Ştii că vreau întotdeauna să ştiu ce se petrece cu băieţii, indiferent cât de nesemnificativ ar părea. Oricum, semnele de pe corpul lui Jeff numai nesemnificative nu sunt, dar, îţi repet, ai făcut bine. Nu ţi face griji. Bine?

Văzând că antrenorul nu i răspunde, Ames adoptă un ton provocator.

— Află că eu ştiu ce fac, Collins.

Phil Collins strânse din buze. Dacă ticălosul ăsta arogant era atât de sigur pe sine... se forţă să alunge gândul. La urma urmei, Ames făcuse mai mult pentru echipă decât oricine alt­cineva, chiar decât el.

— Bine, oftă el. Am vrut numai să fii pus la curent cu ce se petrece.

— Apreciez asta, replică Ames, din nou prietenos.

O clipă mai târziu, conversaţia se încheie. Phil Collins continuă să se simtă stânjenit chiar şi după ce puse recepto­rul în furcă.

Dacă Jeff avea o problemă serioasă?

Dacă Jeff LaConner avea să se îmbolnăvească precum Randy Stevens cu un an înainte?

Collins tremură spasmodic numai gândindu se la asta.

9
Trecură şi ultimele zile de vară, iar când sep­tembrie făcu loc lui octombrie, plopii începură să şi schimbe culoarea. Silverdale strălucea acum de roşul şi galbenul toamnei, iar aerul de munte începuse să pişte uşor, avertizând asupra iernii ce avea să vină. Spre est, câteva piscuri muntoase erau deja acoperite cu zăpadă, iar serile lungi de vară rămăseseră numai o amintire.

Pentru familia Tanner, Silverdale începea, în sfârşit, să însemne acasă. Se adaptaseră bine climatului din mica aşezare. Kelly îşi uitase prietenele din San Marcos şi îi înne­bunea acum pe părinţi să i cumpere de urgenţă schiuri, căci altfel viaţa ei ar fi fost distrusă pentru totdeauna.

Deşi era încă agasat de detaliile presupuse de noua lui slujbă, Blake reuşea să vină zilnic acasă pe la cinci şi jumătate sau şase, şi nu i se cerea niciodată să lucreze în week end uri. Când încercase pentru prima dată să se ducă la birou sâmbăta după amiaza, descoperise repede că era impo­sibil să lucrezi în Silverdale într o asemenea zi, căci un ofiţer de pază îl oprise imediat ce intrase şi l informase că toate birourile sunt sigilate pentru week end. Când protestase, ofiţerul dăduse neputincios din umeri şi i sugerase să l sune pe Jerry Harris. Acesta râse de el şi i spusese să se ducă acasă.

— În ce mă priveşte, rostise el, nu consider c avem ceva de făcut care să nu poată aştepta până luni, aşa că bucură te de familie cât poţi. Oricum copiii cresc prea repede.

În acea după amiază se duseseră la meciul de football, iar în week end ul următor plecaseră până în Duranga să urmărească meciul „Nevăstuicilor" de acolo. Spre surprinderea lui Blake, Mark se dovedise interesat de joc, deşi la început bănuise că el se interesa, de fapt, mai mult de Linda. Cu toate astea, în fiecare duminică după amiază, Mark fusese cel care insistase să petreacă câteva ore pe terenul liceului ca să exerseze pasele.

Cât despre Sharon, neliniştea simţită în ziua în care se întâlnise cu Charlotte LaConner în magazin se estompase, iar când o zărise şi la meciurile de football — observând că, în ciuda vorbelor din acea zi, Jeff continua să joace în echipă — îşi spusese că Elaine Harris avusese, probabil, dreptate când susţinuse că Charlotte avea tendinţa de a reacţiona prea exagerat.

Se aflau acum în cea de a doua joie a lunii octombrie. Mark îşi privi ceasul, culese ultimii cartofi din farfurie, şi îşi dădu scaunul înapoi.

— Trebuie să plec, anunţă el.

Kelly se strâmbă.

— Cum se face că nu pot să merg şi eu la petreceri? se îmbufnă ea. Doar merg la meciuri, nu?

Mark îi zâmbi.

— Nu ţi ar place, o potoli el. Nu i decât o adunătură de oameni care ţopăie şi strigă tot timpul.

— Atunci ţie de ce îţi plac? contracară Kelly.

— Pentru că sunt amuzanţi, recunoscu Mark. Pe lângă asta, deseară o să fac fotografii pentru concurs.

Kelly îşi înclină capul.

— Pun pariu că Linda Harris o să apară în toate, nu?

— Poate, îi replică Mark, roşind uşor.

— Mark are o prietenă, Mark are o prietenă, cântă Kelly.

Băiatul îşi dădu ochii peste cap şi i întoarse spatele soră si.

— O să ieşim la un hamburger după aia, o anunţă el pe maică sa. La cât trebuie să fiu acasă?

— Unsprezece, rosti sec, Sharon.

După ce Mark porni spre uşă, ea îl strigă:

— Sună dacă o să întârzii!

— Aşa o să fac, îi strigă el peste umăr.

O clipă mai târziu, uşa se închise după el.

Mark ajunse la şcoală în clipa în care începea petrecerea. Când ajunse pe stadion, Linda îi făcu semn de pe teren. El îi zâmbi, îi răspunse la salut şi începu o alergare uşoară. Până în acea seară urmărise petrecerile din tribune, alături de cei­lalţi puşti. Acum avea să fie şi el pe teren. Îşi găsi un locşor pe banca de rezerve, îşi deschise geanta şi alese un obiectiv mare pentru aparatul său Nikon. Înşurubă blitzul, verifică bobina de film şi intră pe teren. De acum ştia obiceiurile pe dinafară. Se hotărâse încă de săptămâna trecută cum să pro­cedeze ca să obţină cele mai bune clişee. Când începu să se intoneze imnul din Silverdale şi trupa de susţinătoare începu să mărşăluiască pe teren, Mark era gata. Zâmbi în sinea lui când îşi dădu seama că soră sa se înşelase. Linda Harris nu se găsea în trupă, aşa că va avea cel puţin o poză fără ea.

Festivitatea îşi urmă cursul. Jumătate de oră mai târziu, Mark făcuse trei roll filme. Îi mai rămăsese numai unul. Se aşeză pe bancă lângă Linda şi se luptă să introducă ultimul film în aparat, în timp ce trupa de solişti vocali începu să in­terpreteze cântecul de luptă al echipei de football. Fu gata exact în momentul în care Peter Nakamura apucă microfo­nul staţiei de amplificare ca să anunţe echipa. Mark luă o poziţie lângă poarta principală şi se apucă să facă poze în timp ce Peter anunţa numele, numărul şi postul pe care juca fiecare jucător ce intra pe teren.

Unii dintre jucători se opriră o clipă să i pozeze lui Mark, alţii se mulţumiră să i facă un semn. Unul sau doi îl ignorară complet, iar Robb Harris reuşi să şi îndrepte dege­tul arătător în sus exact în clipa în care sclipi blitzul.

În cele din urmă, după o lungă pauză acompaniat de răpăitul tobelor, Peter Nakamura strigă numele lui Jeff LaConner. Mulţimea de adolescenţi din tribune se ridică în picioare şi începu să fluiere admirativ. Mark focaliză obiectivul pe Jeff, care alerga pe loc la câţiva paşi de el. Când îşi auzi numele, Jeff se lăsă o clipă pe vine, apoi ţâşni în goană. Când trecu pe lângă Mark îşi răsuci capul şi privi drept înspre aparat.

Uitătura încărcată de ură din ochii lui aproape că îl făcu pe Mark să scape aparatul din mâini.

Într o clipă, însă, Jeff dispăru către teren, cu braţele întinse mult deasupra capului. Mark îşi zise că se înşelase. În definitiv, nu trecuseră decât câteva săptămâni de când Jeff rupsese legătura cu Linda, şi, în ciuda temerilor ei, el se comportase prietenos cu amândoi.

Nu, trebuia să se fi înşelat. Trebuia. Jeff adoptase acea expresie feroce doar de dragul fotografiei.

*
Jeff LaConner se aşeză la coada lungului şir de jucători, cu mâinile înfipte în şolduri. Era indiferent la tot ce se petre­cea în jurul său, cu toate că acordurile cântecului de luptă răsunau încă în aer, iar restul coechipierilor cântau împreună cu mulţimea.

Ochii săi erau îndreptaţi către Mark Tanner, care şedea acum lângă Linda Harris şi i şoptea ceva la ureche. Simţea din nou acea furie pe care îi venea tot mai greu s o ţină sub control.

O mai păţise o dată săptămâna de după noaptea petre­cută la Rocky Mountain High. Se afla pe terenul de antrena­ment şi juca bine. Exersase pasele în acea zi. Luase balonul de la Roy Kramer, se dădea înapoi câţiva paşi ca să vadă dacă se păstra schema de joc, apoi îi arunca cu precizie către zona unde avea să se afle Kent Taylor peste câteva secunde.

În unsprezece încercări avuseseră unsprezece reuşite.

La cea de a douăsprezecea încercare, când îşi plimba privirea peste teren, îi zărise pe Linda Harris şi pe Mark Tanner, râzând amândoi în timp ce plecau de la şcoală. În acea clipă uitase de joc şi aruncase mingea cu zece metri prea scurt. Instantaneu, Phil Collins fluierase şi intrase ca o furtună pe teren, cerând să afle ce se petrecuse. Jeff nu i răspunsese. Abia ascultase discursul antrenorului. Îl copleşea un val de furie oarbă. Nu mai putea vedea altceva decât punctul din zare pe care îl formau Mark şi Linda.

Râdeau de el! Fusese sigur de asta, aşa cum fusese întot­deauna sigur pe sine în viaţă.

La fel de brusc precum îl copleşise, mânia îl părăsi. Rămăsese încremenit o clipă, cu corpul epuizat, ca şi cum ar fi făcut o cursă de zece mile.

Îi mai vedea încă pe Linda şi pe Mark. Se opriseră lângă clădirea şcolii şi se uitau înspre el. Când Mark îşi ridicase mâna să l salute, Jeff îi răspunsese. Tot restul antrenamentu­lui Jeff nu se mai putuse concentra, căci mintea îi fusese preocupată numai cu căutarea unui răspuns pentru cele întâmplate. Nu fusese furios nici pe Linda, nici pe Mark. Cel puţin, aşa crezuse el.

De atunci, nu mai avusese probleme cu crizele de furie până săptămâna trecută. Luni dimineaţă, însă, ca şi marţi la prânz, îşi pierduse o clipă controlul de sine. Miercuri, acelaşi lucru se petrecuse de două ori, iar astăzi avusese grijă să i evite pe Linda şi pe Mark, temându se să nu fie copleşit de un nou acces pe care să nu l mai poată controla.

Acum i se întâmpla din nou, aşa cum stătea, lângă coechi­pieri, şi saluta tribunele.

Privirea îi era aţintită pe cei doi, iar ura îi injecta ochii cu sânge. Aproape că îi auzea discutând între ei, mai ales că era sigur că vorbeau despre el.

— Bastard mic, şuieră el printre dinţi.

Lângă el, Robb Harris se răsuci uşor ca să l privească pe Jeff cu colţul ochiului. Crezu că acesta i se adresase lui, dar Jeff se uita în altă parte. După expresia feţei, se părea că Jeff era supărat. Care era, însă, motivul? Se simţise perfect cu câteva minute înainte, când se aflau la vestiare şi se echipau. Nedumerit, Robb privi de jur împrejur ca să vadă către cine se holba Jeff.

N o văzu decât pe soră sa care stătea pe bancă lângă Mark Tanner. Asta nu însemna, însă, mare lucru, căci Jeff îi adusese la cunoştinţă cu câteva zile înainte că n o învinuia pe Linda pentru ruperea legăturii cu el. Acum, însă, el se uita urât la Mark. Privind în jos, Robb observă că palmele lui Jeff erau încovoiate ca nişte gheare. Încheieturile i se albiseră, iar tendoanele ieşiseră în evidenţă ca nişte corzi de oţel su­praîntinse.

Ultimele acorduri ale cântecului se stinseră. Jucătorii se întoarseră în lateral, pregătiţi ca Jeff LaConner să i scoată de pe teren şi să i ducă înapoi la vestiare.

Jeff, însă, nu se mişcă. Rămase pironit locului, ca şi cum i ar fi crescut rădăcini, privind cu ochi de gheaţă către Mark şi Linda.

— Hai, Jeff, şopti Robb. Să mergem!

Jeff nu dădu semn că l ar fi auzit. În cele din urmă Robb îl scutură.

— Vrei să ţi mişti fundul, omule? Ce dracu e cu tine?

Trecu o clipă lungă până ce Jeff pricepu mesajul. Când o făcu, se răsuci brusc spre Robb.

— O să i o trag ticălosului ăla mic, şuieră el. O să i fac zob faţa aşa încât nimeni să nu mai vrea să se uite vreodată la el!
*
— Deci ce s a întâmplat? îl întrebă Blake Tanner pe Jerry Harris. Stăteau amândoi în salonul lambrisat cu stejar al familiei Harris. Deşi Blake se afla acolo de aproape o oră, Jerry nu atacase încă subiectul principal. Blake era sigur că exista un motiv pentru întâlnire, căci, atunci când îl sunase, după cină, rugându l să treacă pe la el, Jerry rostise vorbele cu o voce ce l avertizase pe Blake că era vorba de ceva mai mult decât o simplă vizită prietenească.

Nu credea că era ceva în legătură cu serviciul, căci, deşi se afla de puţină vreme în Silverdale, Blake învăţase că Jerry lăsa rezolvarea problemelor profesionale în perimetrul strict al slujbei. Discutau, bineînţeles, despre afaceri tot timpul, oriunde se găseau, dar subiectele de serviciu nu le abordau niciodată în afara sediului firmei. Cu toate astea, se între­base ce avusese Jerry în minte încă din momentul în care plecase de acasă.

La început crezuse că e vorba despre Ricardo Ramirez. Gândindu se la băiat, Blake dăduse trist din cap. Rick era încă internat în spitalul din Silverdale, şi continua să fie conectat la aparatul care l menţinuse în viaţă. Dată fiind condiţia lui, Blake ajunsese să creadă că faptul că băiatul se afla încă în comă era un fel de noroc ştirb, căci, prin asta, Rick avea măcar trista fericire de a nu cunoaşte cât de grave îi erau rănile. Conform specialiştilor chemaţi de MacCallum, Rick era aproape complet paralizat, iar fără maşina de respi­rat ar fi murit rapid. Inima lui, însă, era încă puternică, iar Maria Ramirez refuzase să ia în calcul posibilitatea ca fiul ei să nu se mai trezească vreodată. Stătea la capul patului lui în fiecare zi, îl ţinea de mână, îi vorbea încet în spaniolă, convinsă că, în ciuda stării de inconştienţă, el auzea şi înţele­gea ce i spunea ea.

Ajutorul îi parvenise imediat, sub forma unei pensii anuale impresionante, care acoperea orice cheltuială de trai decent a Mariei şi a lui Ricardo pentru tot restul vieţii lor. Cu toate că Blake era convins că Maria nu înţelegea încă pe deplin ce însemna această pensie, era totuşi sigur că ea n avea să abuzeze niciodată de ea. După şocul iniţial al primelor instrucţiuni date de Jerry Harris în prima zi de muncă, Blake ajunsese să creadă că Ted Thornton avea dreptate cu poli­tica sa, căci, fără ajutorul lui TarrenTech, Maria Ramirez n ar fi avut nici o sursă financiară. Acum Maria avea o pen­sie şi nu trebuia să se îngrijească de nimic pe viitor cu ex­cepţia bunăstării fiului ei.

Dacă acesta avea să supravieţuiască.

Odată ajuns, însă, acasă la Jerry, acesta nu menţionase nimic despre cazul Ramirez, sau despre altceva care ar fi avut legătură cu el. Părea mai interesat să afle cum s a adap­tat familia lui Blake la climatul din Silverdale. Într un târziu, preparând al treilea rând de băuturi, Jerry atacă subiectul care l frământa.

— Mă gândeam la Mark, rosti el.

Blake ridică, nedumerit, din sprâncene.

— Mă întrebam dacă ai avut ocazia să vezi ce întreprin­dem noi la Rocky Mountain High, continuă Jerry. Ştii tu, cli­nica sportivă.

Blake dădu, neştiutor, din umeri.

— Nu ştiu mai mult decât că pompăm o groază de bani acolo.

— E un soi de tabără experimentală, se apucă Jerry să i explice. Martin Ames are câteva idei interesante despre an­trenamentele atletice. Noi l am ajutat să le pună în practică.

Zâmbi şi ochii îi scânteiară.

— De vreme ce ai fost spectator la meciurile de football, ai văzut ce rezultate bune s au obţinut. De fapt, ele au depăşit chiar şi cele mai optimiste aşteptări ale noastre.

Blake se agită în scaun.

— Care i treaba? se interesă el. Ce face Ames?

— Vitamine sintetice, răspunse Jerry. El a descoperit o mulţime de legături între dezvoltarea fizică şi anumite complexe de vitamine. De câţiva ani el a creat o serie de noi substanţe ce ne ajută să compensăm o mulţime de deficienţe genetice.

Făcu o scurtă pauză.

— Cum ar fi astmul lui Robb, de exemplu, reluă el.

Vorbele rămaseră o clipă suspendate în aer, până ce Blake le pricepu exact înţelesul.

— Adică n a fost numai schimbarea de climă şi aerul curat de munte care l au vindecat?

Jerry negă.

— Aş fi vrut ca să fi fost aşa de simplu. Ames a descope­rit multe chestii în neregulă la Robb. N avea numai astm; avea şi nişte probleme cu oasele ce l ar fi putut duce la can­cer, iar de când era copil a avut o dezvoltare întârziată. Teo­ria lui Ames a fost că totul se lega de modul în care organismul lui Robb asimila vitaminele.

Zâmbi.

— Aşa cum sunt convins că ai observat, totul s a rezolvat. Aluzia era clară. Blake n avea nevoie de mai mult.

— Dar e o clinică sportivă, rosti el, şi tu ştii ce părere are Mark despre sport.

Fu rândul lui Jerry Harris să se arate surprins.

— Dar pe cine văd pe stadion în fiecare duminică, dacă nu pe tine şi pe Mark? Mie mi se pare că băiatul s a schimbat.

Blake dădu din umeri cu indiferenţă studiată. Nici măcar în faţa lui Jerry Harris nu vroia să dea la iveală speranţa că Mark avea să i calce, într un târziu, pe urme.

— Dar e cam mic pentru echipa de aici, nu crezi? re­plică el. Vreau să spun că toţi jucătorii sunt atât de mari încât l ar călca în picioare pe Mark.

— Exact, sări Jerry, lăsându şi paharul jos. Ştiu că nu i treaba mea, dar am discutat cu Marty Ames — despre reu­matismul lui infecţios şi despre tot. Am mers atât de departe încât am cerut să mi fie trimise toate fişele lui medicale.

Blake se încruntă.

— Pe lângă faptul că eu credeam că astfel de dosare sunt confidenţiale, de ce ţii să faci aşa ceva?

— Deoarece am vrut să aflu părerea lui Marty înainte de a discuta cu tine. N am vrut să ţi dau speranţe deşarte.

Blake îşi lăsă şi el paharul din mână.

— În regulă. Şi ce a zis?

Jerry îl privi în ochi.

— Crede că l poate ajuta pe Mark. N are impresia că efectele reumatismului infecţios sunt definitive şi e convins că poate readuce creşterea lui Mark la normal.

— Vorbeşti serios? rosti Blake.

— Absolut. Vrea să folosească o variantă a complexului de vitamine cu care a fost tratat Robb, şi e sigur, în pro­porţie de nouăzeci la sută, că se va dovedi la fel de eficace şi pentru Mark.

Blake îşi privi atent prietenul. Nimic din ce spunea n avea sens. Dacă exista un asemenea complex de vitamine, el şi Sharon ar fi auzit până acum. Numai dacă cumva...

— Intenţionezi să mi spui că vrei să laşi pe cineva să uzeze un drog experimental pe Mark? întrebă el.

Harris clătină din cap ca şi cum s ar fi aşteptat la aseme­nea reacţie.

— Dar nu i deloc experimental, protestă el. Şi n are ni­mic de a face cu un drog. E vorba doar de o nouă modalitate de combinare a vitaminelor, permiţând corpului să ajungă la deplinul lui potenţial. Vitaminele nu fac decât să acţioneze ca un trăgaci, eliberând hormonii deja prezenţi, dar neutrali­zaţi.

Citi îndoiala din ochii lui Blake şi continuă:

— Crezi că l aş fi lăsat pe Ames să i dea ceva fiului meu fără să am deplină încredere în el? Doar e feciorul meu, Blake; nu e un cobai.

— Offf, nu ştiu ce să zic. Trebuie să mă gândesc. Aş vrea să văd şi eu toată documentaţia. Nu sunt doctor, dar după tot ce a păţit Mark, ştiu mai multe despre problemele de creştere decât un medic generalist.

— Aşa cum Elaine şi cu mine ştiam tot ce se putea şti despre astm, îl secondă Harris. O să ai materialul pe birou luni dimineaţa. Pe lângă asta, poate vrei să vorbeşti cu Ames despre Mark. Ascultă l şi hotărăşte te.

Câteva minute mai târziu, discuţia abordă alte subiecte. Blake ascultă doar cu o parte a minţii, căci rumega cu restul ceea ce i spusese Jerry.

Îşi aduse aminte de sunetele pe care le auzea în ultimele săptămâni venind din camera lui Mark.

Respiraţiile lui scurte din timpul flotărilor şi abdomene­lor şi gemetele din timpul lucrului cu halterele.

Dacă exista o cale, cu adevărat, prin care să l ajute...

Poate că nu trebuia să aştepte până luni. Poate că se va duce a doua zi la birou ca să cerceteze materialul lui Ames.
*
Cu puţin după ora zece treizeci, Linda şi Mark părăsiră micuţa cafenea de lângă magazinul universal şi porniră către casă. Mark avea suficient timp, până la ora limită impusă de maică sa, ca s o conducă pe Linda acasă. Cu toate astea, por­niră la pas vioi. Începuse să şuiere vântul. Mark îşi ridică gu­lerul, simţind cum îi sunt obrajii pişcaţi de frig.

— Eu continui să cred că Jeff nu i furios pe tine, o auzi pe Linda, în timp ce ea îşi strecură degetele în buzunarul hainei lui şi le mângâie pe ale lui. Nu ţi a spus nimic, nu?

— N a avut timp, răspunse Mark. Alerga. Îţi spun, eu, însă, expresia de pe faţa lui m a speriat al naibii de tare. Aşteaptă până luni să developez filmul. Ai să te convingi.

O cotiră de pe Colorado Street. Acolo noaptea părea mai întunecată, căci trotuarele nu erau luminate decât de câteva felinare gălbui. Instinctiv, Jeff privi în jurul lui, apoi se simţi ca un idiot. Aici era Silverdale, nu San Francisco sau San Marcos. După o bucată de drum, însă, în faţa lor apăru o siluetă din spatele unui tufiş.

Linda şi Mark se opriră, uluiţi, dar nu înfricoşaţi.

Silueta făcu un pas către ei.

— S salut? încercă Mark să zică ceva.

Persoana necunoscută nu răspunse, dar veni mai aproape. Atât Linda, cât şi Mark îşi dădură seama cine era.

— Jeff? rosti Linda. Tu eşti?

Nu se auzi nici un răspuns. Silueta ajunse în dreptul unui felinar, lăsând să se vadă limpede faţa lui Jeff.

Avea ochii de gheaţă şi trăsăturile îi erau contorsionate de ură. Palmele lui mari se transformaseră deja în pumni.

— Oh, Isuse, şopti Mark. Hai s o ştergem de aici.

— Mark se răsuci pe călcâie şi porni în fugă, alături de Linda, către Colorado Street şi către lumina strălucitoare de pe ea. Acolo se aflau oameni — ceilalţi liceeni din cafenea şi publicul de la cinematograful de vizavi de piaţă.

În timpul goanei respiraţia i se îngreună şi inima începu să i bată în piept ca un ciocan. Linda ţinea ritmul cu el, însă paşii lui Jeff se auzeau tot mai aproape în spatele lor.