Creatura Creature, 1989

Tot acolo se găseau şi stăpânii, insensibili la gemetele im­ploratoare ale victimelor lor, ducând fiecare cu el un instru­ment diferit, de tortură. Unul dintre ei se apropie de Jeff, balansând în mână un vătrai înroşit în foc. Pentru o clipă păru să i zâmbească lui Jeff. Cu toată cacofonia de sunete, Jeff crezu că aude râsul bărbatului înainte ca acesta să i înfigă metalul fierbinte în coapsă.

Mirosul dulceag de carne arsă îi umplu nările. Îi veni să vomite.

— Nuuu! se tângui el, în timp ce întreg corpul îi tresări spasmodic, încercând să se smulgă din lanţurile care l ţin­tuiau de masa metalică pe care zăcea. Nuuuu!

Propriul său ţipăt îl eliberă din strânsoarea cumplitului vis. Se ridică drept în capul oaselor.

O lumină albă, orbitoare, îl izbi drept în ochi. Clipi de câteva ori şi imaginea începu să i se limpezească

Respira greu. Căutând în aer, plămânii păreau că i explo­dează.

În jurul lui se aflau oameni. Pentru o clipă, coşmarul îl împresură din nou. Deschise gura să ţipe, dar reuşi să se abţină.

Nu erau cei care îl torturaseră. Aceşti oameni existau în realitate. Purtau haine albe, la fel de albe precum pereţii ca­merei în care se găsea.

Spital.

Se afla într un spital.

Încet, memoria i se refăcu din fragmente. Începu să se calmeze.

Era în clinica sportivă. Fusese dus acolo de antrenor şi doctorul Ames avea grijă de el. Ca atare, avea să se facă bine.

Privi în jurul lui.

Văzu trei asistenţi, trei bărbaţi pe care i recunoscu imediat.

Făceau parte din personal; erau prietenii lui.

Se uitau, însă, ciudat la el, ca şi cum le ar fi fost teamă.

Îşi ridică palma să şi protejeze ochii de strălucirea lumi­nii. Atunci văzu cureaua de piele.

Era strâns legată în jurul încheieturii pumnului, dar capătul liber era rupt şi sfâşiat, ca şi cum...

Ca şi cum ar fi fost ţintuit pe masă, iar el reuşise cumva să se elibereze.

Înghiţi cu greu nodul din gât şi simţi o uscăciune în gură, de genul celei care o simţea mereu când îşi petrecea după a­miaza ţipând la un meci de football.

Nedumerit, încercă să şi coboare picioarele de pe masă, ca să se ridice în capul oaselor, dar descoperi că nu poate. Când şi le privi, văzu că şi gleznele îi erau ţintuite cu curele de piele.

Era legat de o masă metalică, exact ca în coşmar.

Îl apucă furia. Se concentră să şi elibereze picioarele.

Din nou un ac îi fu introdus în braţ. Imediat simţi cum alunecă înapoi în dulceaţa ciudată, a inconştienţei.

Din fericire, coşmarul îl scuti de prezenţa sa.

8
A doua zi, Mark Tanner se sculă devreme. În loc să se întoarcă pe cealaltă parte ca să mai prindă zece mi­nute de somn, el aruncă cuvertura, se ridică şi îşi întinse oa­sele. De la locul lui de lângă pat, Chivas urmări cum Mark se aruncă la podea şi începu să facă flotări. Decizia luată cu o noapte înainte îi era încă puternic întipărită în minte. Se ţinu, icnind, de treabă până ce l durură braţele, după care se privi în oglindă, deşi ştia că era imposibil să fi survenit vreo modificare în trupul său. În loc de a se simţi deprimat de ceea ce vedea, în această dimineaţă se mulţumi să zâmbească încurajator propriei imagini.

— O să meargă, murmură el. Dacă a mers pentru Robb o să meargă şi pentru mine.

— Ce o să meargă? auzi vocea lui Kelly.

Roşind instantaneu, se răsuci pe călcâie şi şi văzu sora holbându se la el din cadrul uşii.

— Ce cauţi aici? se răţoi el. Ştii bine că n ai voie să intri dacă vezi uşa închisă.

— A trebuit să mă duc la baie, răspunse Kelly cu ton de scuză. Făceai nişte zgomote ciudate. Ţi e rău?

— Nu fii tâmpită. Dacă mi ar fi rău, n ar fi trebuit să fiu în pat? Acum ieşi afară, sau o să i spun mamei că ai intrat în camera mea fără să baţi la uşă.

Bineînţeles că n ar fi făcut o, dar ştia că ameninţarea era suficientă ca s o trimită urgent pe Kelly înapoi în camera ei.

Imediat ce ea se făcu nevăzută, Mark îşi dădu jos pija­maua, o aruncă într un colţ alături de restul lenjeriei mur­dare, apoi îşi puse halatul şi se îndreptă spre baie. Tocmai îşi făcea duşul în încăperea plină de abur când auzi uşa deschizându se.

— Tu eşti, tată? ţipă el peste sunetul apei.

— Trebuie să mă rad, anunţă Blake. Dar tu ce faci aici? N ai făcut duş aseară?

— Îhî, răspunse Mark.

Un minut mai târziu închise robinetul şi ieşi de sub duş înşfăcând un prosop de pe stativ.

— Tată?

Cu faţa acoperită de spumă şi capul dat pe spate ca să şi bărbierească cu grijă părul de pe gât, Blake scoase un mormăit drept răspuns şi şi privi fiul prin oglindă.

— Crezi că am putea să reluăm exerciţiile de football? întrebă Mark. În week end uri sau când ai tu timp?

Lama se opri la mijlocul drumului, iar Blake se holbă la fiul său.

— Credeam că nu ţi doreşti asta, comentă el.

Când Mark roşi, taică său crezu că a înţeles care era motivul:

— Linda Harris, nu i aşa? Face parte din echipa de susţinătoare, nu?

Mark roşi şi mai tare şi dădu afirmativ din cap.

— Ce zici de mâine? propuse Blake. Sau, poate, dumi­nică? Mark ezită. O clipă Blake crezu că avea să se răzgândească, însă băiatul încuviinţă scurt, îşi îmbrăcă hala­tul şi părăsi încăperea. Blake îşi reluă ocupaţia simţindu se oarecum satisfăcut. Începea să fie evident că Silverdale avea să fie cel mai bun popas din viaţa fiului lui.

Patruzeci de minute mai târziu, Linda Harris i se alătură lui Mark către şcoală. Mai aveau ceva de mers aşa că aveau destul timp să vorbească până la sunetul clopoţelului.

— P pot să discut ceva cu tine? întrebă Linda, oprindu se şi răsucindu se spre Mark.

Băiatul simţi că îngheaţă. Se împăcase cu Jeff LaConner şi avea de gând să anuleze întâlnirea lor.

— Este... Ei bine, este în legătură cu noaptea trecută, continuă Linda, făcându l pe Mark să creadă şi mai mult că nu se înşeală.

— Nu i nimic, murmură el. Nu mă supăr dacă vrei să ieşi cu Jeff diseară.

— Dar nu vreau să ies cu el, protestă Linda.

După ce şi ţinuse până atunci privirea în pământ, Mark se uită acum la ea. Deşi în ochii ei se citea un soi de îngrijorare, Linda îi zâmbea.

— Vreau numai să ţi explic ce s a întâmplat, continuă ea.

Porniră din nou la drum. Ea îi povesti tot ce se petrecuse după ce plecase de la sala de gimnastică, împreună cu Tiffany Welch, cu o seară înainte.

— M am înspăimântat, mărturisi Linda în final. Se comporta ca un nebun.

— Le ai spus alor tăi? o întrebă Mark.

Linda clătină din cap.

— Pentru ei Jeff e ca un zeu, rosti ea cu voce tremurândă. Au impresia că ar trebui să fiu emoţionată la culme fiindcă el vrea să iasă cu mine, şi asta numai pentru că e un mare jucător de football.

— Da, dar ai ieşit cu el, nu? insistă Mark, făcând tot po­sibilul să pară stăpân pe sine. Adică, cum se face că te ai întâlnit cu el dacă nu l placi?

— Atunci era altceva. Era mereu un tip jovial. Acum, însă...

Dădu, neajutorată, din umeri.

— Nu ştiu ce să spun; e complet schimbat. Se înfurie din te miri ce.

Mark nu se putu abţine să n o înţepe:

— Desigur, nici n avea cum să se supere că ai rupt re­laţia cu el, nu?

Linda vru să replice, dar văzu zâmbetul lui.

— Bine, aseară poate c a avut un motiv, admise ea. Dar nu de asta sunt îngrijorată, continuă ea, devenind serioasă.

— Atunci de ce?

— Eu..., începu Linda, dar se opri, întrebându se cum era mai bine s o spună.

— Tu, ce? o presă Mark. Hai, dă i drumul.

— Mă gândesc la tine, zise ea într un târziu, evitând să l privească în ochi. Când Jeff o să afle despre deseară, nu ştiu cum va reacţiona.

Mark simţi că se îmbujorează la faţă, dar încercă să se stăpânească.

— Vrei să spui că ar putea încerca să mă pocnească? Linda încuviinţă fără a scoate o vorbă.

— Ei bine, reluă Mark cu bravadă falsă, dacă încearcă nu mi rămân prea multe şanse, nu? Poate c ar trebui să cad pe burtă şi să fac pe mortul. Crezi c o să ţină?

Linda chicoti fără să vrea.

— Nu e prost, Mark. Chicotitul i se stinse.

— Oricum, dacă te răzgândeşti în legătură cu deseară, te voi înţelege, îl asigură ea.

Mark clătină din cap.

— Şi ce să facem, să pretindem că nu ne plăcem unul pe altul din cauza lui Jeff LaConner?

Când ajunseră aproape de şcoală, Mark se opri. În faţa clădirii se afla parcată o dubă albastră inscripţionată pe late­ral cu cuvintele: ROCKY MOUNTAIN HIGH. La volan era cineva pe care Mark nu l cunoştea. Din dreapta lui co­borî Jeff LaConner. Mark se încruntă.

— Ce mai e şi asta? se miră el.

Linda era nedumerită.

— Rocky Mountain High — e clinica sportivă, rosti ea, iar asta e una dintre maşinile de acolo. Probabil că Jeff a fost pe acolo în dimineaţa asta.

Privind nervoasă spre Mark, adăugă:

— P poate ar trebui să intrăm pe uşa laterală.

Era, însă, deja prea târziu. Jeff LaConner îi zărise. După ce i zise ceva şoferului, porni către ei. Spre surprinderea lor, le zâmbea. În ciuda acestei atitudini, Mark simţi că Linda era tensionată.

— Bună, Linda, salută Jeff.

Văzând că ea nu răspunde, zâmbetul lui se estompă şi fu înlocuit de o expresie stânjenită.

— Eu... În fine, am vrut să mi cer scuze pentru aseară. Linda strânse din buze, dar continuă să tacă.

— Nu m am simţit prea bine, continuă Jeff. Oricum, n ar fi trebuit să fac ce am făcut.

— Nu, rosti, înţepată, Linda. N ar fi trebuit.

Jeff trase adânc aer în piept, dar n o contrazise.

— După ce am ajuns acasă mi s a făcut rău şi a trebuit să l văd pe doctorul Ames.

Linda se miră:

— De unde şi până unde? Ce ai păţit?

Jeff dădu din umeri.

— Nu ştiu. Mi a dat un calmant şi am petrecut noaptea acolo. Acum mă simt bine.

Mark asculta numai cu o ureche, căci era preocupat de semnul de pe încheietura celuilalt băiat. Pielea era rasă pe o porţiune şi avea culoare roşie intensă. Întrebă:

— Ce ţi au făcut? Te au legat?

Jeff se uită curios la Mark, care îi indică să şi privească mâna. Nesigur încă pe ce vroia Mark să spună, Jeff se uită în jos. Văzând semnul roşu de pe antebraţul drept, îşi înălţă şi cealaltă mână. Mâneca cămăşii i se ridică cu câţiva centimetri. Încheietura stângă era şi ea încercuită de o dungă roşie.

Privi semnele năuc.

N avea nici cea mai vagă idee de unde puteau ele proveni.

*
Sharon Tanner dădu drumul ultimei cutii lângă imensa stivă formată la uşa din spate, apoi îşi şterse sudoarea de pe sprâncene cu dosul palmei.

— Ai avut dreptate, rosti ea, uitându se la ceasul de dea­supra chiuvetei. E numai unsprezece şi jumătate şi totul e gata. Dar pentru numele Domnului, adăugă ea lăsându se să cadă pe un scaun în faţa lui Elaine Harris, nu cred c aş mai face aşa ceva nici în cinci ani de acum înainte!

Luă o înghiţitură de cafea rece din cana de lângă ea, făcu o grimasă, scuipă cafeaua înapoi în ceaşcă, după care se ridică şi goli cana în chiuvetă.

— N ai nevoie decât de un pic de organizare, replică Elaine.

— Şi de nişte mâini suplimentare, i o întoarse Sharon. Ce ar fi să mi arăţi şi mie magazinele, iar după aia te invit la prânz?

Îşi privi blugii şi tricoul asudat şi zâmbi amar.

— Dar undeva fără pretenţii. Nu mă simt în stare să mă schimb acum.

Cincisprezece minute mai târziu Sharon parcă maşina în parcarea aproape pustie din spatele magazinului Safeway şi clătină, uimită, din cap.

— Nu i ca n San Marcos. Acolo aş fi fost extrem de no­rocoasă să găsesc un locşor după ce m aş fi învârtit vreo zece minute.

— Aici toată lumea merge pe jos, îi reaminti Elaine.

— Minunat, gemu Sharon. Şi cum vă duceţi cumpărătu­rile acasă?

— Ai auzit de căruţ? ripostă Elaine. Ştii tu, chestiile alea făcute din sârmă groasă cu care se vântură bătrânele? Ei bine, pregăteşte te să intri în lumea vârstnicilor!

Izbucni în râs când văzu expresia de oripilare de pe faţa lui Sharon.

— Nu ţi face griji, şi eu m am simţit ca o idioată când am făcut prima dată cumpărături, dar acum îmi place. Bineînţeles, adăugă ea bătându se pe coapsa groasă, că ar trebui să merg mai mult pe jos decât o fac acum, dar cred că mă crezi dacă îţi spun că o să fac şi acest efort, nu? Haide.

Traversară parcarea, dădură colţul pieţei şi intrară în mica zonă comercială. Cu toate că vizitase acest spaţiu aproape în fiecare zi a acelei săptămâni, Sharon îl privi şi acum cu uimire, căci, spre deosebire de pieţele mici din San Marcos — unde toată lumea fugea grăbită să ajungă undeva, indiferentă la ceea ce i înconjura — aici existau în perma­nenţă mici grupuri de oameni care şedeau pe băncile de lemn şi metal de pe trotuarele din faţa magazinelor, sau spo­rovăiau senini pe mijlocul carosabilului. Cât timp cele două femei hoinăriră prin magazine, uitându se în vitrinele lor, o mulţime de persoane vorbiră cu Elaine sau îi făcură semn cu mâna. Sharon făcu câteva cumpărături din magazinul univer­sal şi făcu o pauză mai lungă în magazinul de hardware, care, în ciuda firmei, adăpostea şi cărţi, haine şi mobilă. De aici, la insistenţa lui Elaine, Sharon achiziţionă un cărucior pliant, după care cele două femei se întoarseră la Safeway.

La început, Sharon avu senzaţia că magazinul era la fel cu toate celelalte supermarketuri în care intrase. Trecând, însă, pe lângă sutele de rafturi şi verificând lista cu articole de cumpărat pe care şi o întocmise în cursul săptămânii, ob­servă ceva ciudat.

Căută în zadar o franzelă albă pentru sandvişuri la raio­nul de panificaţie. Hotărându se în final să cumpere o pâine integrală, observă că toate rafturile erau pline cu acest pro­dus, ca şi cum raionul tocmai ar fi fost aprovizionat. Nedu­merită, o întrebă pe Elaine de unde putea să şi procure o franzelă.

Elaine dădu din cap.

— N ai să găseşti deloc aşa ceva aici. Magazinul se apro­vizionează cu pâine de la o brutărie din Grand Junction. E făcută cu un aluat super şi din grâu de calitate. Pâine albă, însă, nu există.

— Superb, comentă Sharon. Poate că Mark n o să fie deranjat, dar cum o să i explic lui Kelly? Îi plac la nebunie sandvişurile cu unt şi miere întinse pe franzelă. Îşi pune mie­rea pe partea fără unt, astfel că până să înceapă să mănânce, pâinea ajunge ca un fagure.

— Dar la fel se întâmplă şi cu pâinea integrală, replică Elaine.

Sharon dădu, tristă, din cap.

— E clar c ai uitat cum sunt copiii de nouă ani. Pentru ei orice înlocuitor al produsului care le place e o „porcărie", iar mamele care folosesc substituenţi nu se preocupă de sănătatea copiilor lor, căci ei nu vor mânca aşa ceva chiar dacă fac foamea.

Trase adânc aer în piept, culese un borcan cu miere din fructe de pădure, îi dădu drumul în căruţ, apoi râse pe înfun­date.

— Bine, cel puţin, că n o să mă mai bată la cap cu ideea că „toţi ceilalţi mănâncă franzelă".

Îşi continuară drumul spre magazin, până ce Sharon se opri în faţa unei mici vitrine cu băuturi răcoritoare.

Nu văzu altceva decât apă minerală, îmbuteliată într o varietate de sticle cu arome naturale. Privi sticlele cu dezgust.

— Urăsc chestia asta, rosti ea. Unde sunt sucurile adevărate?

Elaine clătină din cap.

— Asta e. Cine vrea altceva, şi o aduce dinafară. Nimeni n o face, însă. Apa minerală e bună şi, după ce te ai obişnuit cu ea, ajunge să ţi placă.

Sharon se holbă la prietena ei. Era serioasă? Nu putea fi! Ăsta era doar un magazin Safeway, nu?

Continuându şi plimbarea printre rafturi, Sharon ob­servă tot mai multe discrepanţe între acest magazin şi cele cu care fusese obişnuită.

Raionul de produse proaspete era de două ori mai mare decât cele văzute anterior. Trebuia să recunoască că fructele şi legumele de aici erau mai bune decât oricare altele văzute în California. Acelaşi lucru se putea spune şi despre raionul de carne.

În raionul de produse congelate, însă, descoperi că oferta se limita doar la unele legume şi câteva sortimente de îngheţată fără conservam. Se răsuci spre Elaine cu o expre­sie de nedumerire pe faţă.

— Ce e asta? se revoltă ea. Un supermarket sau un ma­gazin alimentar pentru sărăntoci?

— E un supermarket, protestă Elaine. Doar că nu se aprovizionează cu hrană congelată, asta i tot.

— Hrană congelată! Nu prea se aprovizionează cu ni­mic din ce le place alor mei! Nu mă înţelege greşit; sunt din tot sufletul pentru legume proaspete, dar lui Kelly îi plac sucurile, iar Mark e nebun după pui îngheţaţi. Şi cum să se descurce copiii dacă eu şi Blake vrem şi noi să plecăm undeva singuri? Unde sunt semipreparatele?

Elaine clătină din cap.

— Nu există. Nimeni nu cumpără aşa ceva în Silverdale, aşa că de ce să şi facă magazinul stocuri? Pe lângă asta, uită te la copiii noştri. Ai mai văzut asemenea fiinţe sănătoase? Sunt mari, puternici, şi, practic, nu se îmbolnăvesc niciodată. Dacă ar fi după mine...

Sharon simţi cum o lasă nervii.

— Dacă mă întrebi pe mine, o întrerupse ea, ţi aş spune că începi să vorbeşti exact ca tâmpiţii ăia care luptă pentru o hrană naturală şi de care obişnuiam să râdem acasă. Şi n ai de unde să ştii dacă lumea n ar cumpăra hrană congelată în caz că magazinul ar băga o în galantar! Oricum, ce fel de manager au acolo? Nu trebuie ca toate magazinele Safeway să aibă marfă în raioane?

— Hei, nu i vina mea..., se apucă Elaine să protesteze.

— Nici n am spus c ar fi, i o întoarse, iute, Sharon. Ştiam că Jerry conduce filialele TarrenTech de aici, dar n a­flasem că se ocupă şi cu magazinul Safeway!

Privirea celeilalte femei luă o expresie ciudată. O clipă Sharon avu impresia că atinsese o coardă sensibilă, însă pri­cepu rapid că Elaine nu se uita la ea, ci privea peste umărul ei către cineva de lângă ele.

— Charlotte, icni Elaine. Ce s a întâmplat? Arăţi groaz­nic!

Elaine se plesni cu palma peste gură când îşi dădu seama de lipsa de tact a remarcii sale.

— Oh, dragă, încercă ea rapid s o dreagă, n am vrut să... Sharon se răsuci pe călcâie şi văzu o femeie mică, blondă, cu părul dat pe spate în coadă de cal ca să descopere o faţă ce ar fi fost drăguţă dacă n ar fi părut atât de obosită. Avea ochii înroşiţi, iar cearcănele negre de sub ei abia erau mas­cate de un strat gros de fard. Mâna stângă era imobilizată de un bandaj.

— Sharon, ea e Charlotte LaConner, rosti Elaine. Sha­ron e soţia lui Blake Tanner. Ştii tu, noul adjunct al lui Jerry?!

Charlotte schiţă un zâmbet şi întinse palma dreaptă.

— Sunt încântată să te cunosc, salută ea, aproape automat.

O privi din nou pe Elaine.

— Iar tu nu trebuie să te scuzi. Ştiu cum arăt.

— Dar ce s a întâmplat? se arătă curioasă Elaine.

Charlotte dădu din cap.

— Nu prea ştiu, ca să fiu sinceră.

O privi dur pe Elaine.

— Nu ţi a povestit Linda ce s a petrecut aseară?

Elaine îşi clătină, nedumerită, capul.

— Linda? Ce are ea...

— Se pare că s a certat cu Jeff aseară, după antrena­ment. Oricum, când el a ajuns acasă, a... mă rog, era supărat şi mi a dat un brânci.

Elaine se făcu palidă.

— Doamne...

O privi pe Sharon.

— Jeff e mare, explică ea. E căpitanul echipei de football...

— Nu mai e! interveni, cu vehemenţă, Charlotte. L am bătut la cap toată săptămâna pe Chuck că vreau ca Jeff să plece din echipă!

Începu să tremure din tot corpul şi ochii i se umeziră. Privi nervoasă în jurul ei, şi vocea coborî la nivelul unei şoapte:

— N a fost niciodată aşa. Niciodată! Era întotdeauna un băiat dulce şi potolit. Bineînţeles că Chuck încă susţine, că e numai o chestiune de hormoni şi că aşa e la adolescenţă, însă nu i aşa. E mai mult decât atât, Elaine. De vină e jocul ăsta blestemat şi Phil Collins! El îi mână atât de tare — ţipă întotdeauna la ei că singurul lucru care contează e victoria! A făcut o altă persoană din Jeff, Elaine! Un străin şi un căpos şi n o învinovăţesc pe Linda că nu mai vrea să iasă cu el.

— Charlotte..., începu Elaine, dar cealaltă femeie dădu cu amărăciune din cap, presându şi palma de gură ca şi cum ar fi vrut să nu fi scăpat acele vorbe la furie.

În aer plutea tensiunea. Sharon Tanner căută cu repezi­ciune o modalitate de a o îndepărta. Îşi aminti de discuţia purtată cu Elaine cu câteva clipe înainte de a sosi Charlotte.

— Poate că de vină e hrana de aici, sugeră ea, luptându se cu sine ca să pară degajată. Elaine tocmai îmi povestea cât sunt de sănătoşi şi de mari copiii de aici. Poate că s au făcut prea mari.

Charlotte clătină din cap.

— Football ul e buba, rosti ea amar. Tuturor le pasă nu­mai de el, şi cea mai mare greşeală pe care am făcut o a fost să l las pe Jeff să se apuce de ei.

— Ei, hai, calmează te, Charlotte, o opri Elaine. Dracul nu i chiar atât de negru pe cât pare.

— Zău? i o întoarse Charlotte, cu voce seacă.

Îşi îndreptă atenţia spre Sharon Tanner.

— Am greşit adineauri, zise ea moale. Cea mai mare greşeală a mea n a fost că l am lăsat pe Jeff să joace football, ci aceea că am venit în Silverdale!

Se răsuci pe călcâie şi se făcu nevăzută.
*
Toată după amiaza, cuvintele Charlottei LaConner răsu­nară în mintea lui Sharon.

„Cea mai mare greşeală a mea a fost să vin în Silver­dale...".

Ar fi vrut să uite acele vorbe. În fond, femeia fusese ex­trem de supărată, şi poate, chiar îndurerată.

Cu toate astea, Sharon începuse să şi pună întrebări, chiar înainte ca Elaine să se întâlnească cu Charlotte.

Deşi nu putea să conteste că oraşul era frumos, perfect croit, perfect construit, simţea totuşi că ceva era în neregulă.

Îşi dădu seama brusc despre ce era vorba.

Totul era prea perfect.

Casele, magazinele, şcolile, chiar şi alimentele din piaţă.

Prea perfect.
*
Jeff LaConner ratase antrenamentul din acea după a­miază. Nu se putea concentra. Phil Collins ţipase la el, îl pu­sese să facă ture suplimentare de pistă, îl trimisese chiar pe bancă, dar totul fusese în zadar. Aflat acum în vestiar, se uită curios la semnele de pe glezne. Nu le observase până în ultima parte a zilei, când se dezbrăcase pentru ora normală de gim­nastică. După aceea, însă, nu şi mai putuse lua gândul de la ele.

Acum erau estompate, abia vizibile, ca şi semnele de pe încheieturile de la mâini. Patru benzi ciudate de piele înroşită, ca şi cum în acele porţiuni ar fi fost prinsă bandă adezivă în noaptea precedentă.

Bandă adezivă, sau altceva.

În timpul zilei, corpul lui fusese din când în când cuprins de friguri. În minte îi veneau fragmente bizare de imagini, care dispăreau înainte de a şi da seama ce reprezintă de fapt. Erau, însă, imagini înspăimântătoare. Pe măsură ce se deru­lase după amiaza începuse să şi amintească de coşmarul din noaptea precedentă.

În acel coşmar era legat de o masă şi cineva — un bărbat al cărui chip nu şi l mai amintea — îl tortura.

Îşi dădu jos echipamentul de antrenament, apoi se duse la duş. Înăuntru se aflau o duzină de alţi băieţi, însă, în loc să glumească, ca de obicei, cu ei, Jeff se mulţumi să şi săpu­nească întreg trupul, apoi să stea multă vreme sub duş, lăsând apa să i liniştească muşchii încordaţi. Într un târziu, când rămase singur, închise apa, se şterse cu prosopul, apoi se îmbrăcă, însă, în loc să iasă pe uşa vestiarului, se îndreptă către biroul antrenorului şi ciocăni la uşă.

— E deschis, lătră Collins.

Jeff pătrunse înăuntru. Antrenorul îl privi din spatele bi­roului şi făcu o mutră acră.

— Nu vreau să aud nici o scuză, grohăi el. Vreau numai să te concentrezi la joc.

— Πîmi pare rău, murmură Jeff. Vroiam numai să vă vorbesc un minut.

Collins ezită, apoi îşi înălţă umerii într un gest de aban­don silit şi i făcu semn lui Jeff să ia loc pe scaun.

— Bine, dă i drumul. Ce te frământă?

— Astea, rosti Jeff, dezvelindu şi încheieturile ca antre­norul să vadă limpede semnele. Le am şi pe glezne.

Collins dădu din umeri.

— Şi de ce ar trebui să ştiu eu de unde provin?