Cristian Troncota

111 „Ziua”, 9-10 februarie 2002, p. 12

Acordarea acestei decoraţii a reprezentat în fond şi o recunoaştere din partea autorităţilor române a meritelor lui Mircea Răceanu privind aderarea României la NATO112.

112 „Jurnalul Naţional”, 12 februarie 2004, p. 12

TERORISM ŞI ANTITERORISM ÎN ROMÂNIA.

Ca formă a violenţei în planul relaţiilor social-politice, terorismul este la fel de vechi ca şi istoria umanităţii. În decursul vremurilor şi sub o formă sau alta, terorismul şi-a făcut simţită prezenţa în râdurile majorităţii popoarelor. S-a manifestat prin acte de violenţă, care au trezit în conştiinţa oamenilor revoltă şi indignare, având de regulă, consecinţe negative asupra dezvoltării normale a relaţiilor sociale.

Ca fenomen s-a impus în epoca modernă. „Teroarea revoluţionară” iniţiată de dictatura iacobină în timpul revoluţiei franceze (1793-1794), precum şi „teroarea roşie”, prin care s-a impus partidul bolşevic din Rusia după preluarea puterii în urma loviturii de palat din octombrie 1917, au avut ca principal obiectiv intimidarea sau lichidarea fizică a adversarilor politici.

Iată de ce, până la sfârşitul primului război mondial, terorismul a fost considerat ca fenomen de stânga. În perioada interbelică, acţiunile teroriste au fost iniţiate în principal de grupuri separatiste de dreapta, aşa cum a fost de exemplu, cel al ustaşilor care doreau independenţa Croaţiei. Până în 1945 nu au existat acţiuni teroriste sistematice în Europa, deşi în unele state s-au manifestat destul de riguros, cum a fost în Rusia sovietică, Croaţia, Spania şi România.

Proporţiile violenţei au avut ca principală consecinţă vătămarea stabilităţii relaţiilor normale de convieţuire paşnică, a legăturilor diplomatice, culturale şi economice, desfăşurate în conformitate cu normele şi principiile dreptului intenaţional.

Conceptul de terorism.

Din punct de vedere teoretic, încercările de a defini noţiunea de terorism nu au dus încă la un consens pe plan internaţional. Walter Laquer, istoric şi comentator de politică externă americană, menţiona într-o erudită lucrare consacrată acestui fenomen că între 1936 şi 1981 s-au dat 109 definiţii terorismului, dar niciuna dintre ele nu este suficient de cuprinzătoare113.

113 Walter Laquer, The Age of Terrorism, Little Brown, 1987, p. 11/12

Prima încercare a aparţinut Convenţiei internaţionale pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, semnată la Geneva în 1937: „Prin terorism se înţeleg faptele criminale îndreptate împotriva unui stat, al cărui scop sau natură este de a provoca teroarea împotriva unor personalităţi marcante, a unor grupuri de persoane sau în public”.

Există şi alte încercări mai recente de a defini fenomenul 114.

114 Terorismul este folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa în scopul obţinerii unui câştig politic„ (Brian Jenkins); „Terorismul înseamnă folosirea ilegitimă a forţei pentru a atinge obiective politice, în condiţiile în care viaţa unor oameni nevinovaţi este pusă în pericol„ (Walter Laquer); „Terorismul înseamnă uciderea, lovirea sau ameninţarea deliberată şi sistematică a unor oameni nevinovaţi pentru a crea teamă şi a intimida, în scopul de a obţine un câştig politic sau tactic, de obicei pentru a impresiona opinia publică„ (James M. Poland); „Terorismul înseamnă folosirea ilegală a forţei sau a ameninţării cu forţa la adresa unor persoane sau a unor proprietăţi pentru a atinge scopuri politice sau sociale. În special, are ca scop să intimideze sau să oblige un guvern, indivizi sau un grup de oameni să-şi modifice comportamentul sau linia politică„ (Vice-Presidents Task Force -1986); „Terorismul înseamnă folosirea ilegală a forţei sau a ameninţării cu forţa la adresa unor persoane sau a unor proprietăţi pentru a intimida sau a obliga un guvern, populaţia civilă sau o parte a acesteia în scopul de a atinge obiectivele de ordin politic sau social„ (Biroul Federal de Investigaţii FBI), Apud, „Curentul„, martie- 9 februarie 1999, p. 17; „Terorismul constituie săvârşirea unei crime sau a unui delict printr-o metoda specifică ce este caracterizată prin violenţă şi intimidare„ (Alerta”, joi, 9 noiembrie 2000, p. 9).

Doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden, au strâns 109 definiţii academice ale terorismului şi le-au analizat principalele elemente.

În urma studiului au ajuns la concluzia că elementul de violenţă era prezent în 83% dintre ele, ţelurile politice în 65%, în vreme ce 51% puneau accentul pe elementul inducerii sentimentelor de frică şi teroare. Doar 21% din definiţii menţionau arbitrariul şi caracterul nondiscriminatoriu al ţintelor alese şi numai 17, 5% cuprindeau victimizarea civililor, a noncombatanţilor, a elementelor neutre sau din afară 115.

115 Alex P. Schmid, Albert J. Jongman, Political Terrorism, Amsterdam, North Holland Publising Company, 1998, apud Terorismul. Istoric, forma, combatere, Culegere de studii, Bucureşti, Editura Omega, 2001, p. 29

Ca forme de manifestare a terorismului se pot enumera: pirateria aeriană, navală sau terestră, luarea de ostatici, răpirea unor persoane ale vieţii politice, militare, economice, sociale, culturale etc.

Actele teroriste se pot clasifica în terorism intern şi internaţional. Primul poate fi la rândul lui, terorism de stat (regim de teroare), terorism de stânga sau de dreapta (deci motivat ideologic), naţionalist sau separatist (motivat de idealuri naţionale). Scopurile lor sunt total opuse.

Terorismul intern vizează, din punctul de vedere al iniţiatorilor, întărirea statului, iar cel internaţional distrugerea sau compromiterea instituţiilor statale. Istoria secolului XX evidenţiază că terorismul internaţional este susţinut de diferite forţe, de la terorismul sponsorizat de anumite state contra altora până la colaborarea între diferite grupuri teroriste din colţuri îndepărtate ale lumii. Acestea sunt şi motivele pentru care terorismul a fost şi a rămas un factor perturbator al relaţiilor interstatale şi interetnice.

Alţi teoreticieni clasifică actele teroriste în funcţie de elementul subiectiv al infracţiunii (intenţia), distingând astfel un terorism de drept comun şi un terorism social. Prin terorism de drept comun s-ar înţelege acele infracţiuni care cad sub incidenţa legii penale, agravată însă de metode de execuţie prin teroare. De regulă, acest gen de infracţiuni au ca obiect un interes personal ca de exemplu: obţinerea unei sume de bani, încercări de şantaj, taxele de protecţie, practicile gangsteriale (Mafia, sub toate aspectele ei) ori ale bandelor de tâlhari.

În schimb, terorismul social ar fi acea formă de infracţiune care urmăreşte impunerea unei ideologii sau doctrine sociale, economice ori distrugerea unei orânduiri sociale. Terorismul reprezintă, în esenţă, un pericol social deosebit de grav pentru structura, coeziunea socială şi securitatea indivizilor şi a statelor.

Aşa cum îl cunoaştem astăzi – mai bine organizat, cu cei care îl practică mai bine educaţi şi pregătiţi, având la dispoziţie reţele de case conspirative şi structuri secrete proprii, care să le asigure identităţi false, mijloace de transport, informaţii, arme şi o gamă variată de legături şi contacte sigure în străinătate – terorismul a apărut abia după terminarea celui de al doilea război mondial 116.

116 Wilhelm von Angeldorf, Secolul XX – secol al minciunii dirijate, Editura Samizdat, 2000, p. 209.

Sprijinitoarea principală a terorismului modern a fost Uniunea Sovietică. Abia după prăbuşirea „imperiului roşu” condus de la Kremlin, a devenit mai bine cunoscut câţi bani şi cât efort au învestit comuniştii sovietici pentru pregătirea teroriştilor profesionişti. Sovieticii au conceput tehnici eficiente de producere a voluntarilor, apoi de îndoctrinare şi pregătire a lor. Sprijinul sovietic pentru terorismul internaţional a fost considerat de către liderii de la Moscova doar „o altă tactică a războiului rece” 117.

117 Wilhelm von Angeldorf, Secolul XX – secol al minciunii dirijate, Editura Samizdat, 2000, p. 209

Totuşi, în ciuda zecilor de mii de terorişti care au fost antrenaţi şi echipaţi în perioada războiului rece, doar o mică parte a acestora a intrat în acţiune. Fiecare act terorist de succes a avut efectul dorit, adică de a îngrozi mulţi oameni doar la gândul posibilităţii de repetare în viitor a unor asemenea acte politice de cruzime. Iată de ce, combaterea fenomenului terorist a devenit o problemă de maximă importanţă pentru ţările ţintă. Combaterea terorismului implică două tipuri de acţiuni:

— Antiteroriste (măsuri defensive) şi

— Contrateroriste (măsuri ofensive).

Antiterorismul este definit ca un ansamblu al măsurilor defensive folosite pentru reducerea vulnerabilităţii indivizilor sau proprietăţii la atacurile teroriste, cu o implicare minimă a forţelor militare locale.

Contraterorismul reprezintă ansamblul măsurilor ofensive luate pentru a preveni, opri şi a da lovituri terorismului 118.

118 Serviciul Român de Informaţii, Manual de pregătire pe profil antiterorist, Bucureşti, 1999, p. 18

O activitate bine organizată de informaţii şi contrainformaţii, dublată de eficienţa muncii poliţieneşti în ţările ce au constituit ţinta atacurilor teroriste au fost cele mai la îndemână mijloace de apărare şi capturare a teroriştilor.

Majoritatea specialiştilor consideră că din punct de vedere al relaţiilor cu publicul, măsurile antiteroriste au fost şi sunt greu de susţinut. Statele ţintă nu pot arăta ceea ce fac pentru combaterea terorismului, întrucât teroriştii ar vedea ce trebuie să evite când se strecoară în ţările vizate şi îşi desfăşoară actele teroriste.

Dar războiul împotriva teroriştilor se consumă în cea mai mare parte în umbră, unde se muşamalizează o mulţime de afaceri care nu sunt scoase niciodată la lumină. Ceea ce se vede la televizor, se aude la radio sau se citeşte în media scrisă despre actele teroriste este doar o mică parte a tranzacţiilor care se fac în acest domeniu.

Şi toate acestea pentru că terorismul secolului XX a folosit la maximum propaganda şi mijloacele de informare în masă. Chiar şi eşecurile actelor teroriste au fost mediatizate excesiv pentru a putea fi apoi caracterizate ca nişte lovituri eroice împotriva inamicului de către „martirii” cauzei respective.

Practic, fără mass-media efectul terorismului asupra mentalului colectiv e aproape nul. Recrudescenţa terorismului internaţional a determinat Adunarea Generală a ONU să adopte la a 2114-a şedinţă plenară, din 18 octombrie 1972, Rezoluţia nr. 3034, intitulată „Măsuri vizând prevenirea terorismului internaţional care pune în pericol sau nimiceşte vieţi omeneşti nevinovate ori compromite libertăţile fundamentale ale omului”.

Acest document are în centrul atenţiei studierea cauzelor subiacente ale formelor terorismului şi actelor de violenţă ce îşi au originea în decepţii, subjugare ori disperare şi care îndeamnă anumite persoane să sacrifice vieţi omeneşti, inclusiv a lor, pentru a încerca să aducă comunităţii schimbări radicale.

Necesitatea creşterii rolului ONU în direcţia reprimării terorismului a fost continuată şi prin rezoluţiile 3166, din 14 decembrie 1973 şi 31/102, din 15 decembrie 1976. La 13 decembrie 1979, prin Rezoluţia nr. 34/819, Adunarea Generală a ONU a recomandat statelor membre semnarea „Convenţiei internaţionale împotriva luării de ostateci”.

Structuri şi acţiuni premergătoare înfiinţării USLA.

România modernă şi contemporană s-a cofruntat cu toate tipurile de terorism. Seria atentatelor a început cu asasinarea, la 8 iunie 1862, a primului ministru conservator, Barbu Catargiu 119, continuând cu acel „misterios” atentat (8 decembrie 1909) în urma căruia primul ministru liberal Ion I. C. Brătianu a scăpat doar cu răni uşoare, deşi s-au tras asupra lui trei focuri de revolver 120.

119 Valeriu Stan, Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu, în „Magazin istoric”, nr. 2 (35), februarie, 1970, p. 46-51; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, vol. 1, Revoluţie şi francmasonerie, Editura Rao, Bucureşti, 2000, p. 168-205).

120 Constantin Panciu, Nicolae Petrescu, Pretext pentru o lege antimuncitorească. Atentatul împotriva lui I. I. C. Brătianu, În „Magazin istoric”, nr. 3 (34), martie 1969, p. 53-56).

În perioada interbelică, terorismul ideologic a produs numeroase victime, opinia publică fiind realmente traumatizată:

— „bomba de la Senat”, 8 decembrie 1920, plasată de anarhistul comunist Max Golstein, a produs trei victime (episcopul Radu al Oradei, Dimitrie Greceanu, ministrul lucrărilor publice şi senatorul Spirescu)121;

121 Constantin Argetoianu, Lupta contra comunismului, prezentare şi note de Ion Ardeleanu, în „Arhivele Totalitarismului”, an II, nr. 1-2/1994, p. 122-128

— Asasinarea prefectului de Iaşi, Constantin Manciu, la 24 octombrie 1924, de către Corneliu Zelea Codreanu, viitor căpitan al legionarismului arhanghelist122;

122 Ioan Scurtu, Cazul Manciu. Pedeapsă meritată sau act criminal? În „Arhivele Totalitarismului”, an II, nr. 1-2/1994, p. 135-152; Ioan Scurtu, Cristian Troncotă, Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu 1925. Implicaţii asupra vieţii politice româneşti, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3/1994, p. 134-148).

— Asasinarea primului ministru I. G. Duca, la 29 decembrie 1933, de către „triumvirii” legionari;

— Mihai Stelescu – un disident al Mişcării legionare – ciuruit de 200 de gloanţe, după care a fost tăiat în bucăţi cu securea, la 16 iulie 1936, în Spitalul Brâncovenesc, de către „decemvirii” legionari conduşi de Caratănase123;

123 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 315; vezi şi Dinu Moraru, Istorie scrisă, istorie trăită. Convorbire cu dl Alexandru Serafim, în „Lumea magazin” nr. 8/2001, p. 46-48).

— Asasinarea primului ministru Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939, de echipa legionarilor condusă de Miţi Dumitrescu124.

124 Vezi mai recent Nicu Crăcea, Dezvăluiri legionare, Editura Fundaţiei „Buna Vestire”, Bucureşti, 1995, p. 268).

Dar au fost şi evenimente ce pot fi trecute în categoria terorismului social, sau de stat cum îl denumesc alţii, în esenţă atentate politice produse cu implicarea instituţiilor statului pentru apărarea regimului, ca de exemplu:

— Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, a „triumvirilor” şi „decemvirilor”, la 29 noiembrie 1938, de către un pluton de jandarmi, în timp ce erau transportaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Jilava;

— Măsurile punitive ordonate de regele Carol al II-lea ca replică la asasinarea lui Armand Călinescu, în urma cărora au căzut victime câteva mii de legionari, arestaţi şi împuşcaşi fără judecată, în toamna anului 1939 125.

125 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. Cit., p. 355).

Şi seria a continuat cu odioasele asasinate de la Jilava, Snagov şi Streşnicul, în noaptea de 26-27 noiembrie 1940, care au făcut 64 de victime în rândul unor foşti înalţi demnitari, printre care doi foşti prim-miniştri (Nicolae Iorga şi Constantin Argeşeanu).

Iată deci că teroarea socială inaugurată de regimul comunist, imediat după instituţionalizare şi în care instituţia Securităţii a jucat un rol determinant în anii '50 126, nu a venit pe un teren gol.

126 Vezi pe larg Cristian Troncotă, Practici şi mentalităţi în activitatea aparatului de Securitate din România 1948-1965, (I), în „Arhivele Totalitarismului”, an VII, nr. 24-25, 3-4/1999, p. 72-89, (II), nr. 1-2/2000, p. 65-86.)

În ceea ce priveşte terorsimul internaţional, mai puţin cunoscut în istoriografie, şi asupra căruia vom insista în rândurile ce urmează, şi-a făcut simţită prezenţa în România, abia la sfârşitul anilor '60. După 1968, s-au înregistrat o serie de evenimente ce se încadrează în legislaţia internaţională ca acte teroriste, dar până la începutul anilor '80 fenomenul a putut fi, în general, prevenit şi stăpânit.

O dată cu înăsprirea sistemului dictatorial de conducere, a exacerbării cultului personalităţii secretarului general al partidului şi al accentuării crizei social-economice şi politice s-a produs şi o amplificare a acţiunilor teroriste şi diversioniste din partea cetăţenilor români, finalizate cu consecinţe uneori tragice pentru cei implicaţi.

Securitatea regimului comunist din România, şi-a creat o unitate specială de luptă antiteroristă (USLA) abia în decembrie 1977.

Un prim nucleu de profil s-a constituit mai întâi în cadrul Direcţiei a III-a (Contraspionaj), în anii 1969-1970, ca urmare a deselor conflicte care se produceau între grupurile de arabi, aflaţi la studii în România, iar terorismul pe plan internaţional iniţiase deja acţiuni foarte periculoase.

Studenţii străini aduseseră în România conflicte politice şi religioase din ţările Orientului Apropiat.

„În campusurile universitare – mărturiseşte generalui (r) Neagu-Cosma – dar şi în localurile publice, în faţa reprezentanţelor diplomatice, se iscau ca din senin manifestări zgomotoase care, în orice moment degenerau şi puteau fi scăpate de sub control” 127.

127 Gral. Div. (r) Neagu Cosma, Securitatea. Poliţia politică. Dosare. Informatori, Bucureşti, 1998, p. 106).

Aşa s-au produs mai multe evenimente cu caracter terorist care au premers înfiinţării USLA. Sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70 a fost o perioadă în care palestinienii, pe de o parte, şi israelienii pe de altă parte, îşi declaraseră un război total şi fără graniţe, unii împotriva celorlalţi, în care acţiunile teroriste au predominat. Prin astfel de acte, comise fără discernământ, le-au căzut victime persoane nevinovate (copii, femei, bătrâni) care au îndoliat întreaga Europă.

Reţeaua informativă a Direcţiei de contraspionaj reuşise să-şi infiltreze câţiva agenţi în rândurile palestinienilor, aflaţi ca studenţi în România. S-a reuşit depistarea a două comandouri palestiniene care intenţionau să-l răpească sau să-l asasineze pe ambasadorul Israelului acreditat la Bucureşti.

Acţiunea teroristă s-a datorat faptului că ambasadorul fusese „condamnat la moarte” de un tribunal al „Mişcării Palestiniene de Eliberare”, acuzat de atrocităţi împotriva poporului palestinian, în războiul de şase zile, când acesta se afla în armată cu gradul de general.

Planul era diabolic, ambele comandouri trebuiau să acţionze concomitent. Unul ocupa în forţă Ambasada Israelului, sechestrând persoanele din interior, iar al doilea ocupa o instituţie guvernamentală românească, luând ca ostateci persoanele aflate acolo. Urmau apoi să-şi prezinte pretenţiile părţii române: „punerea la dispoziţie a unui avion cu doi piloţi şi rezervoarele pline, precum şi a unui autobuz care să-i transporte pe membrii comandourilor şi pe ostatecii de la ambasadă la aeroport”.

În cazul unui refuz, membrii comandourilor s-ar fi sinucis, nu înainte de a-i lichida fizic pe toţi ostatecii. Era, prin urmare, o acţiune de sacrificiu (de tip kamikadze) sau după o terminologie mai recentă, o acţiune de terorism sinucigaş128.

128 Vezi pe larg Miruna Munteanu, Fanaticii ieşiţi din tipare, în „Dosare ultrasecrete”, 22 septembrie 2001, p. 4

Membrii comandourilor executaseră deja recunoaşterea, introduseseră armamentul în România, pe care-l depozitaseră într-o cameră de hotel din Bucureşti. Ofiţeri de securitate români, aparţinând structurilor centrale de contraspionaj cu responsabilităţi în acest caz, i-au supravegheat permanent pe membrii primului comando, membrii celui de-al doilea neputând fi depistaţi.

Interesant că „Planul de măsuri” aprobat de conducerea Securităţii, pentru contracararea acestei acţiuni teroriste, s-a întocmit pe baza principiului „evitării oricărui risc”.

Din studiul documentelor aflate în dosarul operativ rezultă că, profitând de un moment favorabil, în care camera de hotel era „goală”, ofiţerii de securitate au efectuat o pătrundere secretă, iar specialiştii serviciului tehnic au acţionat cu rapiditate, pentru scoaterea din funcţiune a armamentului.

Percutoarele de la arme au fost pilite, iar cuiele percutoarelor de la grenade au fost scoase. Armamentul a fost reintrodus în ascunzătoare fără a se lăsa urme care să dea de bănuit.

Apoi a fost pus în aplicare un plan de arestare. Planul s-a bazat pe atragerea în capcană a teroriştilor. Pietrele pavajului străzii Burghele – unde se afla Ambasada Israelului la Bucureşti – au fost scoase cu un greder, sub pretextul „reparaţiei capitale”. Operaţiunea a fost făcută sub egida Primăriei Capitalei, la sugestia organelor de securitate.

Se deţineau informaţii certe că membrii comandoului palestinian îşi propuseseră să vină cu un taxi până în faţa Ambasadei, din care, coborând în viteză, să lichideze paza miliţienească, aflată la intrare şi apoi sub ameninţarea armelor să forţeze intrarea în clădire. Prin începerea „lucrărilor de reparaţie capitală a străzii”, comandoul nu a mai putut intra în forţă în Ambasadă, taxiul rămânând la distanţă, la capătul străzii, timp suficient pentru forţele de intervenţie de a efectua arestările.

După arestare şi anchetă, membrii comandoului palestinian nu au fost trimişi în faţa justiţiei, ci obligaţi să părăsească ţara. Li s-a pus totuşi în vedere să transmită şefilor că „Securitatea din România nu permite ca teritoriul ţării să devină câmp de confruntare între palestinieni şi israelieni”.

S-a procedat în felul acesta, întrucât şeful statului român, Nicolae Ceauşescu, atrăsese atenţia organelor de securitate ca relaţiile cu lumea arabă, să fie protejate, dar nici să nu se permită a se aduce atingere, în România, intereselor Israelului.

România a fost prima ţară socialistă care a recunoscut statul Israel (la 11 iunie 1948) şi avea relaţii la nivel de ambasadă (din 17 august 1969) 129.

129 Relaţii internaţionale postbelice, 1945-1964, Cronologie diplomatică, Editura politică, Bucureşti, 1983, p. 79; Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.286.

S-a prevenit astfel nu numai un atac terorist, ci şi îmbunătăţirea relaţiilor între israelieni şi palestinieni.

Evenimentul a avut şi o consecinţă directă asupra organelor de securitate, şi anume, Direcţia de contraspionaj şi-a înfiinţat un prim compartiment antiterorist, cu un nucleu de ofiţeri specializaţi. Cadrele acestui compartiment au fost încă de la început într-o alertă continuă şi pregătite să intervină în cazul unei informaţii sigure ori în situaţia producerii unui act terorist. Era sprijinit de un Batalion de intervenţie format din trupele de securitate, care fusese înfiinţat în 1964.

Batalionul special de intervenţie se remarcase şi el mai întâi în toamna anului 1965, când din Penitenciarul Oradea evadaseră doi deţinuţi. Alarmarea Batalionului de securitate s-a făcut la un interval destul de mare de la evadare, întrucât cei de la Penitenciarul Oradea au sperat că vor putea face faţă singuri.

După intrarea în dispozitiv a Batalionului, s-au adoptat măsuri corespunzătoare, fapt pentru care cei doi evadaţi au fost imediat capturaţi. În anii următori, când terorismul internaţional s-a intensificat, în România, conducerea Ministerului de Interne a luat măsura ca în cadrul Comandamentului Trupelor de Securitate să se stabilească pentru fiecare judeţ, câte o subunitate, un pluton ori o companie destinată prevenirii şi combaterii oricăror acte cu caracter terorist.

Ofiţerii şi subofiţerii acestor subunităţi executau o pregătire specială şi erau destinate neutralizării ori lichidării acţiunilor teroriste, sau interveneau pentru întărirea pazei şi apărării unor obiective. Ele erau subordonate compartimentelor „Arta” din cadrul Inspectoratelor Judeţene de Securitate130.

130 Vezi pe larg la Teodor Filip, Secretele USLA, Editura Obiectiv, Craiova, 1999, p.66.

Un alt eveniment s-a produs în ziua de 5 mai 1972, în a doua zi a vizitei oficiale a primului ministru israelian, Golda Meir, la Bucureşti. Seara, înaltul oaspete, trebuia să participe la o slujbă religoasă (la Templul Coral). Conform protocolului stabilit, deplasarea se făcea pe jos, fapt pentru care se luaseră măsuri de securitate specifice.

Înainte de a se începe deplasarea, Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a primit o telegramă de la Beirut, prin care autorităţile româneşti erau avertizate că patru arabi plecaseră deja din Cairo cu destinaţia Bucureşti, în scopul de a produce un asasinat terorist asupra premierului Golda Meir.