Creatura Creature, 1989

— Aici e doctorul MacCallum, rosti el când auzi vocea lui Collins. Ştiu că nu ţi prea pasă, dar te informez că Ricar­do Ramirez a murit acum o jumătate de oră.

— Isuse, exclamă Collins, dar MacCallum era convins că vorba antrenorului masca îngrijorare, nu regret. Şi ce se va întâmpla acum?

— Nu ştiu, răspunse MacCallum. Îţi spun, însă, că sunt perfect conştient de ceea ce tu, Ames şi TarrenTech i aţi pregătit Mariei şi nu cred că e suficient.

Vocea i se înăspri.

— M am săturat de tine şi de echipa ta de football, Col­lins. Week end ul trecut am avut un caz de picior fracturat, iar alaltăieri o ruptură de splină.

Ezită o clipă, întrebându se dacă îşi putea susţine cu do­vezi acuzaţiile ce i stăteau pe limbă, apoi se avântă.

— O să i sugerez Mariei să deschidă un proces contra voastră pentru crimă, în care să vă bage pe toţi: pe tine, şcoala, Jeff LaConner, părinţii acestuia, Marty Ames şi Rocky Mountain High. Nu ştiu ce faceţi voi acolo, dar orice aţi experimenta va înceta imediat.

— Hei, stai o clipă..., începu Collins.

MacCallum i o reteză:

— Nu stau deloc, replică el cu duritate şi puse recepto­rul în furcă.

Nu ştia dacă obţinuse ceva procedând astfel şi nu credea că un proces ar duce la vreo concluzie, însă se simţea mai bine acum.

La biroul său, Phil Collins se holbă la receptorul mort din mâna sa câteva clipe, apoi apăsă furca până ce obţinuse un ton. Formă numărul personal al lui Marty Ames, apoi aşteptă, bătând inconştient darabana, într un gest similar cu cel al lui MacCallum de mai înainte. Când Ames îi răspunse, Collins îi repetă vorbele doctorului aproape cuvânt cu cuvânt.

Două minute mai târziu, Ames i le repeta lui Jerry Harris.

— Bine, replică obosit, Harris.

Se gândi o clipă, apoi vorbi din nou.

— Trebuie să lămurim situaţia lui LaConner chiar acum. Poţi face preparativele necesare?

— Bineînţeles, replică Ames.

Înainte de a l suna pe Chuck LaConner la biroul aces­tuia, Jerry Harris dădu instrucţiuni ca unul dintre elicopte­rele firmei să fie gata de decolare către Grand Junction, unde avea să l aştepte un avion supersonic.

*
Charlotte LaConner simţi un gol imens în stomac. Probabil că nu l auzise bine pe Chuck — trebuia să fie o greşeală. Poate că, în definitiv, începea să şi imagineze diverse lucruri, aşa cum susţinuse el încă din clipa în care ea se refugiase în casa Tanner ilor — nu şi mai amintea când se petrecuse asta — când Chuck aproape că le declarase lui Sharon şi lui Blake că ea îşi pierdea minţile. Poate că era doar o închipuire a ei faptul că el sosise de la lucru acum la mijlocul zilei. Poate că el nici nu se afla acum în cameră cu ea.

Clătină, ameţită, din cap.

— Îţi faci bagajul? se miră ea. Acum?

Chuck încuviinţă.

— Corect. Plec.

— Dar nu înţeleg.

— Am fost transferat, dragă, nu ţi aminteşti? Plec la Boston.

Charlotte dădu din mâini într un gest de neputinţă.

— Dar am crezut... am crezut că l aşteptăm pe Jeff...

— Nu pot, Charlotte, replică Chuck. Trebuie să plec acum. Azi. Mă aşteaptă un elicopter.

Charlotte oftă, uşurată. Atunci totul era în regulă. El pleca, dar ea nu trebuia să l însoţească. Putea rămâne aici să aştepte ca Jeff să se facă ceva mai bine.

— P poate că o să mă duc la Boulder, rosti ea. Aş putea fi atunci mai aproape de Jeff.

Cu degetele de la mâna dreaptă îşi înţepa mâna stângă. Unghiile ei, rupte şi neîngrijite de pe urma obiceiului inconştient pe care şi l formase în ultimele zile, şi anume acela de a şi le muşca în vreme ce zăcea holbându se în gol, săpau adânc în piele, lăsând urme roşii.

Chuck clătină din cap.

— Îmi pare rău, Charlotte, rosti el încet.

Nu se putea uita la ea, nu putea privi durerea de pe chipul ei care avea să i se întipărească cu siguranţă la auzul veştilor pe care avea el să i le dea.

— O să trebuiască să fii internată într un sanatoriu pen­tru o vreme. Am discutat problema cu Jerry şi cu Marty Ames, şi am căzut cu toţii de acord că ai nevoie de odihnă, pe o perioadă de timp ca să revezi cele întâmplate şi să treci peste stările tale paranoice.

Charlotte dădu înapoi ca şi cum ar fi fost lovită fizic.

— Nu, scânci ea. Nu mi poţi face asta! Sunt soţia ta, Chuck...

— Fii rezonabilă, dragă, i o reteză el.

Charlotte, însă, nu l mai ascultă. Se smulse de lângă el, fugi din cameră şi urcă scările până la etaj, unde intră în dor­mitorul principal şi încuie uşa după ea.

O cuprinse panica. Aveau s o ia şi s o bage într o cuşcă, aşa cum procedaseră şi cu Jeff. Dar de ce? Ce făcuse ea? Nu vroise decât să şi vadă fiul, să i vorbească, să i spună că l iubea.

Dar ei n o lăsaseră!

De ce?

Acum ştia. Îi apăru totul cu claritate; trebuia să şi fi dat seama de multă vreme! O minţeau, o minţiseră încă de la început. Jeff nu se găsea în nici un spital privat, nici în Boulder, nici în altă parte. Îl închiseseră undeva, unde nici ea, nici altcineva nu l putea vedea. Nici nu era bolnav! Era ţinut prizonier undeva!

Ajutor! Trebuia să obţină ajutor înainte de a fi prea târziu. Căută cu înfrigurare sertarul de sus al noptierei ei, unde era convinsă că ascunsese bucăţica de hârtie pe care mâzgălise numărul de telefon al lui Sharon Tanner. O găsi într un târziu, apoi se luptă cu telefonul ca să formeze numărul, căci degetele ei tremurânde refuzau să asculte comenzile creierului.

Ar fi fost bine dacă s ar fi uitat în acea clipă pe fereastră; ar fi văzut o ambulanţă apropiindu se de casă şi cotind pe alee. N avu, însă, această inspiraţie, aşa că nu zări nimic şi nu mai avu timp să fugă din casă.

Degetele ei apăsară, în sfârşit, tastele corect. Aşteptă îngrozită în timp ce telefonul de la celălalt capăt al liniei sună de patru ori, apoi de cinci, apoi de şase ori. Dacă Sha­ron nu era acasă? Ce ar face...

Spre uşurarea ei, auzi o voce gâfâită.

— Sharon? rosti ea. Sharon, trebuie să mă ajuţi. Vor să mă bage într un spital. I au făcut ceva îngrozitor lui Jeff şi nu vor ca eu să aflu...

— Charlotte? o întrerupse Sharon. Charlotte, ce s a întâmplat? N are nici o logică ce spui.

Charlotte se forţă să redevină calmă şi să se oprească din tremurat. Se concentră, trase adânc aer în piept şi vru să reia conversaţia când auzi o bătaie în uşă.

— Charlotte?

Era vocea lui Chuck.

— Trebuie să mi dai drumul înăuntru, Charlotte.

Îl auzi pe Chuck adresându se altcuiva, şi calmul ei încro­pit se nărui ca un castel de cărţi de joc.

— Oh, Doamne, scânci ea. Sharon, sunt aici! Au venit după mine, Sharon! Ce mă fac?

Se auzi o bubuitură, apoi uşa dormitorului se deschise cu violenţă. Însoţit de doi indivizi, Chuck dădu năvală în încăpere, se holbă năuc la nevastă sa o clipă, apoi, în timp ce ea îl privea fără să scoată o vorbă, veni înspre telefon, i l luă din mână şi îl repuse în furcă.

— O să fie totul bine, dragă, îi zise el, punându şi braţele în jurul ei şi îmbrăţişând o tandru în timp ce le făcu celor doi indivizi un semn cu capul. Unul dintre ei se făcu nevăzut, iar celălalt se apropie şi i înfipse femeii în umăr acul unei seringi.

Prea uluită ca să mai aibă capacitatea de a protesta, Charlotte începu să suspine în tăcere în timp ce drogul îşi făcu rapid efectul. O clipă mai târziu, celălalt individ îşi făcu apariţia din nou cu o targă.

Când o întinse pe targă, Charlotte era deja inconştientă.
*
Sharon privi năucă telefonul mort, ca şi cum n ar fi pri­ceput ce s a putut petrece. O clipă mai târziu, însă, se decise. Răsfoi paginile cărţii de telefoane a oraşului până ce găsi adresa familiei LaConner, apoi îşi puse jacheta şi plecă în fugă din casă, înjurând printre dinţi faptul că ea şi Blake se hotărâseră să schimbe vechea lor maşină Subaru, pe care el o avea încă de când se mutaseră în San Marcos. În această clipă n avea nevoie de o maşină lentă. Aproape alerga când ajunse la colţ, căci avea încă vie în memorie bufnitura pe care o au­zise în telefon. Iar Charlotte păruse atât de înspăimântată, atât de îngrozită...

Trecu în goană, indiferentă la frigul muşcător al aerului tare de munte. Făcu o pauză în colţul Colorado Street. Toc­mai vroia s o traverseze când o ambulanţă, cu luminile aprinse dar cu sirena stinsă, trecu în viteză prin intersecţie. Maşina o făcu stânga şi dispăru după o curbă. Sharon înjură din nou, bănuind că în vehicul se afla Charlotte. Ştia că, dacă ar fi avut o maşină, ar fi fost în stare să urmărească ambu­lanţa. Acum, însă, nu mai putea face nimic. Îşi recăpătă su­flul, traversă strada şi o apucă pe Pueblo Avenue către casa LaConner ilor.

Pe dinafară nu arăta deloc altfel faţă de celelalte case din cartier. Aflată la distanţă de trotuar, era o copie aproape perfectă a casei Tanner ilor. Cu toate astea, clădirea avea ceva nedefinit care o făcu pe Sharon să nu se simtă în largul ei. Se uită la maşina de pe alee, apoi urcă scările din faţă şi apăsă pe butonul soneriei. Nu primi nici un răspuns. După câteva clipe, Sharon apăsă din nou, apoi încercă uşa şi desco­peri că era descuiată. Cu inima bătându i cu putere, împinse uşa şi se strecură înăuntru.

— Charlotte? strigă ea. Charlotte, sunt Sharon Tanner. Eşti aici?

Din nou tăcere. Sharon trecu de a binelea pragul şi închise uşa după ea. Auzi o mişcare la etaj. O clipă mai târziu în capul scărilor se ivi Chuck LaConner cu o valiză în mână. Acesta se opri, uimit s o vadă pe Sharon.

— Sharon! exclamă el. Aha, deci cu tine a vorbit Charlotte la telefon, nu?

Sharon încuviinţă.

— Ce s a întâmplat cu ea? întrebă ea. A păţit ceva?

Privirea i se îndreptă spre valiză.

Chuck o ridică în sus ca şi cum ar fi oferit o ca dovadă a vreunei decizii.

— Mă tem că trebuie să mă grăbesc, rosti el, pornind în jos pe scări.

— Unde e, Chuck? Ce se întâmplă?

Chuck nu i răspunse imediat. Umerii i se lăsară în jos şi el se prăbuşi greoi pe una din treptele scării.

— Cred că n are sens să nu ţi spun, rosti el într un târziu. Eu... Mă rog, a trebuit s o internez pe Charlotte.

Sharon icni, dar Chuck dădu, neajutorat, din umeri.

— Nu mai puteam face altceva, zise el. Ai văzut o sâmbătă în ce stare se afla, iar de atunci situaţia s a înrăutăţit. Azi dimineaţă părea să se simtă mai bine, aşa că m am dus la lucru. Acum o oră m a sunat. A început să mă acuze violent de tot felul de lucruri, pretinzând că telefonul era interceptat şi că locuinţa era supravegheată de diverşi indivizi.

Dădu, trist, din cap.

— N avea nici o logică, bineînţeles. Ca atare, în cele din urmă, mi am sunat un prieten din Canon City.

Sharon îşi înălţă sprâncenele.

— Canon City?

— De cealaltă parte a munţilor, lângă Pueblo.

O privi pe Sharon.

— E un spital pentru bolnavi psihici. Prietenul meu e în conducere.

— Înţeleg, rosti Sharon umezindu şi buzele.

— Oricum, continuă Chuck, el mi a spus că ar fi bine s o trimit pe Charlotte acolo. Ca atare am chemat o ambu­lanţă, apoi am venit acasă.

Strânse din buze, apoi se uită la ceas şi se ridică în picioare.

— Hai sus, o îndemnă el. N o să ţi vină să crezi.

Sharon îl urmă în tăcere pe Chuck în dormitorul principal. Atârnând într o singură balama, uşa stătea lipită de perete, iar camera se afla într o dezordine cumplită.

Hainele lui Chuck erau împrăştiate pretutindeni pe podea. Sertarele dulapului de lângă perete zăceau azvârlite peste tot.

— S a încuiat aici, explică el. Mi a spus că mă dă afară, că eu fac parte dintr un complot închipuit în mintea ei. Nu mai avea nici un pic de comportament raţional, şi, în cele din urmă, ei bine...

Ridică din nou din umeri şi se uită la ceas.

— Uite ce e, trebuie să plec. Am câteva lucruri de ale Charlottei aici şi trebuie să le duc până în Canon City.

— Înţeleg, şopti Sharon.

Aruncă încă o privire prin cameră, apoi îl urmă pe Chuck în jos pe scări şi afară din casă.

— Cred... cred că a fost oribil pentru tine, zise ea într un târziu, când Chuck înghesuia valiza pe canapeaua din spate a maşinii lui.

— N a fost uşor, o aprobă el strecurându se în spatele volanului.

Întâlni privirea lui Sharon şi se grăbi să se uite în altă parte.

— A fost, însă, mult mai rău pentru ea, reluă el. Cred... cred că nu prea ştiu ce o să facem de acum înainte.

— Dacă te pot ajuta cu ceva..., începu Sharon, dar Chuck o opri cu un gest al mâinii.

— Aş vrea să mă fi putut ajuta, rosti el trist. Mă tem, însă, că nu poţi. Oricum nu acum.

Porni maşina, apoi se oferi s o ducă pe Sharon acasă. Ea refuză, însă o clipă mai târziu el se făcu nevăzut.

Sharon rămase pe trotuar, urmărind maşina până ce dispăru, apoi se răsuci să se uite încă o dată la casă.

Îşi aminti din nou de apelul disperat al Charlottei, şi revăzu expresia din ochii ei din acea sâmbătă când Chuck o luase de la familia Tanner.

Nu l crede, spunea acea expresie. Te rog, nu l crede!

Revăzu apoi haosul din dormitor. Deşi hainele lui Chuck erau pretutindeni, nu zărise nici o piesă de îmbrăcăminte de a nevestei sale.

Dulapul lui Charlotte nici măcar nu fusese deschis.

Şi totuşi Chuck zisese că împachetase câteva haine de ale ei ca să i le ducă la spital.

— Nu ţi face griji, rosti Sharon cu voce tare, deşi n o au­zea nimeni. Nu l cred. Nu cred nici un cuvânt din ce a spus!
18
Sharon privi stingherită la clădirea TarrenTech. O văzuse şi înainte, ba chiar o admirase. Fusese atât de perfect proiectată pentru locul în care fusese înălţată încât părea parte integrantă a peisajului. Acum, însă, părea schim­bată, luând aspectul unui animal ghemuit în aşteptarea prăzii. Viziunea era ridicolă, bineînţeles — nu era altceva decât o clădire, şi nimic din ea nu indica vreo schimbare. De fapt se transformase ea, şi simţise aceasta în timp ce parcursese pe jos jumătatea de milă ce despărţea oraşul de sediul companiei. Încercase să meargă încet, ca la plimbare, ca să preîntâmpine eventualitatea că ar fi urmărit o cineva.

Apropiindu se acum de uşile de la intrare îşi spuse că şi această atitudine a ei fusese o prostie. Nu făcuse nimic altceva decât să răspundă la apelul unei cunoştinţe. De ce s o urmărească cineva? Cu toate astea, când se apropie de in­trare, se trezi că priveşte bănuitoare în jur, căutând camere de luat vederi ascunse care să fie pironite pe ea. Aceste ca­mere, însă, n o urmăreau pe ea în mod special; nu erau alt­ceva decât nişte obiecte lipsite de viaţă, vizualizând continuu zona din jurul clădirii, aflate permanent în alertă pentru orice şi înregistrând orice mişcare din câmpul lor vizual.

Charlotte LaConner fusese cea care o alarmase. Cuvin­tele ei îi răsunau încă în minte: „Vor să mă interneze. I au făcut ceva îngrozitor lui Jeff şi nu vor ca eu să aflu".

Se referise, oare, la TarrenTech sau la clinica sportivă?

Sharon răsucise cuvintele pe toate părţile şi ajunsese la concluzia că nu conta înţelesul exact al lor, căci era convinsă că, într un fel sau într altul, clinica sportivă depindea complet, ca aproape totul în Silverdale, pentru supravieţuire de TarrenTech. Operaţiunile de anvergură întreprinse de Marty Ames nu puteau avea viaţa lungă numai pe baza sumelor colectate ca taxe de participare la tabere şcolare de vară pentru antrenament.

Îndreptându şi inconştient ţinuta, Sharon împinse uşile şi păşi către biroul de informaţii, unde fu întâmpinată de o se­cretară zâmbitoare.

— Pot să vă ajut cu ceva, doamnă Tanner?

Sharon îşi încreţi sprâncenele, nedumerită, apoi privi instinctiv pieptul fetei în căutarea insignei de identificare pe care o purtau toţi angajaţii TarrenTech.

Fata n avea aşa ceva.

Ea zâmbi şi mai larg când înţelese dilema lui Sharon.

— Mă numesc Sandy Davis. Nu mă cunoaşteţi. Sistemul de securitate v a făcut o identificare prin comparare foto, aşa că am ştiut că sunteţi aici încă înainte de a intra în această clădire.

Sharon încremeni. O verificare foto a ei? Dar de ce? Şi cum? Nu dăduse niciodată companiei vreo poză de a ei. Nici măcar nu i fusese cerută vreuna. Răspunsul, însă, era evident: camerele de luat vederi din San Marcos îi înregis­traseră intrările şi ieşirile şi imaginile fuseseră transmise în Silverdale împreună cu dosarele personale ale lui Blake. Şi totuşi era ceva ciudat în toată chestia asta. Se simţea frus­trată fiindcă aflase că fusese depistată şi identificată încă înainte de a intra în clădire. Îi întoarse fetei zâmbetul, sperând să nu i se citească nervozitate pe faţă.

— Poţi să mi spui unde e biroul soţului meu?

— Pe coridor, la stânga, apoi la dreapta, în capăt, lângă cel al domnului Harris.

Sharon porni pe coridor. Acum, că se afla în interiorul clădirii, se simţea şi mai acut urmărită. Părul de pe ceafă începea să i se ridice. Grăbi, instinctiv, paşii şi se forţă să şi spună că trebuia să aibă aerul că nu se întâmplase nimic rău. Când ajunse în zona biroului lui Blake, ritmul paşilor îi ajunse din nou la normal. Intră în anticameră şi secretara soţului ei — o femeie pe care Sharon n o mai văzuse niciodată — îi zâmbi larg, exact ca Sandy Davis.

— E la telefon acum, dar i am transmis un mesaj că vă aflaţi aici, rosti ea după ce i strânse, ferm, mâna lui Sharon. Vreţi o cafea?

Sharon negă. Imediat după aceea se deschise uşa interi­oară şi Blake se ivi în cadrul ei.

— Ce surpriză plăcută! exclamă el zâmbind. Cum de ai făcut tot drumul până aici?

Sharon dădu ca explicaţie primul lucru care i veni în minte.

— Maşina. Am vrut să fac nişte cumpărături şi lista era prea lungă pentru bietele mele picioare.

Privi secretara cu colţul ochiului:

— Putem merge înăuntru?

Blake păru buimăcit, dar încuviinţă şi i deschise uşa ne­vestei sale. Când ajunseră înăuntru, Sharon închise uşa în urma ei. El făcu un gest cu capul.

— Ce e atât de important încât să nu audă Ellen?

— Charlotte LaConner, rosti ea coborându şi, instinctiv, vocea.

Încercând să nu şi trădeze emoţia puternică, îi explică lui Blake ce se întâmplase. După ce încheie, Blake o privi descumpănit.

— Şi ai venit până aici să mi povesteşti toate astea? zise el. Să mi spui că Charlotte a clacat psihic? Dar am văzut asta amândoi, iubito, acum câteva zile.

— Nu i vorba de asta, rosti, nervoasă, Sharon. Mai exact nu i vorba chiar de asta. Important e ce a zis ea, şi anume că „i au" făcut ceva lui Jeff. Cred că se referea la clinica spor­tivă.

— Sau la marea conspiraţie comunistă, nu? comentă, acid, Blake.

Văzând durerea din privirea nevestei sale, încercă să şi înmoaie duritatea vorbelor:

— Iartă mă. Noi doi ştim, însă, că Charlotte devenise tot mai paranoică, iar cu boala asta...

— Aşa să fie? îl întrerupse Sharon. Eu cred că nu ştim deloc care e situaţia exactă. Era evident supărată, şi avea tot dreptul să fie aşa. După ceea ce s a întâmplat cu Jeff, cum să nu fie?

Blake trase adânc aer în piept, apoi se aşeză pe fotoliul din spatele biroului lui.

— Bine, rosti el. Ce vrei, de fapt? Nu i vorba numai de Charlotte, nu i aşa?

Sharon ezită, apoi clătină din cap.

— Cred că nu, zise ea. Sunt mai multe, care nu m ar fi deranjat, dacă n ar fi fost atâtea. Am tot timpul senzaţia că ceva e putred aici, Blake.

Făcu un gest elocvent. Mâinile tremurânde îi trădară emoţia.

— E vorba de tot ce ne înconjoară — oraşul, şcoala, chiar şi copiii. Totul e prea perfect.

Blake zâmbi cu ironie.

— Se pare că Jeff LaConner nu e perfect, încercă el să glumească, apoi redeveni serios. Băiatul ăla, Ramirez, a mu­rit în dimineaţa asta. Din câte am înţeles, maică sa încearcă încă să l învinuiască pe Jeff.

Ochii lui Sharon se umplură de lacrimi când îşi aminti trista siluetă inertă a lui Rick Ramirez. Imediat, însă, gândul ei reveni la Jeff LaConner.

— Dar Jeff nu mai e aici, nu? se interesă ea. Iar Char­lotte a început să facă scandal în legătură cu Jeff şi acum nici ea nu mai e aici.

— Hei, stai aşa. Sună parcă...

Sharon nu l lăsă să termine.

— Eu spun doar că nu sunt convinsă că am făcut cea mai bună alegere venind aici. La început totul era minunat. Acum, însă, chiar şi Mark începe să se schimbe, iar asta se petrece de când l a vizitat pe doctorul Ames.

— Dar nu face decât se execute nişte exerciţii de întărire, protestă Blake.

— Ieri s a bătut cu Robb Harris, i o reteză Sharon. Chestia asta nu i stă în caracter lui Mark — el nu s a bătut niciodată cu nimeni.

Blake strânse din fălci şi şi încrucişă braţele peste piept.

— Ce vrei? se răţoi el. Vrei să l scot pe Mark de la cli­nica sportivă? Poate că n ar trebui să ne oprim aici. Poate că ar trebui să mi dau demisia de la TarrenTech şi să ne întoarcem în California!

— Poate că da! explodă Sharon.

Oare la asta se gândise tot timpul? Nu era sigură. Dintr o dată avu senzaţia că Blake se uită nervos în jurul lui, ca şi cum i ar fi fost teamă să nu fie spionat chiar şi în intimitatea biroului său personal. El căută câteva clipe în buzunarul hainei şi scoase un set de chei de maşină pe care i le înmână lui Sharon.

— Uite ce e, zise el. Ştiu că eşti supărată în clipa asta, şi poate că ai dreptate să fii aşa. Chestiunea asta, însă, o putem discuta şi mai târziu, când o să vin acasă. E n regulă? Ia maşina; eu o să vin pe jos sau o să mă ia Jerry în maşina lui.

Era o concediere. O clipă Sharon fu tentată să se certe cu el şi să ceară lămurirea situaţiei pe loc. Expresia de pe faţa lui, însă, ca şi scânteierile ciudate de nervozitate din ochi, o determinară să tacă.

— Bine, rosti el în final.

Se întinse să l sărute şi crezu pentru o fracţiune de se­cundă că el vrea s o evite.

— Dar nu glumesc, să ştii, îi şopti ea la ureche. Ceva se petrece aici, Blake. Nu ştiu despre ce i vorba, dar am să aflu eu.

Câteva secunde mai târziu Blake o conduse la uşă şi o sărută. Imediat ce părăsi biroul ea avu strania senzaţie că el nu dorise de fapt s o sărute, nu o făcuse ca un gest de afecţiune pentru ea ci pentru ochii unei audienţe nevăzute.
*
În biroul său, alături de cel al lui Blake Tanner, Jerry Harris închise micul aparat ce înregistrase fiecare cuvânt al convorbirii dusă în biroul învecinat. Se sprijini de spătarul scaunului şi îşi încrucişă palmele pe ceafă meditând la cele auzite. Ajunse într un târziu la o decizie, apucă telefonul şi formă un număr din memorie. O clipă mai târziu îi răspunse Marty Ames,

— S ar putea să avem o nouă problemă, rosti Harris, nepronunţând numele lui Ames şi neidentificându se. Vin a­colo într o oră. O să discutăm atunci.

— Dar am nişte chestii programate..., protestă Ames.

— Schimbă programul, i o reteză abrupt Harris.

Închise telefonul, apoi scoase microcaseta din casetofonul aflat în sertarul de sus al biroului şi o introduse în buzu­narul hainei.

Problema Charlotte LaConner se rezolvase.

Dacă Sharon Tanner va deveni o problemă, avea să fie şi ea rezolvată.
*
Sharon bănui că apucase intenţionat pe un drum greşit la ieşirea din biroul lui Blake. Ceva o îndemnase să exploreze încăperile firmei. Căuta ea, oare, ceva aparte, aşteptându se să găsească vreun indiciu ca să şi răspundă la toate întrebările vagi şi de nedefinit ce i roiau în cap?

Bineînţeles că nu.

Ca orice instituţie mare, clădirea nu era decât un labirint de coridoare, cu uşi de corespondenţă între ele, unele dintre ele deschise, majoritatea închise. Cu toate astea, Sharon continuă să le străbată, până ce nici ea nu mai ştiu unde se află.

La un moment dat auzi un vag sunet, ca de animal cu­prins de dureri.

Grăbi pasul către sursa acelui sunet. Câteva secunde mai târziu, el se repetă. Sharon păşi într un coridor larg. În faţa ei se găsea o uşă închisă ce avea decupată în ea, la nivelul ochiului o fereastră din plasă de sârmă. La câţiva paşi de uşă se afla un ascensor. Sharon se opri o clipă aşteptând să audă din nou acel sunet. În timp ce aştepta, uşile ascensorului se deschiseră şi din el ieşi un bărbat îmbrăcat cu ceva ce semăna a halat de laborator.