Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

DE CE SPIRITUALITATEA

PROGRESUL ÎNSEAMNĂ SPIRITUALIZARE

Materia evoluează de la simplu la complex, de la regnul mineral, la cel vegetal, la animal şi, în final, la om. Omul a preluat foarte multe funcţii de la regnul animal: instinctele de supravieţuire şi de procreare, dar şi rudimentele vieţii psihice (emoţii, gânduri) şi ale vieţii sociale (organizarea colectivităţilor). Ceea ce diferenţiază fundamental omul de animal este ceea ce numim, într-un cuvânt, CULTURĂ. Un act de cultură recreează realitatea banală într-un cadru convenţional, exterior, sau într-unul mental, interior, şi îi conferă acesteia un SENS. Prin această acţiune, experienţele umane anterioare sunt condensate într-un produs cultural sau într-o viziune interioară, DETAŞÂNDU-NE temporar de presiunile vieţii curente. Când reuşim să ne exprimăm trăirile într-un cod cultural, în acelaşi timp analizându-le obiectiv, ca pe un obiect de studiu, atunci ne definim statutul de fiinţă superioară, care nu se lasă oprimată de constrângerile legilor naturale şi sociale.

Unii numesc actele culturale ca fiind „spirituale”. Sinonimia însă nu este perfectă. Cultura (cea autentică!) ridică omul de la nivelul animal, dar spiritualitatea îl poate duce mai sus de nivelul uman. Prin urmare, el tinde să se înnobileze, eleveze, rafineze sub presiunea ei tăcută. Forţa spiritualităţii împinge, invizibilă, omenirea spre progres.

Oamenii diferă între ei, între multe altele, şi prin modul în care se lasă formaţi de impulsurile spirituale: inconştient sau conştient. Metaforic vorbind, cu toţii trăim într-un ocean al spiritului. Putem alege să supravieţuim în el fie înotând dezordonat (inconştient), fie construindu-ne o barcă în care să plutim comod (conştient). Oponenţii spiritualităţii ce fac: se lasă grei în abisurile oceanului, unde se scufundă ca o ghioagă, blocându-şi singuri instinctul sănătos de a înota la suprafaţă. Cel care nu se supune legilor spirituale, de fapt iese din fluxul natural şi plăcut al evoluţiei, nu mai reprezintă veriga superioară din lanţul regnurilor, ci o za pierdută şi fără de folos.

Ca o primă concluzie, spiritualitatea nu este un subiect artificial creat, inutil şi nepractic, care doar ne-ar răpi timpul necesar pentru mâncare, serviciu, familie, sport, televizor etc. Nu, dimpotrivă! Preocupându-ne de spiritualitate în mod conştient, înţelegem procesul evolutiv global din care facem parte şi, mai mult de atât, ne accelerăm propria evoluţie spre Lumină.

 

SEPARAREA SPIRITUALITĂŢII DE RELIGIE

De-a lungul istoriei, spiritualitatea conştientă a îmbrăcat forma religiilor, mai mult sau mai puţin elaborate. Ele au pus în centru frica, sentimentul de vulnerabilitate al omului. Deseori se oficiau ceremonii împotriva manifestării mâniei zeilor sau pentru atragerea bunăvoinţei lor. Ofranda religioasă este semnul indubitabil al existenţei fricii! La un moment dat, multitudinea de zei (spirite dominatoare) a fost înlocuită cu unul singur, cel mai puternic. Aşa a luat naştere monoteismul – odată cu înţelegerea principiului ierarhizării piramidale a lumii spiritelor. (Poate că anticele piramide vor să ne amintească de asta!) Dar şi acest monoteism păstrează rudimentele fricii ancestrale, de data aceasta faţă de Zeul Suprem.

Într-adevăr, societatea este condusă oarecum eficient prin frică, atavism moştenit de la regnul animal. Iar religiile îi ajută pe liderii politici să controleze populaţia prin acelaşi mecanism, mai rafinat, mai sofisticat. Din fericire, spiritualitatea nu se reduce la religie. Ba, uneori, chiar i se opune.

Orice religie se construieşte în jurul unui nucleu de învăţături, personalităţi şi fapte pur spirituale, dar, odată cu trecerea timpului, ritualurile şi teoriile religioase se depărtează de adevăr, religiile se fărâmiţează în curente sau culte, fiindcă nu îşi mai găsesc filonul spiritual iniţial care le oferea putere şi coerenţă. Dacă i-am întreba acum pe fondatori dacă sunt mulţumiţi, niciunul nu ar agrea aspectul general sub care se prezintă religia care le datorează existenţa...

 

ISUS CRISTOS NE SCAPĂ DE RELIGIE

Isus Cristos a reformat monoteismul din temelii, arătându-ne că Dumnezeu este, în realitate, iubire. Asta a creat o revoluţie în concepţiile religioase dintotdeauna, care s-au bazat invariabil pe frică. Cum a reuşit Isus să ne convingă de faptul că Dumnezeu este Iubire? Cuvintele nu ajung. S-a dat pe Sine pildă vie, iar Evangheliile ne relatează cum. Contribuţia reformatorului Isus a fost imensă, copleşitoare, inegalabilă în istoria religiilor. El a făcut pasul decisiv spre întronarea adevăratei spiritualităţi pe această planetă. De la Isus am aflat cu toţii ceea ce ştiau doar câţiva înţelepţi: Dumnezeu radiază o energie care cuprinde superlativele de Putere, Cunoaştere, Iubire, Frumuseţe etc., o radiază în tot cosmosul, iar fiinţele găsesc în Ea reperul pentru frumuseţea, iubirea, binele din propria lor viaţă.

Isus a demonstrat că religia nu trebuie urmată din frică. Dar, fără frică, nu mai este religie, ci spiritualitate. Ea se bazează pe liberul arbitru al omului, cu toate riscurile ce decurg de aici. Să-l iubeşti cu toată forţa sufletului tău pe Dumnezeu! ne îndemna Isus. Dar inimii nu poţi să-i comanzi, s-ar putea ca nici măcar pe binefăcătorul tău să nu-l poţi iubi, deşi îl respecţi. Atunci, cum să iubeşti o fiinţă pe care n-o vezi, n-o auzi, n-o înţelegi? Iată o dilemă pe care doar Graţia Divină ne-o poate îndepărta.

Isus ne-a răspuns astfel: «De aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.» (Matei 12:31) Cu alte cuvinte, cerând, dorind, lăudând energia binelui, frumuseţii, iubirii şi altor atribute divine, Îl iubim de fapt chiar pe Dumnezeu. Nu e nevoie să ne închipuim o Persoană căruia să ne închinăm. El se găseşte pretutindeni în orice formă sau fenomen care radiază frumuseţe, bine, iubire, care ne încălzeşte sufletul şi ne transformă în mici purtători ai torţei divine prin lumea întunericului.