Criminologie

Consideraṭii introductive

Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în istoria şi evoluţia umanităţii; ea este în primul rând un fenomen individual ce cuprinde faptele indivizilor care, cu vinovăţie, săvârşesc acţiuni ori inacţiuni care prezintă pericol social, fapte sancţionate de legea penală.

Studiul crimei ca act individual ridică o serie de probleme între care cea mai importanta vizează cauzele care determină săvârşirea faptelor antisociale.

Clarificarea etiologică a actului infracţional presupune relevarea rolului personalităţii infractorului, a situaţiei concrete de viaţa în care se săvârşeşte fapta antisocială şi a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului amendat de legea penală.

Această problematică este rezultatul concepţiei conform căreia fapta antisocială, la fel ca şi fapta licită, este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică, dialectică între personalitatea individului şi situaţia concretă de viaţă¹¹⁹.

În consecinţă, etiologia crimei ca act individual poate fi situată fie în planul personalităţii infractorului, fie în domeniul relevanţei situaţiei concrete de viaţă, fie în planul conjugării dinamice dintre cele doua elemente enunţate anterior.

În criminologie, teoriile care abordează etiologia infracţiunii acordă valori diferite rolului acestor factori. Astfel, teoriile grupate în orientarea bio-psihologică pun accentul pe importanţa personalităţii infractorului, situaţia precriminală nefiind decât „o circumstanţă care declanşează sau precipită săvârşirea actului, punând în valoare trăsături individuale negative care s-or fi exprimat oricum, mai devreme sau mai târziu”¹²⁰. Pe de altă parte, teoriile sociologice acordă o importanţă deosebită situaţiilor precriminale, considerând că între personalitatea infractorilor şi aceea a noninfractorilor nu există deosebiri decât în măsura în care factorii de mediu au determinat apariţia personalităţilor discordante, deviante, antisociale.

Personalitatea infractorului

Personalitatea infractorului este un concept criminologie complex care înglobează noţiunea psiho-socială de personalitate şi noţiunea juridico-penală de infractor.

Fiind un concept operaţional de ordin descriptiv care înfăţişează rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei umane la lume, cu scop de conservare şi dezvoltare, personalitatea este consecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factorii endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).

Neîndoielinc, structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.

Procesul de adaptare la lume şi societate a fiinţei umane, cu scop de conservare şi dezvoltare în condiţii de eficienţa maximă, depinde într-o măsură importantă de componenta biologică a individului şi este operată de sistemul nervos central. Activitatea sistemului cerebro-spinal, de care depinde viaţa psihică, se întregeşte cu aceea a sistemului neuro-vegetativ care reglează procesele interne de metabolism. De aici rezulta legătura dintre biotip şi componentele personalităţii, respectiv aptitudinile, temperamentul şi caracterul¹²¹.

Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţa¹²². Aptitudinile de baza sunt moştenite, iar cele superioare sunt dobândite în procesul învăţării şi perfecţionării individuale.

Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei bio-psihice, determinate atât de secreţiile endocrine, de cele ale tiroidei şi ale paratiroidei, precum şi de sistemul de activare reticulară din diencefal Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ în etiologia crimei, dar numai pe baza datelor furnizate de ştiinţa contemporana care arata câ nu exista tipuri pure de temperament şi câ aceste tipuri conţin atât trăsături pozitive cât şi negative¹²³. Modul de manifestare concretă a temperamentului depinde de măsura în care el este reglat şi stăpânit de caracter.

Caracterul reprezintă un ansamblu de însuşiri care se manifesta constant şi durabil în faptele de conduită ale individului¹²⁴.

Comportamentul (conduita) exprimă raportul dintre activitatea sistemului nervos central care reglează procesele de relaţie cu societatea şi sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de metabolism. El este rezultatul interacţiunii componentelor personalităţii, înscris într-o matrice cu un înalt grad de stabilitate.

In variantele moderne ale orientării biologice, interacţiunea dintre componenta biologică şi comportamentul infracţional ia în considerare progresele semnificative care au avut loc în genetica şi biochimia sistemului nervos, neurofiziologie, endocrinologie etc. Evaluarea rolului factorilor biologici în criminogeneză se face cu prudenţă, afirmându-se ca nu există nici un tip particular de comportament infracţional care sa fie determinat numai de factorii biologici.

În realitate, personalitatea umană nu este doar consecinţa eredităţii, interacţiunile dintre individ şi mediu răsfrângându-se asupra componentelor personalităţii. în cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică şi socială, omul îşi modelează personalitatea prin învăţarea şi interiorizarea complexului sociocultural pe care îl promovează societatea. Procesul de socializare, în ansamblul său, modelează un tip de personalitate definit prin unicitate şi originalitate şi care exprimă, într-un mod constant, durabil şi predictibil, un amplu repertoriu de atitudini, opinii şi acţiuni compatibile cu modelul cultural şi normativ al societăţii respective¹²⁵ . El nu se identifică, însă, cu un simplu proces de adaptare individuală şi conformistă la mediu, reprezentând produsul unor interacţiuni biunivoce complexe între individ şi mediul sau social, care generează transformări şi schimbări în ambele sensuri. De aceea, personalitatea este un concept care presupune ideea de evoluţie a fiinţei umane în raport cu modificările intervenite în mediul social, în sfera relaţiilor sociale.

Pentru a identifica elementele definitorii ale noţiunii de infractor este necesar să ne raportăm la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii¹²⁶ precum şi la legătura organică ce există între fapta comisă şi făptuitorul acesteia.

În dreptul penal român infracţiunea este definită ca fiind fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Drept consecinţă, infractorul este persoana care a săvârşit, cu vinovăţie, o faptă care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală. Această definiţie evidenţiază faptul că noţiunea de infractor nu poate fi o simplă „etichetă” aplicată unor indivizi de către grupul social dominant, aşa cum încearcă să demonstreze unele din teoriile inspirate de interacţionism, ci desemnează o persoană care comite o faptă antisocială generatoare de efecte juridice penale.

Trebuie să subliniem faptul că, în criminologie, personalitatea infractorului este o noţiune mai cuprinzătoare decât cea juridico-penală, aceasta fiind definită drept ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, calităţilor persoanei care a comis o infracţiune, exprimând totodată interrelaṭia dintre individualitatea persoanei şi esenţa socială a acesteia¹²⁷.

Altfel spus, în această viziune sistemică, personalitatea infractorului este definită ca o sinteză a trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o infracţiune¹²⁸.