Criza integrităŢii de Warren W. Wiersbe Cuprins



Yüklə 373,47 Kb.
səhifə2/7
tarix17.01.2019
ölçüsü373,47 Kb.
#99154
1   2   3   4   5   6   7

CAPITOLUL 3

RĂZVRĂTIREA
Dovada absolută că un om este păcătos este că nu-şi cunoaşte propriul său păcat” (*)

Martin Luther


(*) Din The New Book of Christian Quotations, comp. Tony Castle (New York: Crossroad, 1984), p. 226.
Criza pe care o întâmpină Biserica în zilele noastre este asemănătoare cu criza pe care au întâmpinat-o Ieremia şi poporul său în zilele dinaintea robiei babiloniene. De asemenea, este similară cu criza pe care a întâmpinat-o Neemia când şi-a riscat viaţa ca să reconstruiască ceea ce distruseseră duşmanii. Patruzeci de ani a petrecut Ieremia încercând să prevină criza, iar Neemia, un secol mai târziu, a încercat să spele ruşinea pe care o lăsase în urmă criza. Amândoi au trăit în zile de ocară şi ruşine.
„Ne culcăm în ruşinea noastră", scria Ieremia, „ne învelim cu ocara noastră" (Ieremia 3:25). Dumnezeu spunea naţiunii prin profetul Său: „Voi pune peste voi o veşnică ocară şi o veşnică necinste, care nu se va uita” (Ieremia 23:40). După ce a fost martor la distrugerea oraşului şi a Templului, Ieremia se roagă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat! Uită-Te şi vezi-ne ocara!" (Plângerile ui Ieremia 5:1).
Situaţia era aceeaşi când a sosit Neemia la faţa locului. „Cei ce au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidu­rile Ierusalimului sunt dărâmate şi porţile arse de foc" (Neemia 1:3). Ierusalimul nu mai era „frumoasă înăl­ţime, bucuria întregului pământ... cetatea Marelui Împărat" (Psalmul 48:2).
Iată ce declară Neemia după ce a cercetat el însuşi cetatea: „Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat şi porţile sunt arse. Ve­niţi să zidim iarăşi zidul Ierusalimului şi să nu mai fim de ocară" (Neemia 2:17).
Asaf, psalmistul, a scris: “Dumnezeule, au năvălit Neamurile în moştenirea Ta, au pângărit Templul Tău cel sfânt, şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre... Am ajuns de ocara vecinilor noştri, de batjocura şi de râsul celor ce ne încon­joară...” (Psalmul 79:1, 4).
Ce s-a întâmplat că oraşul bucuriei a devenit un loc de ocară? Trebuie să răspundem cinstit la această între­bare, fiindcă astăzi Biserica este într-un pericol asemă­nător şi judecata lui Dumnezeu ameninţă. Ca să găsim răspunsul, trebuie să-l ascultăm pe profetul Ieremia. El a văzut venind distrugerea Ierusalimului, a trăit-o şi poate explica mai bine decât oricine, de ce şi cum s-au petrecut lucrurile. Apoi ne vom întoarce la Neemia să învăţăm cum vrea Dumnezeu să reconstruim în zile de ruşine şi de ocară.
În al 18-lea an al lui Iosia, ultimul rege bun al lui Iuda, în timp ce Templul era în reparaţie, Hilchia, marele preot, a găsit o copie a cărţii Legii (probabil Deuteronomul). Şafan i-a citit această carte regelui; când a auzit Iosia cu­vintele lui Dumnezeu, s-a umilit şi a chemat naţiunea la pocăinţă. El a condus poporul la distrugerea idolatriei şi a reintrodus cultul Domnului, cel puţin în aparenţă. Acest eveniment este relatat în 2 Împăraţi 22; 23 şi de obicei este numit: „Marea trezire sub Iosia". Reformatorii au făcut acelaşi lucru, dar mă îndoiesc că ce s-a petrecut atunci se poate numi în mod cinstit renaştere. Cel puţin Ieremia nu gândea în acest fel.
Ieremia începuse să profeţească cu aproape 5 ani înainte de reforma religioasă a lui Iosia şi la început a co­operat cu ea. Apoi a început să vadă că, de fapt, nimic nu se schimbase în viaţa spirituală a naţiunii. Printr-un de­cret, Iosia putea să distrugă toţi idolii din ţară, dar nu putea să-i distrugă din inimile oamenilor. Da, exista o rămăşiţă de închinători sinceri în ţară, dar pentru marea majoritate a populaţiei, trezirea a fost numai la suprafaţă şi doar temporară. Religia străbună era la modă şi fiecare dorea să fie în pas cu vremea.
Ştim că această trezire a fost o mişcare populară, tem­porară, fiindcă vedem ce s-a întâmplat după ce regele Iosia a murit şi Ioahaz, fiul lui, i-a luat locul. Noul rege a condus poporul exact la vechile lor păcate şi ei l-au ur­mat bucuroşi. Gândiţi-vă numai: propriul fiu al lui Iosia nu şi-a plecat genunchii în faţa lui Iehova! „Imediat ce influenţa curţii a fost retrasă," scria Joseph Parker, „s-a văzut că poporul nu a trecut prin procesul convingerii spirituale".
Acum putem înţelege mai bine de ce atât de mulţi ani Ieremia a fost privit cu ochi răi şi maltratat şi de ce mesajul său a fost respins: el a privit la falsa religie din zilele sale şi a îndrăznit să spună adevărul despre ea, chiar dacă procedând aşa era condamnat la singurătate, persecuţie, martiraj. Pentru profeţi şi preoţi era un eretic, pentru politicieni şi oamenii de rând era un trădător. Majoritatea oamenilor din Iuda se uneau la o paradă religioasă, dar Ieremia mergea după alt toboşar.
Se poate ca Ieremia să fi tăcut în timpul reformei religioase a lui Iosia, dar când a fost încoronat Ioahaz, profetul n-a mai tăcut. A ţinut o predică curajoasă, pe când stătea la una din porţile Templului. Este scrisă în Ieremia 7:1-8:3 şi vă sfătuiesc s-o citiţi cât mai curând. Imaginaţi-vă cum ar răspunde membrii unei adunări evan­ghelice obişnuite, de astăzi, dacă ar auzi acest fel de pre­dică duminică-dimineaţa.
„Îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta.
Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: “Acesta este Templul Domnului, Templul Dom­nului, Templul Domnului!”
Iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic.
Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi!...
Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, şi ziceţi: “Suntem izbăviţi”... ca iarăşi să faceţi toate aceste urâciuni!
Este Casa aceasta peste care este chemat Nu­mele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră?"... (Ieremia 7:3-4, 8-11).
Binecunoscutul comentator biblic G. Campbell Mor­gan ne reaminteşte că „peştera de tâlhari" este locul unde hoţii fugeau să se ascundă după ce înfăptuiau hoţiile lor. Una dintre cele mai bune metode de a ne acoperi păcatele este să mergem la un serviciu religios şi să participăm la închinare, evitând cu grijă orice sentiment de pocăinţă. „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine" (Mica 15:8 citând Isaia 29:13).
Religia din zilele lui Ieremia seamănă incredibil de mult cu ceea ce este creştinismul în zilele noastre. În ce priveşte credinţa pe care o profesau oamenii, aceasta influenţa puţin, dacă nu chiar deloc felul lor de viaţă. Aveau o formă populară de evlavie (reputaţia), dar nu exista nici o putere (caracter) morală sau spirituală în ea. Religia prospera în timp ce păcatul se adâncea şi judecata lui Dumnezeu era tot mai aproape. Atâta timp cât israeliţii susţineau material activitatea la Templu şi serveau cu buzele credinţa părinţilor lor, nimic altceva nu li se cerea; numai Ieremia striga pentru ceva mai profund.
Directorul unui post creştin de radio mi-a telefonat pentru ca să-şi exprime nemulţumirea cu privire la ceea ce am spus într-una din predicile transmise la acea staţie de radio. „Dacă înţeleg bine, "a spus el, „dumneavoastră susţineţi că dacă oamenii sunt salvaţi, există o schimbare în vieţile lor şi veţi fi capabil să vedeţi evidenţa salvării". „Da", am răspuns, „exact aceasta predic". Apoi am citat din 2 Corinteni 5:17: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi".
„Oh, dacă o ţineţi tot aşa, vom anula programul dum­neavoastră".
„De ce veţi face aceasta?", am întrebat. „Nu credeţi că oamenii lui Dumnezeu ar trebui să fie diferiţi de mulţimea care nu este salvată?"
“Dar un creştin poate fi firesc" a argumentat el, „şi un creştin firesc poate să arate şi să acţioneze exact la fel ca o persoană nemântuită. Ce spuneţi despre Lot? Şi cum explicaţi “lemnul, fânul, trestia” din 1 Corinteni 3:12?"
Am încercat să-i explic că acei creştini, care în mod conştient nu-L ascultă pe Dumnezeu, sunt pedepsiţi de Dumnezeu şi că Biblia, în prima epistolă a apostolului Ioan, învaţă că oamenii salvaţi nu practică păcatul în mod obişnuit; dar era o cauză pierdută. Am închis tele­fonul simţindu-mă dezamăgit că cineva se poate opune mesajelor care îndeamnă pe credincioşi să trăiască o viaţă sfântă, o viaţă creştină deosebită.
Vance Havner a descris Biserica foarte precis: „Noi suntem chemaţi în zilele acestea, dar nu schimbaţi; convinşi, dar nu convertiţi. Auzim, dar nu ascultăm; de aceea ne înşelăm singuri".
Există o altă paralelă între vremea noastră şi timpul lui Ieremia: era o perioadă când religia era o „mare afa­cere" şi activitatea Templului prospera. Preoţii şi falşii profeţi vindeau o formă populară de religie, care dădea poporului destulă experienţă ca să-i facă fericiţi, dar nu suficient adevăr ca să-i facă sfinţi. Puteau să se închine lui Baal într-o zi şi apoi să meargă ziua următoare la Templu, să se închine lui Dumnezeu şi nimeni nu era în stare să-i critice, chiar dacă închinătorilor lui Baal li se permitea să-şi ucidă proprii lor copii. Dacă aceasta vi se pare păgânesc, amintiţi-vă că în Statele Unite, anual 1,5 milioane de copii sunt omorâţi prin avort şi că mulţi oameni religioşi sunt de acord cu aceasta.
Ce gândea Iehova despre israeliţi? Ieremia striga: „Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpâ­nesc cu ajutorul lor şi poporului Meu îi plac aceste lucruri” (Ieremia 5:30-31).
Naţiunea era distrusă din cauza „păcatelor prooro­cilor săi, a nelegiuirilor preoţilor săi" (Plângerile lui Ieremia 4:13). Ieremia a înregistrat pentru noi câţiva dintre „con­ducătorii spirituali" din acele zile. În fruntea lor era Paşhur (Ieremia 20:1), un preot care supraveghea bunul mers al serviciilor la Templu şi care a făcut tot ce a putut ca să-l reducă la tăcere pe Ieremia. Într-o zi l-a lovit pe Ieremia şi l-a aruncat în închisoarea cu butuci. Alt conducător era Hanania, care spunea poporului că toate predicile lui Ieremia sunt minciuni (Ieremia 28:1). Al treilea era Şemaia, care a trimis scrisori defăimătoare despre Ieremia (Ieremia 29:24). Ahab şi Zedechia erau doi profeţi exilaţi în Babilon, care propovăduiau o speranţă falsă prizonierilor din Babilon (Ieremia 29:21).
Aceşti cinci oameni, plus mulţi alţi falşi profeţi şi preoţi ipocriţi, erau foarte populari. De ce? Deoarece ei tratau problemele numai la suprafaţă şi niciodată n-au îndrăznit să meargă la rădăcina lor - nevoia desperată de pocăinţă.
„Leagă, în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu zicând: “Pace! Pace!” Şi totuşi nu este pace" (Ieremia 6:14).
Când diagnosticul este greşit, cum poate fi remediul bun? Sunt de acord cu Eugene Peterson: „Sarcina profetului nu era să liniştească problemele la suprafaţă, ci să le îndrepte".
Vă rog să nu vă închipuiţi că aceşti slujitori ai Templului denunţau în mod deschis credinţa. Nu, ei foloseau cuvintele exacte şi apelau la Numele Domnului; dar totul era fals. Domnul a spus: „Am auzit ce spun proorocii, care proorocesc minciuni în Numele Meu, zicând: “Am avut un vis! Am visat un vis!” Până când vor proorocii aceştia să proorocească minciuni, să proorocească înşelătoriile inimii lor?" (Ieremia 23:25-26). Mesajul lor nu venea de la Domnul, şi totuşi ei sus­ţineau că visurile şi viziunile lor erau autentice; şi poporul îi credea.
După căderea Ierusalimului, Ieremia a scris: „Pro­orocii tăi ţi-au proorocit vedenii deşarte şi amăgi­toare, nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea, ca să abată astfel robia de la tine, ci ţi-au făcut proorocii min­cinoase şi înşelătoare” (Plângerile lui Ieremia 2:14) Aceşti oameni se credeau plini de Duhul Sfânt, dar în realitate ei erau înşelaţi de alte duhuri. În duplicitatea lor, au transformat lumina în întuneric.
Ei foloseau un limbaj teologic bine cunoscut, care făcea mesajele lor şi mai periculoase. Ei asigurau poporul că judecata n-ar veni niciodată peste Iuda, fiindcă Dum­nezeu era de partea lor. Să încep cu: Templul Domnului era acolo şi Dumnezeu n-ar putea să permită vreodată ca locaşul Lui să fie distrus de păgânii fără Dumnezeu. Apoi, naţiunea avea Legea lui Dumnezeu, ritualul circumciziei şi siguranţa legământului sfânt; toate aceste lucruri îi făceau deosebiţi pentru Dumnezeu. Preoţimea lor, ordinată conform ritualului, era ocupată cu activitatea din Templu, oferind zilnic jertfele şi rugăciunile stabilite; chivotul era păstrat cu mare grijă în Sfânta Sfintelor. Închinătorii aduceau zeciuielile şi darurile lor şi bugetul era acoperit. Ce le-ar fi trebuit mai mult?
Numai un singur lucru: pocăinţa. Dar cuvântul pocăin­ţă nu era în vocabularul predicatorilor populari. Cuvântul lor cheie era pace şi mesajul lor era că Iehova stătea la dispoziţia şi chemarea poporului Său ales. Citez din nou pe Eugen Peterson: „Religia era un ajutor supranatural, care să îndeplinească tot ce doreau: să le dea bani, să le asigure o recoltă bună, să le dea sănătate, să ucidă per­soana pe care o urau, să prospere înaintea vechiului". Sună familiar, nu-i aşa?
Ca şi astăzi, în zilele lui Ieremia poporul era gata să se lase rătăcit, să susţină şi să apere pe cei care îl înşelau şi-l distrugeau. „Poporului Meu îi plac aceste lucruri" (Ieremia 5:31). De ce? Deoarece natura umană doreşte calea uşoară, care evită să audă Cuvântul lui Dumnezeu, evită să se pocăiască şi să asculte de voia lui Dumnezeu. De aceea mulţimea merge mai degrabă după Paşhur decât după Ieremia, îl alege pe Baraba în loc de Isus, aruncă cu pietre în adevăraţii profeţi şi biciuieşte pe slujitorii lui Dumnezeu. Mulţimea vrea o cale largă; este mai uşoară, mai rapidă şi sunt mai mulţi cei ce merg pe ea. Vorbind despre oamenii cărora „le plac aceste lucruri", Joseph Parker a spus: „Ei nu preţuiesc învăţătura Bibliei. Ei vor să audă ceva nou, anecdotic, picant, senzaţional. Ei nu stau cu Biblia în mână, să verifice vorbitorul prin ceea ce spune; ce pretind, aceea primesc. Cer pleavă, pleavă primesc". Cel puţin de 66 de ori în profeţia sa, Ieremia scrie de­spre inimă: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?" (Ieremia 17:9). Unei naţiuni cuprinsă de superficialitate, religie exterioară, Dumnezeu îi spune prin profetul Său:
„Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta ca toată inima" (Ieremia 29:13). Cel puţin de 9 ori a scris Ieremia despre imaginea unei inimi rele. Paşhur şi tovarăşii lui n-au predicat asemenea predici tăioase. Ei promiteau pace, protecţie şi prosperitate; şi poporul îi aplauda şi îi susţinea. Iehova urmărea cum se rătăceşte poporul şi zicea: „Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă” (Ieremia 2:13).
Mesajul acesta n-a fost prea popular şi în cele din urmă Ieremia a avut necazuri cu turma care practica religia de stat. Dar el era păstor, nu era om cu plată şi n-a părăsit turma, chiar dacă poporul a respins mesajul său.
O ultimă paralelă între zilele noastre şi zilele lui Ieremia; profeţii falşi erau lacomi, oameni care foloseau religia pentru câştiguri personale. Se lăudau cu propria lor prosperitate şi cu prosperitatea Templului şi a naţiunii. În definitiv, nu erau ei poporul ales al lui Dumnezeu şi nu era bunăstarea lor o dovadă a credincioşiei lor şi a binecuvântărilor lui Dumnezeu? (Este interesant de re­marcat faptul că Paşhur înseamnă înconjurat cu prosperitate).
Ieremia îndrăznea să predice porunca a zecea: „Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la prooroc până la preot, toţi înşeală” (Ieremia 6:13, 8:10).
“Dar tu n-ai ochi şi inimă decât ca să te dedai la lăcomie..” (Ieremia 22:17).
Când cineva este lacom, riscă să încalce toate po­runcile: „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor" (1 Timotei 6:10). Din momentul în care o persoană începe să devină lacomă, ea va începe să mintă, să fure, şi chiar să ucidă, pentru a obţine ceea ce doreşte.
Banii şi slujirea au fost în conflict în Biserică încă de când Anania şi Safira au minţit cu privire la preţul cu care şi-au vândut proprietatea (Faptele Apostolilor 5), şi Simon magul a încercat să cumpere de la Petru puterea de a împărţi darul Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 8:14, 24). „Să nu fie iubitor de bani" este o cerinţă atât pentru bătrânii cât şi pentru diaconii Bisericii (1 Timotei 3:3,8, Tit 1:7). În cuvântul său de rămas-bun către bătrânii din Efes, Pavel le reaminteşte că a trebuit să muncească din greu ca să-şi acopere cheltuielile şi nu s-a lăcomit la bunăstarea cuiva (Faptele Apostolilor 20:30-35).
Dintre toţi scriitorii Noului Testament, Petru şi Iuda au fost cei care au avut cele mai tari cuvinte împotriva afaceriştilor care folosesc religia în scopul de a face bani. „În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. ...au inima de­prinsă la lăcomie, sunt nişte blestemaţi" (2 Petru 2:3,14). Petru îi compară cu Balaam „care a iubit plata fărădelegii" (2:15) şi Iuda adaugă avertizarea sa: „Ei s-au aruncat în rătăcirea lui Balaam din dorinţa de câştig" (v. 11). De asemenea Iuda a avertizat că „...gura le este plină de vorbe trufaşe şi slăvesc pe oameni pentru câştig" (v. 16).
În perioada care a urmat după izbucnirea scandalului Pearlygate, a fost interesant de urmărit cum diferite organizaţii au căutat să convingă lumea despre integritatea lor financiară. Desigur nu este nimic greşit cu privire la existenţa acestor organizaţii care funcţionează legal (misiunea la care lucrez a ajutat la fondarea uneia), dar aici este ceva mai mult decât integritatea financiară, un comitet de bună-credinţă şi un certificat de revizie conta­bilă. Metodele de strângere a fondurilor sunt importante, precum şi motivele. Unele proiecte pentru susţinerea Evangheliei sunt nedemne de Evanghelie. Apostolul Pavel mărturisea: „...cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăco­miei: martor este Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2:5). Dumnezeu este martor atât al necinstei, cât şi al cinstei; şi când o găseşte, El o judecă.
Dacă zilele noastre sunt ca şi zilele lui Ieremia (şi eu sunt convins că aşa este), noi trăim într-un timp de ocară. De asemenea, trăim într-o zi când Dumnezeu stă gata să judece pe poporul Său. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu" (1 Petru 4:17). Este un adevăr trist că Dumnezeu mai degrabă va distruge templul Său şi va mânia Cetatea Sa sfântă, decât să le îngăduie conducătorilor Săi spirituali să încurajeze duplicitatea şi poporului Său să o sprijinească. El a aşteptat zeci de ani înainte de a trimite jude­cata Sa şi în mod repetat Şi-a trimis mesagerii Săi pentru a-Şi avertiza poporul, dar acest popor al Său n-a ascultat. Cel puţin de 11 ori în profeţia lui Ieremia Domnul i-a spus naţiunii: „...v-am vorbit dis-de-dimineaţă" (Ieremia 7:13,25; 11:7; 25:3-4; 26:5; 29:19; 32:33; 35:14-15; 44:4). Cuvântul evreiesc dis-de-dimineaţă tradus înseamnă în mod continuu, perseverent, cu stăruinţă. Dumnezeu îl căuta. Dar poporul Său a preferat cisterne sparte în locul izvorului apelor vii.
Influenţa orbitoare a falşilor profeţi s-a răspândit pre­tutindeni, până când aproape fiecare a fost afectat de ea. Să ascultăm iarăşi cuvintele lui Dumnezeu transmise prin Ieremia: „În proorocii Ierusalimului am văzut lu­cruri grozave. Sunt preacurvari, trăiesc în min­ciună; întăresc mâinile celor răi, aşa că nici unul nu se mai întoarce de la răutatea lui; toţi sunt îna­intea Mea ca Sodoma şi locuitorii Ierusalimului ca Gomora. ...căci prin proorocii Ierusalimului s-a răs­pândit nelegiuirea în toată ţara" (Ieremia 23:14-15).
Cuvântul evreiesc nelegiuire înseamnă să acţionezi în mod fals, să acţionezi cu ipocrizie. Puteţi să-l traduceţi şi prin: fărădelege, pângărire, depravare morală, corupţie, poluare. Nu e nici o mirare că sunt aşa de multe scandaluri pe pământul nostru astăzi, când pământul este aşa de in­fectat cu poluare morală şi spirituală.
În memorabila sa predică intitulată „Metoda Harului" bazată pe Ieremia 6:14 („Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: “Pace! Pace!” Şi totuşi nu este pace!"), George Whitefield a spus: „După cum nu este o mai mare binecuvântare pentru o naţiune sau un popor decât să le dea Dumnezeu conducători credincioşi, sinceri şi drepţi, tot aşa nu este un blestem mai mare pe care Dumnezeu să-l trimită peste un popor în lumea aceasta decât să le dea îndrumători orbi, dege­neraţi, fireşti, lipsiţi de entuziasm şi nepregătiţi. Şi totuşi, în toate timpurile, găsim că au fost mulţi lupi îmbrăcaţi în haine de oaie... care au profeţit lucruri mult mai liniştitoare decât le permitea Dumnezeu".
Şi - lucru foarte trist - poporului Său i-a plăcut starea aceasta.
CAPITOLUL 4

REEXAMINAREA
Primul pas spre cădere al oricărei Biserici începe când Biserica renunţă la înalta opinie despre Dumnezeu” (*)

A. W. Tozer


* Din The Knowledge of the Holy de A.W.Tozer (New York: Harper and Row, 1961), p. 18
Rafael picta faimoasele sale fresce la Vatican, când doi cardinali s-au oprit să se uite şi să-şi spună părerea:
„Faţa apostolului Pavel este prea roşie", a spus unul.
Rafael i-a răspuns: „S-a înroşit când a văzut în mâi­nile cui a căzut Biserica”.
Ieremia s-ar fi identificat cu acest răspuns. „Sunt ei ruşinaţi când săvârşesc urâciuni?" - întreabă el. Apoi tot el răspunde: „Nu roşesc şi nu ştiu de ruşine!" (Ieremia 6:15; 8:12).
De ce au acceptat copiii lui Iuda, fără să roşească, un sistem religios care L-a detronat pe Dumnezeul cel adevărat, care îi făcuse mari? Ieremia explică ce s-a întâmplat: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea, cine poate s-o cunoască?" (Ieremia 17:9). Cu alte cuvinte, inima problemei este problema inimii; şi tu şi eu avem acelaşi fel de inimă. Scena şi textul pot fi diferite, dar actorii nu s-au schimbat din zilele lui Ieremia. Oamenii din Iuda şi-au urmat calea inimii lor şi s-au aruncat cu capul în jos într-o religie falsă, care le promitea exact ceea ce doreau ei. Conducătorii lor şi-au urmat pornirile inimilor lor şi au cedat la acele pofte nesăţioase, interioare, care stau la pândă în fiecare dintre noi: dorinţa după putere, bogăţie şi popularitate. Poate că aceşti oameni nu s-au văzut ca profeţi falşi, dar de fapt aceasta erau. Poate că ei erau sinceri când îşi împărtăşeau vi­surile şi răspândeau viziunile lor, şi totuşi ei conduceau poporul pe calea pierzării. Când ei îl persecutau pe Iere­mia, credeau că fără îndoială slujesc Domnului.
Văzând că inimile lor erau aplecate spre păcat, Dum­nezeu le-a trimis „o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună" (2 Tesaloniceni 2:11), deoarece plata pentru res­pingerea adevărului este acceptarea minciunii. Cea mai mare judecată pe care Dumnezeu poate s-o reverse peste poporul Său este să-i lase pe oameni în voia lor „El le-a dat ce cereau, dar a trimis o molimă printre ei" (Psalmul 106:15). Succesul reformei lui Iosia a lăsat în urmă o atmosferă prielnică pentru ca aluatul ipocriziei să dos­pească, şi el a crescut repede.
Cred că, în parte, criza de integritate a Bisericii din zilele noastre este rezultatul falsului succes al mişcării evanghelistice din ultimii ani. Este o declaraţie radicală, ştiu, dar cred că poate fi susţinută. Într-o carte scrisă cu un deosebit spirit de observaţie, care este mai relevantă acum decât în 1980 când a fost publicată, Jon Johnston scrie: „Popularitatea evanghelistică curentă reprezintă o puternică presiune pentru compromiterea valorilor biblice de dragul acceptării sociale". Apoi adaugă: „Gradul nos­tru de compromis a atins proporţii epidemice".
Ceea ce unii oameni ai Bisericii consideră „succes", pentru alţii este judecata lui Dumnezeu. El ne lasă să avem propria noastră cale şi noi începem să descoperim că bunurile noastre sunt de fapt obligaţiile noastre. George MacDonald a spus: „În orice întreprinde fără Dumnezeu, omul trebuie ori să falimenteze în mod mizerabil, ori SĂ AIBĂ UN SUCCES ŞI MAI MIZE­RABIL" (sublinierea îmi aparţine). Cântăriţi această afir­maţie şi luaţi apoi în consideraţie ce le-a spus Domnul, prin Maleahi, conducătorilor religioşi de pe vremea sa: „Acum, către voi se îndreaptă porunca aceasta, preoţilor! Dacă nu veţi asculta, dacă nu vă veţi pune inima ca să daţi slavă Numelui Meu, zice Domnul oştirilor, voi arunca în voi blestemul, şi voi blestema binecuvântările voastre; da le-am şi blestemat, pentru că n-aveţi pe inimă porunca Mea" (Maleahi 2:1-2).
Să retragă binecuvântările ar fi o judecată suficientă; dar este o judecată teribilă când Dumnezeu ia în considerare schimbarea binecuvântărilor în blestem. Închipuiţi-vă, oamenii sunt atât de orbi faţă de voia lui Dumnezeu, încât se bucură de lucrurile care, eventual, îi vor distruge! Dar când poporul Domnului a încetat să-L mai glorifice, El trebuie să judece păcatul lor. „Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului" (Romani 2:11). “Domnul va judeca poporul Său" (Evrei 10:30). Când cineva preţuieşte mai mult darul decât pe Dăruitor, darul devine un idol şi el începe să se închine şi să ser­vească „creatura în locul Creatorului" (Romani 1:25). Idolatrie înseamnă să trăieşti cu înlocuitori şi Dumnezeu al Cărui Nume este Gelos (Exod 34:14), pur şi simplu nu-i tolerează. Să luăm în considerare câţiva „înlocuitori evanghelici" care au jefuit Biserica de integritatea ei. Trebuie să vă avertizez: câteva din lucrurile pe care le voi menţiona reprezintă un procent atât de ridicat în viaţa creştină modernă, încât s-ar putea să fiţi şocaţi şi ofensaţi de această listă. Vă rog să fiţi răbdători; face parte din diagnostic.
În fruntea listei, cred că este dorinţa Bisericii de a fi acceptată şi aprobată de lume în general şi de „oameni importanţi" în special. În ultimii ani, am căutat aplauzele oamenilor nu aprobarea lui Dumnezeu, şi multe activităţi au depins de „celebrităţi creştine" ca să primească atenţia şi sprijinul poporului lui Dumnezeu. Altădată, trei lucruri erau importante pentru succesul serviciilor noastre: oameni umpluţi de Duhul Sfânt, iubitori de oameni şi gata să dea slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a crezut că ar fi nevoie de includerea în program a unor personalităţi faimoase ca stele de cinema, atleţi de renume, prezen­tatori binecunoscuţi, de la care se aştepta să pună o vorbă bună pentru Dumnezeu. Este îndoielnic că toţi aceşti oameni faimoşi erau cu adevărat mântuiţi. Probabil că ei foloseau organizaţiile noastre ca să-şi facă lor înşişi re­clamă, iar acum putem să ne uităm în urmă şi să vedem consecinţele.
A. W. Tozer a numit aceasta: „concepţia cerealelor" pentru evanghelizare; aşa după cum mănânci cereale pentru că John Jones mănâncă cereale aşa ar trebui să fii creştin pentru că John Jones este creştin. Această concepţie este ideală pentru o societate ca a noastră, care se închină succesului şi are încredere în mărturisirile per­sonale. Totuşi, când accentul este pus pe faima martorului, nu pe credinţa lui sau a ei în Cristos, ceva trebuia să fie greşit; şi a fost. Am descoperit că aceşti oameni erau numai celebrităţi de admirat nu eroi de urmat, că felul în care trăiau, prea adesea contrazicea ceea ce spuneau. Da, suntem jenaţi, dar nu putem arunca blamul decât pe noi.
La bază a stat o problemă de integritate; reputaţia era mai mare decât caracterul, iar popularitatea şi capacitatea de a atrage mulţimile erau mai importante decât stilul de viaţă creştin. Şi această concepţie a făcut ca lucrurile să meargă pe alături de brazdă. Era o formă subtilă de prag­matism religios: sunt rezultate, deci, Dumnezeu trebuie să-Şi dea binecuvântarea. Atâta timp cât prindem peşte, ce importanţă are ce fel de undiţă sau ce fel de momeală folosim?
Câtva timp au fost prezentate stele de cinema şi atleţi; apoi au început să apară politicienii. Ce încântată a fost Biserica atunci când predicatori binecunoscuţi au fost invitaţi la Casa Albă! Cât de extraordinar a fost că băr­baţi şi femei, puşi în funcţii înalte, citau din Biblie sau de­clarau în presă că erau născuţi din nou! Pentru unii dintre ei, mărturisirea lor era adevărată şi mulţumim Domnului pentru ei; dar pentru mulţi alţii a fost doar o altă metodă de a atrage atenţia publicului creştin şi de a culege mai multe voturi. „Dreptul religios" a fost o forţă de care po­liticienii au trebuit să ţină seama. „Şi dacă nu poţi să-i înfrângi, alătură-te lor!" a devenit o metodă ca şi o banalitate.
Când a apărut televiziunea, „concepţia cerealelor" a. primit un nou avânt. Televiziunea este un mijloc de prezentare, şi exact aceasta este „concepţia cerealelor" - prezentare. Conducătorul religios, cu aureola potrivită, a avut succes, pentru că asistenţa care privea era deja pregătită pentru el. Publicul creştin devenise atât de obişnuit cu spectacolul religios, cu celebrităţile şi cu mesajul „folk", încât tranziţia a fost foarte uşoară. Am creat un monstru puternic, cu o poftă nesăţioasă, pe care trebuia să-l hrănim. Biserica îşi avea propriul ei cult al personalităţii, care rivaliza cu tot ce putea oferi Hollywood-ul, şi milioane de oameni erau doritori să-l susţină şi să-l numească „binecuvântarea lui Dumnezeu".
Acum se pare că Dumnezeu a transformat binecu­vântarea într-un blestem.
Din moment ce faci din „obţinerea de rezultate" ţelul tău principal, greşelile pe care le vei face nu vor avea sfârşit; credeţi-mă, noi le-am făcut. La început te îngrijorezi de număr. Apoi începi să înlocuieşti realitatea spirituală cu statistici, ceea ce este echivalent cu a încerca să citeşti o reţetă în loc să mănânci o mâncare. Câţi oameni au participat? Câţi s-au decis? Câţi s-au adăugat? Cât s-a strâns la colectă? Toate acestea au devenit mai importante decât dacă Dumnezeu a fost glorificat la adunare. Nu după mult timp, Biserica a încetat să mai fie văzută ca oameni într-o adunare; au devenit nume şi numere în dosare şi recent, în computere. Oamenii nu mai sunt un scop în sine, ci au devenit mijloace către un final: cu cât o adunare este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai multe.
Mă grăbesc să spun că nu consider un procedeu ne­biblic faptul de a ţine statistici corecte. Spurgeon spunea că cei ce critică statisticile, de obicei n-au nimic de raportat; şi cred că avea dreptate. Odată, la o întâlnire a pastorilor, am criticat respectuos statisticile Bisericii, dar Dr. Walter L. Wilson m-a apostrofat: „Tinere, în Biblie este o carte care se numeşte Numeri!" Avea dreptate, dar ar fi trebuit să fie primul care să-mi dea şi mie dreptate, fiindcă este o mare diferenţă între a şti numărul de oi şi a cunoaşte starea turmei. Bunul păstor este preocupat chiar şi numai de o singură oaie care se rătăcise.
Importanţa care s-a acordat statisticii a creat curând o atmosferă de competiţie. Cine are cea mai mare biserică? Cine are cea mai mare şcoală duminicală? Din nefericire, competiţia a dus uneori la decepţie, iar în final întrecerile au fost anulate din cauza ploii: statisticile erau toate ude.
Editurile au folosit ocazia şi ne-au oferit cărţi care să ne spună cum poate orice pastor să-şi mărească Biserica şi participarea la şcoala duminicală, procedând cum pro­cedau experţii din mega-biserici. (Acesta este un cuvânt nou pe care a trebuit să-l creăm ca să ţinem pasul cu suc­cesul nostru.) Putem de asemenea să-i ascultăm pe aceşti oameni personal, participând la şcolile şi seminarile lor.
Desigur, n-am nimic de obiectat să învăţ de la alţi colegi. În definitiv de ce să reinventez roata? Dar sunt împotriva oricărei filozofii care transformă slujirea într-un mecanism şi-mi dă o carte cu formule, care garantat vor avea succes. De asemenea am o problemă cu editurile care semnează contracte cu persoane faimoase, care să scrie aceste cărţi, dar nu verifică întâi dacă aceste super-metode sunt sau nu bazate pe o bună teologie. Dacă me­dicii ar folosi acest concept, de mult am fi fost cu toţii morţi.
Uneori, când răsfoiesc o publicaţie creştină şi mă uit la ştiri şi anunţuri, simt că mi se face greaţă. Evanghelia a devenit o mare afacere şi tot felul de păsări ciudate sunt aciuite pe ramuri. Cultul personalităţii noastre a făcut un cerc complet şi acum facem reclamă serviciilor noastre religioase aşa cum lumea face reclamă la pasta de dinţi şi la maşinile uzate. Un lucru şi mai dezgustător decât citirea acestor reviste, este vizitarea holului expoziţiei la o convenţie creştină oarecare: să vezi oamenii şi mărfurile în culori vii şi să urmăreşti cum se concurează!
Unde am greşit? Din nou este o problemă de inte­gritate; am înlocuit purtarea roadelor pentru slava lui Dumnezeu cu „obţinerea de rezultate". Aproape ori­cine poate fabrica rezultate, dar fructele trebuie să apară din viaţă. „Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15:5). Noi am înlocuit un întreg cu o fracţiune când am separat slujirea de Sursa de putere - Atotputernicul Dumnezeu. În felul acesta, oamenii puteau uşor să aibă succes pe ogorul Evangheliei, atât timp cât aveau talent şi puteau să atragă mulţimile. Nu era important să fie sfinţi. Era important să aibă o bună publicitate.
Robert Murray McCheyne în mod spiritual a spus: „Dumnezeu nu binecuvântează aşa de mult un mare talent cât binecuvântează o mare asemănare cu Isus Cristos". Era de dorit să fi cunoscut acest lucru mai de mult; acum, că-l ştiu, trebuie să-i acord o şi mai mare atenţie.
O schimbare subtilă a avut loc; multe biserici au încetat să mai fie adunări unde oamenii să se închine lui Dumnezeu şi au devenit un public care se adună pentru a urmări alţi oameni. Credincioşii, care erau participanţi la un serviciu sfânt, au devenit spectatori la o performanţă religioasă. „Sanctuarele" dedicate închinării la Dumne­zeu, au devenit „auditorii" unde caprele râd şi oile lânce­zesc. Am început să adorăm ceea ce A. W. Tozer numea „reprezentaţia Marelui Dumnezeu”.
Desigur acest concept accentuează slăbiciunea pe care noi am creat-o: cultul personalităţii, pofta de statistici şi comercializarea credinţei. Cu apariţia televiziunii, pre­zentatorii religioşi au găsit ambianţa potrivită pentru răspândirea evangheliei lor, aceea de a te simţi bine. Aceasta nu sugerează că toţi cei care folosesc televiziunea pentru slujire ar fi frauduloşi sau rataţi. Câţiva dintre cei mai buni prieteni ai mei lucrează la emisiunile religioase, dar nu pot să spun că oricine lucrează în acest mediu, a evitat „reprezentaţia Marelui Dumnezeu". Voi explica de ce fac această afirmaţie, într-un capitol viitor.
Sunt convins că orice lucrare pe care o Biserică se presupune că trebuie să o facă în această lume, este un produs derivat din închinarea spirituală şi aceasta include evanghelizarea, misiunea, dărnicia, actele de binefacere, educaţia, sfinţenia personală, slujirea. În primul rând Dumnezeu ne cheamă la închinăciune şi apoi ne trimite să mărturisim şi să lucrăm. Dumnezeu vrea ca pe primul loc să fie închinăciunea, pentru că numai atunci puterea Sa ne va da energia necesară să aducem slavă Numelui Său. Închinăciunea Îl pune pe Dumnezeu acolo unde merită să fie şi îl aşează pe om unde trebuie să fie. Dar în închinăciunea de felul „reprezentaţiei Marelui Dumne­zeu", omul primeşte gloria şi Dumnezeu este pierdut pe parcurs.
Dacă această analiză este corectă, este evident că Biserica şi-a pierdut de multă vreme integritatea sa. Am trăit din surogate şi nu am ştiut, sau probabil n-am vrut să admitem. Am separat slujirea de închinăciune, mărturia de caracter şi datoria de doctrină; am făcut toate acestea pentru a fi populari, şi am obţinut rezultate, în loc să purtăm roade pentru slava lui Dumnezeu. Scandalurile din mass-media cu siguranţă au cauzat probleme, dar şi mai mult ele au descoperit problemele, probleme care de mulţi ani s-au răspândit în Biserică, asemenea unei infecţii mortale. Acum infecţia poate fi văzută de oricine.
Cu mult timp înainte de a izbucni scandalurile, alte simptome ne spuneau că ceva nu este în ordine în trupul Bisericii. Să luăm un singur caz: Biserica era prea populară şi începuse să depindă mai mult de influenţa politică decât de predicare şi rugăciune. De mult timp nu mai confruntam lumea aşa cum l-a confruntat Moise pe faraon sau Ioan Botezătorul pe Irod. Am încetat să mai fim ambasadori şi am devenit diplomaţi, ca apoi să pă­lăvrăgim că am fost acceptaţi de oameni faimoşi.
Creşterea bugetului şi a mulţimii din Biserică au avut o influenţă redusă asupra societăţii (luate în ansamblu sau pe segmente), precum şi în familiile creştine. Rata divorţurilor a crescut şi chiar a invadat Biserica şi lucra­rea. Personalităţi creştine populare au putut fi implicate în afaceri extramaritale; fără să dea dovadă de pocăinţă, încă au adepţi care aplaudă isprăvile lor şi le cumpără cărţile şi înregistrările. Cu toate impresionantele noastre statistici, abia am făcut un pas de copil spre a ajuta socie­tatea în ce priveşte abuzul de droguri, criminalitate, pro­bleme familiale şi imoralitate sexuală. Frica de SIDA probabil schimbă mai mult felul de viaţă al unora, decât temerea de Dumnezeu.
Acest capitol este foarte negativ, aşa că lăsaţi-mă să cumpănesc lucrurile, făcând clar că totuşi nu consider perioada de după cel de al doilea război mondial, una de totală înfrângere şi de faliment pentru Biserică. Din contră, a fost un timp de extindere şi stimulare şi Îi mulţu­mesc lui Dumnezeu că mi-a permis să trăiesc şi să-I slu­jesc în timpul acestor ani plini de evenimente. Ce tablou încântător vor prezenta viitorii istorici, când vor pune la sfârşit toate piesele împreună şi vor spune ce s-a întâmplat cu adevărat!
Dar s-au întâmplat atât de multe lucruri, încât n-am observat cum au evoluat problemele, şi acum plătim această nebăgare de seamă. Ca răspuns la atâtea idei noi, multe organizaţii şi lucrări au crescut atât de repede că n-am avut timp să le examinăm cu atenţie. Ori de câte ori Duhul Sfânt seamănă seminţele adevărate, duşmanul le plantează pe cele false, neghina, şi abia târziu observăm diferenţa. Nici nu sugerez că toţi câţi am slujit în această perioadă ar trebui să fim blamaţi pentru scandalurile care i-a produs ruşine Bisericii. Totuşi simt că mulţi dintre noi am ajutat probabil la crearea atmosferei care a permis ca aceste fapte să aibă loc. Poate că am făcut-o din neştiinţă, fiindcă n-am ştiut mai bine, sau dacă am ştiut, nu ne-am îngrijorat că ceva se clatină. Era mult mai uşor să urmezi oamenii care credeau în „noua filozofie" a slujirii, oameni care ne conduceau din victorie în victorie. Este adevărat, din timp în timp, puteam auzi voci care ne avertizau de nesăbuinţa noastră; dar cine ia aminte la sirenă când nu miroase fumul? Înţelepciune venită prea târziu!
Dar acum, fiindcă ştim, ar trebui să recunoaştem cinstit şi să-I cerem lui Dumnezeu să ne ierte.
„Ultima poruncă a Domnului nostru către Biserică nu este „marea însărcinare", a spus Vance Havner. „Marea însărcinare este într-adevăr programul nostru la vremea sfârşitului, dar ultimul cuvânt al Domnului către Biserică este: “Pocăieşte-te”".
Ar trebui să roşim.
Ar trebui să ne pocăim.
Probabil că rugăciunea lui Ezra ne va ajuta să începem: „Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumne­zeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (Ezra 9:6).
Yüklə 373,47 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin