Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

DUMNEZEU este personal sau impersonal?

Teologii creştini sunt foarte mândri să afirme că, spre deosebire de brahmanism – unde Dumnezeu Brahman este impersonal, abstract -, în creştinism Dumnezeu Tatăl este personal. Pe acest motiv, ei laudă superioritatea creştinismului faţă de alte religii orientale.

În realitate, Dumnezeu este unic şi în El dispare această distincţie. Observăm aici o eroare tipică a logicii umane şi un prilej de dispute religioase nesfârşite şi neproductive. În cazul Divinităţii, personal şi impersonal sunt categorii amestecate, fiindcă Dumnezeu Unicul se manifestă uneori personal, alteori impersonal. Vom arăta mai jos relativitatea acestei împărţiri arbitrare a Divinităţii.

Personală sau impersonală poate fi raportarea omului la Dumnezeu, atunci când Îl priveşte ca pe o fiinţă asemănătoare sieşi, respectiv ca pe Natura cu legile ei implacabile. De asemenea, personală sau impersonală poate fi Voinţa Divinităţii, atunci când se impune după o logică ce ne scapă, respectiv când lasă legile Naturii să acţioneze într-un mod previzibil. Să analizăm cele două alternative posibile:

A) Când viaţa ne ia parcă pe sus, ducându-ne încotro vrea ea, iar noi simţim că nu putem face nimic, atunci Dumnezeu pare a avea o Voinţă personală, adică după o logică proprie, pe care nu ne-o dezvăluie. În acele momente, cu greu putem explica situaţia în care ne aflăm şi, ca să nu ne considerăm victime ale unei „dictaturi divine”, punem intenţia Sa pe seama unor legi naturale, impersonale, care vizează binele nostru superior.

B) Când Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute în situaţii concrete, ne raportăm la El ca la un Tată, Prieten personal, care poate interveni în desfăşurarea evenimentelor. Totuşi, în astfel de momente „liniştite”, când nu ne aflăm în raza de acţiune a destinului implacabil şi orb, mecanismul de modificare a realităţii este unul impersonal. Universul devine o oglindă a minţii noastre, dorinţele noastre modelează substanţa mentală şi fizică înconjurătoare. Ne servim de legile Naturii, fie că le cunoaştem sau nu.

Deci Dumnezeu este personal şi impersonal în acelaşi timp.

Iată deci cât de uşor se pot dezamorsa certurile religioase inutile şi vanităţile teologice: căutând punctele comune şi relativizând pretinsele „divergenţe insurmontabile”. Există parcă o plăcere masochistă a clericului, din orice religie ar fi el, de a căuta deosebirile între religia lui (care este singura corectă!) şi celelalte religii (care sunt toate greşite, bineînţeles!). Ce mare uşurare şi bucurie ar putea simţi acelaşi cleric dacă ar recunoaşte că fiecare religie are valoarea sa spirituală, că erorile teologice nu sunt atât de importante în credinţă, ci sinceritatea şi pioşenia, că Idolul bun al credinciosului îl ajută să evolueze, că valoarea este individuală şi nu e dată de apartenenţa la o anumită religie.

Clericul înţelept nu atacă alte culte, ci demonstrează prin exemplul personal frumuseţea religiei sale. Erori şi excese poate găsi şi în propria religie, pe care chiar are dreptul să le critice, pentru a o perfecţiona şi a-şi ajuta fraţii de credinţă. Astfel eliberat de prejudecăţi şi spirit de competiţie, înseninat, clericul nostru s-ar apropia mai repede de Dumnezeul său - care este acelaşi Dumnezeu al tuturor pământenilor.

20 iunie 2011

RĂSPUNSURI PENTRU OCTAVIAN

„Sunt Octavian, economist, 60 de ani. Am fost educat în spirit creştin, dar nu în sens bigot. Sunt pasionat de spiritualitate în sens general. Aş vrea să vă întreb despre două subiecte cărora nu le-am găsit explicaţii pe unde am tot citit.

- Cum se împacă spiritismul şi, în general, diversele tehnici de divinaţie cu interdicţia expresă din Biblie cu privire la comunicarea cu cei morţi, cu lumea spiritelor (dar şi aflarea viitorului)? Nu este un păcat, şi încă unul mare?

- De asemenea, cum de se vorbeşte cu atâta uşurinţă despre metempsihoză, adică reîncarnarea sufletelor, când nu sunt dovezi concrete şi recunoscute că aşa ceva ar fi posibil. Origen este considerat de unii autori că ar fi susţinut metempsihoza, dar nu sunt în vasta sa operă astfel de scrieri. Mai exact, nu am găsit că ar fi „faimos” pentru aşa scrieri! A fost deosebit de dedicat credinţei în Dumnezeu. Nu mai vorbim de poziţia actuală a Bisericii Creştine, în ansamblul ei, faţă de acest subiect: respingere totală a acestei erezii. Poziţie oficială.

Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a-mi răspunde!”

 

Voi încerca să vă răspund punctual şi cât mai argumentat.

1

Vorbind despre Biblie, din principiu, ar trebui să fim mai rezervaţi! Biblia este o compilaţie de texte foarte vechi, unele de 3000 de ani. Nu contest valoarea istorică a acestor scrieri, dar unele dintre ele nu mai sunt actuale. În cărţile unde se vorbeşte despre „chemarea sufletelor morţilor” sau „ghicirea viitorului”, câteva pasaje mai încolo găsim unele monstruozităţi, privite prin sensibilitatea omului modern. Câteva exemple:

- În Leviticul 20:27 scrie: «Bărbatul sau femeia, de vor chema morţii sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele este asupra lor.» Dar în acelaşi capitol găsim o altă afirmaţie ce ne lasă perplecşi: «Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei şi-i va descoperi goliciunea […] amândoi să fie stârpiţi din poporul lor.» (Leviticul 20:18)

- În multe locuri din Vechiul Testament se consacră jertfirea de animale în numele Domnului (obicei perpetuat până astăzi, prin tăierea mieilor nevinovaţi de Paşti, contrar preceptelor cristice).

- De asemenea, se instituie legea crudă a talionului «De va lovi cineva un om şi va muri, acela să fie omorât» (Leviticul 24:17). Tot aici se spune «Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat; toată obştea să-l ucidă cu pietre» (Leviticul 24:16).

Există astfel de exemple cu duiumul, care ar trebui să ne facă să arătăm mai multă reţinere atunci când invocăm autoritatea Bibliei. Se spune despre unele pasaje din această Carte: „litera ucide, spiritul dă viaţă”, ceea ce ne îndeamnă să apelăm la intuiţie pentru a deosebi adevărul printre rânduri. De obicei, oamenii nu citesc personal Biblia, ci preiau afirmaţiile sentenţioase ale unor clerici. Din comoditate şi lipsă de timp. Dar cine vrea să afle adevărul, trebuie să depună un efort propriu în acest scop.

Fiindcă aţi adus vorba despre „păcate”, vreau să vă amintesc faptul că Sfinţii Părinţi aşază credinţa în superstiţii în rând cu păcatul vrăjitoriei, pentru că se bazează pe necredinţa omului în Dumnezeu. Dacă credincioşii şi-ar trece în revistă nenumăratele superstiţii, unele păgâne, altele religioase (de exemplu, când cineva freacă de moaştele unui sfânt cardul de credit - fapt real!), probabil că s-ar ocupa mai mult de propriile defecte decât să condamne diversele presupuse „păcate” ale altora… «De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?» (Matei 7:3)

 2

Interdicţia biblică de a chema morţii şi a merge la vrăjitoare era, în acel context, probabil întemeiată! Trebuie însă să înţelegem că abilitatea de a comunica cu lumea spiritelor nu este un rău în sine, ci poate fi folosită atât pentru a invoca spiritele superioare (îngerii), cât şi pe cele inferioare (demonii). Depinde în mod esenţial de calitatea mediumului, ca şi de intenţiile sale.

- Dacă definim ca „vrăjitor” pe individul care cheamă spirite inferioare, indiferent în ce scop (care de obicei este un scop dăunător fiinţelor umane), este normal să respingem cu fermitate acest gen de activitate. Nu am găsit însă nicio interdicţie în Biblie de a invoca Îngerii (spiritele superioare)!

- Dacă, referindu-ne la aşa-zisele „suflete ale morţilor”, presupunem că ele nu pot deveni niciodată spirite superioare, aceasta arată ignoranţa noastră spirituală, limitele minţii umane. O dovadă biblică imediată o găsim în capitolul I Regi 28, unde mediumul din Endor cheamă spiritul unui mort recent (Samuel) care îi dă o prevestire sumbră regelui Saul, previziune ce se va şi realiza.

În privinţa cercetării viitorului, iarăşi dăm parţial dreptate Bibliei, cu anumite nuanţe. Nu neapărat divinaţia, ghicirea este un rău în sine, ci a lua drept literă de lege ceea ce afli. Fiindcă viitorul nu e fix, nu e bătut în cuie, ci depinde de acţiunile prezentului (fapte fizice, dorinţe, gânduri). De aceea, ghicirea viitorului le poate dauna celor mai „slabi de înger”, fiindcă le încurajează tendinţele fataliste, de neputinţă şi pasivitate. Nu e un păcat, ci o chestiune psihologică mai delicată.

 3

Informaţiile de mai sus ar trebui să fie făcute publice chiar de către clerici, este datoria lor spirituală. Dar ei nu o fac, din mai multe motive:

- NU ŞTIU (fiindcă nu au cercetat în detaliu chestiunile teologice, cu o minte deschisă);

- NU POT (disciplina canonică nu le permite să pună în discuţie dogmele prestabilite);

- NU VOR (ar fi un efort prea mare). Majoritatea enoriaşilor nu sunt interesaţi de fineţuri spirituale, ci vor un verdict simplu şi clar, o viziune în alb şi negru, fără nuanţe ambigue.

Apropo de comoditatea clericilor de a deschide mintea „prostimii”, iată ce povestea Andrei Pleşu:

«Am avut o discuţie cândva cu părintele Cleopa. Am avut ocazia să-l întâlnesc şi l-am întrebat cum e cu visele. Mi-a răspuns prompt: „Toate sunt de la dracul!” Asta m-a perplexat, fiindcă am putut imediat să îi spun: „Bine, dar soţul Mariei (Fecioara) află despre faptul că ea e însărcinată printr-un vis. Dar era un vis care spunea un adevăr, un vis care venea dintr-o instanţă de nepus la îndoială. Şi mai sunt locuri în Biblie în care visul e o cale de dialog între Dumnezeu şi credincioşii lui. Cum îmi spuneţi că toate vin de la diavol?” Şi atunci părintele Cleopa, un moldovean cu umor şi cu rafinament, mi-a spus: „Aşa este, sunt şi unele... Dar decât să sminteşti lumea, să le spui să stea să deosebească, mai bine le spui că toate-s de la diavol şi-ai scăpat. E mult mai igienic să le spui asta, decât să încerci să le explici care e diferenţa”.»⁹

 4

Despre reîncarnarea sufletelor am scris mai multe articole pe site-ul www.spiritus.ro. Există studii ştiinţifice asupra fenomenului reîncarnării, care îl dovedesc pe cale raţională. De exemplu, studiile realizate de celebrul dr. Ian Stevenson asupra amintirilor din viaţa anterioară a unor copii mici. Cazuistica cuprinde mii de cazuri, iar amintirile au fost verificate riguros la faţa locului.

Când cereţi „dovezi”, amintiţi-vă că dogmele religioase nu numai că nu le oferă în sprijinul propriilor afirmaţii, ci chiar ne împiedică să le punem în discuţie. Deci să nu folosim un „dublu standard”! Adică, să nu fim foarte critici (mentali) cu afirmaţiile care ne intrigă, când credem orbeşte în cele pe care le dorim (emoţionali)…

Despre Origen puteţi citi câteva aspecte semnificative în articolul meu „DE CE TEOLOGIA CREŞTINĂ RESPINGE REÎNCARNAREA”  Dar cui din Biserică îi mai pasă de Origen şi teoriile lui (oricât de corecte ar fi), din moment ce ele au fost deja eliminate din dogmă?! La fel, cui din Biserică îi mai pasă de Sfântul Ardealului, Arsenie Boca, o figură luminoasă şi carismatică, contemporană cu noi? Şi ce dacă Sfântul Arsenie Boca credea în reîncarnare?! (după cum afirma părintele Arsenie Papacioc, criticul său aprig!) Va schimba asta dogma Bisericii?!...

Vorbiţi de „poziţia oficială” împotriva ereziilor… Dar „poziţia oficială” se poate schimba oricând, domnule Octavian! De exemplu, în perioada interbelică Biserica noastră a condamnat ferm masoneria. Astăzi numeroşi clerici de rang înalt sunt masoni, după cum afirmă chiar unii colegi ai lor. «Când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.» (Matei 15:14).

Drept concluzie de final mi se pare a fi potrivită următoarea parafrază la un citat celebru: „Adevărul se smulge, nu se cerşeşte!”
20 ianuarie 2012

DE CE ISUS NU NE-A LĂSAT NIMIC SCRIS. A DOUA VENIRE A LUI ISUS