Criza integrităŢii de Warren W. Wiersbe Cuprins

CAPITOLUL 7

RECONSTRUCŢIA
„Înainte de a urma pe cineva ar trebui să căutăm untdelemnul ungerii sfinte pe fruntea lui. Nu putem fi siliţi spiritualiceşte să ajutam nici un om, în nici o activitate care nu are pe ea amprenta crucii” (*)

A. W. Tozer

(*) Din The Root of the Righteous de A. W. Tozer, p. 19 (Această sursă a fost citată anterior).
Orice lucrare se ridică sau cade o dată cu conducerea şi acest fenomen include şi lucrarea Domnului. Când citim Biblia, întâlnim bărbaţi şi femei chemaţi să fie con­ducători în momente critice. Unii au avut un succes magnific pentru slava lui Dumnezeu. Alţii au falimentat mizerabil şi mai mult au înrăutăţit criza.
Istoria demonstrează că o criză poate produce cel puţin trei categorii de conducători şi criza integrităţii din zilele noastre nu este o excepţie.
De obicei, primul tip de conducător care apare este optimistul. El nu simte durerea şi abordează cosmetic situaţia. Se ocupă numai de suprafaţa pătată şi convinge repede publicul că, în definitiv, lucrurile nu stau chiar aşa de rău. „Situaţia nu este chiar atât de serioasă", spune conducătorul nostru zâmbind. „Doar relatarea lor în presă este mai puţin favorabilă, însă dacă avem răbdare să aşteptăm, toate se vor termina cu bine şi întreaga situaţie va fi uitată curând”.
Vă reamintiţi că Ieremia a avut de-a face cu con­ducători ca aceştia? „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: “Pace! Pace! Şi to­tuşi nu este pace”" (Ieremia 8:11). Desigur, unii oameni doresc acest fel de conducători, fiindcă îi fac fericiţi şi nu le cer sacrificii. Machiavelli a scris în Prinţul: „Oamenii sunt aşa de simpli şi aşa de înclinaţi să asculte de nevoile imediate, că unui înşelător nu-i vor lipsi niciodată victi­mele pentru înşelăciunile sale".
Conducătorul din a doua categorie, este ceva mai realist; el admite că sunt probleme serioase şi promite să îndrepte situaţia, devenind foarte ocupat. Daţi-i un buget nou şi autoritate şi el va înfiinţa organizaţii noi, va stabili scopuri noi, va angaja oameni noi, va introduce standarde noi. În timp ce aceste remedii de scurtă durată sunt fără îndoială mai bune decât inerţia optimistului, ele sunt totuşi nişte înlocuitori pentru schimbările drastice care ar fi într-adevăr necesare. Angajarea unui echipaj nou şi alegerea unei rute noi nu vor salva vasul de la naufragiu. Pericolul este că atât pasagerii cât şi echipajul pot fi aşa de încântaţi de echipamentul nou, încât să uite că vasul are nevoie să fie salvat.
Când scandalul de la PTL a început să ameninţe susţinerea materială din partea publicului care urmărea programele, un conducător a spus: „Problema serioasă care stă în faţa emisiunilor, nu este ce s-a întâmplat, dar ce trebuie să facem în continuare". Apoi el a sugerat că soluţia constă într-o nouă organizaţie care să stabilească standarde financiare mai înalte. Nimeni nu va zice că standardele financiare nu sunt importante, dar nu acesta era cel mai potrivit răspuns. Nu este înţelept să pui un diagnostic şi să scrii o reţetă, fără ca mai întâi să examinezi pacientul. Personal am o mai mare teamă de o Evanghelie falsă decât de o revizie contabilă falsificată.
Conducătorul din a treia categorie este acela de care avem nevoie cu adevărat. El evită situaţia cosmetică pentru că ştie că este superficială, şi reparaţia rapidă fiindcă ştie că este temporară. El are curajul să confrunte cinstit problemele, are înţelepciunea să le înţeleagă, are puterea să întreprindă ceva cu privire la ele şi are credinţa că Dumnezeu va face restul. Nu-i este teamă că îşi va pierde prietenii sau că îşi va face duşmani. Nu poate fi intimidat prin ameninţări, nici nu poate fi cumpărat cu favoruri. El este omul lui Dumnezeu şi nu este de vânzare. Un asemenea conducător a fost Neemia, un om care ne arată cum să reconstruim în ziua ruşinii. Neemia era un deportat, un evreu care trăia în palatul lui Artaxerxes I, regele Persiei. În calitate de paharnic al regelui, se bucu­ra de prestigiu şi bogăţie, autoritate şi confort. Nu avea nici un motiv să fie îngrijorat cu privire la cei rămaşi în Ierusalim; şi totuşi era preocupat de starea lor. De fapt, era atât de îngrijorat încât a căutat să afle care era situaţia în Cetatea Sfântă. Pentru mine această preocupare este semnificativă: el a vrut să înfrunte lucrurile cinstit; nu i-a fost frică de adevăr.
O problemă actuală este că mulţi creştini nu vor să privească realitatea în faţă. Ei trăiesc ca într-un vis de devotare, cu ochii închişi pentru adevăr şi cu urechile ciulite numai la mesajele liniştitoare, care îi asigură că totul este bine. Faptul că unii străjeri de pe ziduri s-au dus la culcare nu numai că nu-i deranjează pe unii membri ai Bisericii, dar le sporeşte liniştea. Lipsa de veşti e semn bun. Dar nu este totul în ordine cu Bisericile, în ciuda cuvântărilor şi a statisticilor. Avem nevoie de mai mulţi oameni ca Neemia, care să fie atât de îngrijoraţi încât să facă cercetări, să pună întrebări, chiar dacă ştirile nu sunt prea încurajatoare. „Ei mi-au răspuns: “Cei ce au mai rămas în robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dă­râmate şi porţile sunt arse de foc”" (Neemia 1:3).
De ce trebuia ca Neemia, mâna dreaptă a regelui, să fie îngrijorat de starea a 50.000 de evrei care trăiau la o distanţă de peste 2.000 km? Bănuia că ei erau în desperare şi ocară? Erau o mulţime de motive pentru ca să nu se implice.
În definitiv, ce putea face un singur om într-o situaţie aşa de grea? Mai mult, era vina lui că oraşul fusese distrus cu 150 de ani înaintea lui? Nu, strămoşii lui au pă­cătuit şi au adus judecata lui Dumnezeu peste Ierusalim. Ei erau cei ce respinseseră apelul lui Ieremia şi al altor profeţi şi au persistat în idolatria lor. Ei erau cei ce au păcătuit, nu Neemia şi generaţia lui. Ce uşor ar fi fost pentru Neemia să se scuze!
Am văzut această atitudine de scuză exprimată la mulţi creştini când s-a declanşat scandalul PTL. Cele mai des folosite pronume erau „ei” şi „lor” în ciuda faptului că Isus ne-a învăţat să folosim „noi” şi „nouă”. Nu, nu spun că toţi suntem de vină pentru ce s-a întâmplat; dar vreau să spun că nu putem nega unitatea noastră în Trupul lui Cristos şi responsabilităţile unora faţă de ceilalţi. N-are importanţă cât de vinovaţi sunt alţii, ar fi fără inimă din partea noastră să stăm surzi şi să arătăm cu degetul.
Neemia era destul de îngrijorat încât să cerceteze lu­crurile şi să se identifice cu poporul său. El a stat şi a plâns. Will Rogers a devenit cunoscut pentru umorul său, dar el a ştiut de asemenea să şi plângă. Într-o zi dădea un spectacol la Institutul Milton H. Berry din Los Angeles, un spital specializat în recuperarea bolnavilor de poliomielită, a oamenilor cu şira spinării ruptă şi cu alte handicapuri extreme. Desigur Rogers i-a făcut pe pacienţi să râdă, chiar şi pe cei aflaţi în condiţii grave; dar la un moment dat, a părăsit scena şi s-a dus la baie. Milton Berry a mers după el ca să-i dea un prosop; când a des­chis uşa l-a văzut pe Will Rogers sprijinit de perete şi plângând ca un copil. A închis binişor uşa şi după câteva minute Rogers a apărut din nou pe scenă, la fel de vesel ca mai înainte.
Dacă vrei să ştii ce este o persoană cu adevărat, pune trei întrebări: Ce-l face să râdă? Ce-l face să se înfurie? Ce-l face să plângă? Acestea sunt teste bune ale caracte­rului şi se potrivesc în special conducătorilor religioşi. Am auzit oameni spunând: „Avem nevoie astăzi de con­ducători plini de mânie" sau: „A venit timpul să practicăm un creştinism militant!" Probabil, dar „mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu" (Iacov 1:20).
Astăzi nu avem nevoie de mânie ci de suferinţă, de felul aceleia pe care a arătat-o Moise când a spart tablele Legii şi apoi s-a urcat pe munte ca să mijlocească pentru poporul său, ori ca aceea pe care a arătat-o Domnul Isus când a curăţat Templul şi a plâns pentru oraş. Diferenţa dintre mânie şi suferinţă este o inimă zdrobită. Este uşor să fii mânios, în special cu privire la păcatele altuia, dar nu este uşor să te uiţi la păcate, inclusiv la ale tale, şi să plângi pentru ele.
De ce a plâns Neemia? Nu din cauză că oraşul părin­ţilor săi se afla în ruine, ci pentru că Dumnezeul părinţilor lui era dispreţuit de duşmani. Neemia era preocupat mai mult de slava lui Dumnezeu, decât de bunăstarea poporului. El s-a tânguit şi a plâns: a postit şi s-a rugat. Identi­ficarea lui cu situaţia tragică din Ierusalim, a fost atât de profundă, încât s-a putut citi pe faţa lui, şi regele a remarcat-o. Mă întreb: câţi dintre noi stăm şi plângem când auzim că un conducător creştin a păcătuit sau că o lucrare a dat faliment? Mă întreb câţi dintre noi ne tânguim când urmărim emisiunile şi vedem că buletinele de ştiri au o zi deosebită pe contul bisericii? Când cineva cade, mulţi dintre noi, cei aflaţi în posturi de conducere, fugim ca să ne protejăm propriile noastre nume şi lucrări, dar uităm că Numele lui Dumnezeu trebuie slăvit. În loc să ne iden­tificăm cu situaţia dureroasă, prea adesea ne îndepărtăm cât putem mai mult.
Neemia s-a identificat nu numai cu ruşinea şi sufe­rinţa, dar şi cu păcatele strămoşilor săi: „Păcatele făcu­te de noi împotriva Ta", Îi spune el Domnului (Neemia 1:6-7). Notaţi pronumele „noi” nu „ei”. Dacă, fără îndoială, nu putem aproba faptele de care sunt acuzaţi unii conducători de la PTL, totuşi nu putem fi de acord cu atitudinea de neprihănire pe care au adoptat-o mulţi credincioşi când au auzit vestea tristă. Este orice Biserică sau misiune creştină fără pată? Şi chiar dacă acţiunile noastre sunt curate, spre gloria lui Dumnezeu, trebuie să ne împietrim inimile în loc să şedem şi să plângem cu cei ce plâng?
Neemia a fost destul de îngrijorat ca să se intereseze, să se identifice şi să intervină. După ce a stat şi a plâns, a îngenuncheat şi s-a rugat. Ne gândim uneori la Neemia ca la un model de om de acţiune, dar el a fost şi un om al rugăciunii. De cel puţin 11 ori ne este relatat în cartea sa că s-a rugat. Conducătorul care ştie cum să se roage, va şti şi ce vrea Dumnezeu ca el să facă.
În Neemia 1:5-11, este redată o rugăciune cu adevărat magistrală. Este o rugăciune pe care poţi să ţi-o însuşeşti, pentru că atinge nevoile tale de bază. Avem o mijlocire bazată pe caracterul lui Dumnezeu (Dumnezeule mare şi înfricoşat), şi pe legământul lui Dumnezeu (Tu care ţii legământul Tău şi eşti plin de îndurare). Pe baza caracterului şi legământului lui Dumnezeu, Neemia îşi mărturiseşte păcatele sale şi ale poporului şi îi cere iertare lui Dumnezeu.
Dacă va izbucni un nou scandal evanghelic, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă noi, conducătorii de emisiuni, ne-am pleca împreună genunchii la rugăciune, nu numai pentru lucrările noastre ameninţate, ci pentru toţi oamenii lui Dumnezeu? N-am putea anunţa un mare concert de rugăciuni şi să invităm şi pe alţi lucrători, pastori şi Biserici să ni se alăture în mărturisirea păcatelor şi cău­tarea Feţei lui Dumnezeu? Ca să fiu sincer, mulţi s-au rugat personal şi încă se roagă; dar probabil ar fi un im­pact mai mare dacă ne-am ruga şi ne-am mărturisi păcatele împreună.
Rugăciunea lui Neemia a fost mai mult decât o rugă­ciune de mărturisire; a fost şi o rugăciune de consacrare, fiindcă s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru ca să îndeplinească tot ce trebuia să fie făcut. Nu ne rugăm cu adevărat în credinţă dacă nu suntem gata să fim parte din răspuns. „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi...” (Efeseni 3:20, subl. autorului N. Ed.). Nu a fost o situaţie de felul: „Iată-mă, trimite-l pe fratele meu!" ci „Iată-mă, Doamne, trimite-mă!"
Aceasta ne conduce la ultimul aspect al experienţei lui Neemia; el s-a preocupat destul ca să se implice. El a întrebat şi a cercetat, a stat şi a plâns, a îngenuncheat şi s-a rugat, apoi s-a sculat şi a lucrat. Era un om cu o inimă zdrobită, un om cu rugăciuni ale credinţei, cu mâinile ocupate, exact ceea ce ne este necesar pentru a reconstrui în ziua ruşinii şi ocării.
Uneori uităm că Neemia a plătit un preţ extraordinar ca să se implice. El a renunţat la luxul şi siguranţa palatului pentru ruinele şi pericolele Ierusalimului. El a sacrificat onoarea şi confortul pentru ridicol şi muncă grea. În 52 de zile el a curăţat dărâmăturile, a reconstruit zidurile şi a reinstalat porţile Ierusalimului, sarcini despre care duşmanii spuneau că nu le poate îndeplini. Alexander Whyte a descris perfect modelul de conducător pe care-l reprezintă Neemia: „Nu începe până când nu calculează costul. Apoi nu se opreşte până nu termină lucrul". Şi noi putem adăuga că face totul pentru slava lui Dumnezeu.
Cea mai impresionantă calitate a lui Neemia este in­tegritatea sa; avea o singură privire în dedicarea sa pen­tru sarcina asumată şi „o singură inimă" în devoţiunea lui faţă de Dumnezeu. Un lucrător destoinic, el n-a fost o celebritate care să încerce să construiască o împărăţie pentru ei. Când a fost ridiculizat, el s-a rugat. Când a fost invitat să facă un compromis, el a răspuns: „Am o mare lucrare de făcut şi nu pot să cobor" (Neemia 6:3). El a văzut măreţia lui Dumnezeu, măreţia lucrării şi a refuzat să se ducă.
Neemia a fost foarte atent cu finanţele. Când oamenii au început să se exploateze unii pe alţii, el i-a certat şi le-a reamintit felul lui de viaţă (Neemia 5). În calitate de gu­vernator, Neemia putea să se bucure de mari privilegii financiare; dar el a renunţat la ele de bunăvoie şi de dragul lucrării. Şi-a plătit propriile cheltuieli şi a împărţit bucuros din ce avea cu alte 150 de persoane care erau la el la masă în fiecare zi. „N-am cerut veniturile cuve­nite dregătorului, pentru că lucrările apăsau greu asupra poporului" (Neemia 5:18).
Pe vremea când Neemia era guvernator la Ierusalim, negustori din afară îşi aduceau mărfurile şi făceau un comerţ profitabil în ziua sabatului (Neemia 13:15-22). Erau implicaţi şi unii dintre iudei. Guvernatorul putea să se alăture lor şi să obţină câştiguri frumoase. În schimb el a interzis acest comerţ din ziua sabatului, făcându-şi numeroşi duşmani. Este bine să ai un conducător care cunoaşte diferenţa dintre preţuri şi valori şi a cărui conştiinţă nu este de vânzare.
El ştia cum să împace atât responsabilităţile cât şi privilegiile slujbei sale: responsabilităţile să nu doboare spiritul său şi privilegiile să nu-i înalţe eul său. La fel ca toţi conducătorii buni, el a purtat mai mult decât partea sa de poveri şi a luat mai puţin decât partea sa de credit. Pentru el munca nu era un serviciu, era o lucrare; pentru acest motiv, el s-a aşteptat la sacrificii: privilegiile nu dau niciodată siguranţă" a spus John Henry Jowett. „Mai degrabă pregătesc condiţiile celei mai teribile bătălii".
Neemia ştia cum să lucreze cu oamenii şi cum să-i determine să lucreze pentru Domnul. Orice conducător adevărat creează alţi conducători. El nu-i foloseşte pe ceilalţi ca să-şi clădească autoritatea; el foloseşte autoritatea sa ca să-i ridice pe alţii. Neemia (omul tânăr) n-a avut probleme să lucreze împreună cu Ezra (omul bătrân); administratorul şi învăţatul erau una, fiindcă amândoi era dedicaţi marii lucrări a lui Dumnezeu.
Când privim la lucrarea care a fost terminată în 52 de zile şi ştim că lucrătorii, atât bărbaţi cât şi femei, nu erau de meserie, trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu. Dar să aduci slavă Numelui lui Dumnezeu este tocmai ceea ce trebuie făcut. Dacă Neemia ar fi adoptat caracterul unor organizaţii religioase contemporane, ar fi petrecut primele luni fabricându-şi o imagine, aşa ca oamenii să-l cunoască şi să răspundă directivelor lui. Companiile care se ocupă de relaţia cu publicul, ne spun că ele pot să transforme un „nimeni" în „cineva" într-un timp scurt, dacă au un buget corespunzător şi cooperarea presei. Din fericire, Neemia n-a folosit această cale.
Ce au realizat acest om şi tovarăşii lui prin harul lui Dumnezeu? Ei au îndeplinit trei sarcini dificile, pe care, spiritualiceşte vorbind, astăzi Biserica ar trebui să le realizeze.
În primul rând, au reconstruit zidurile. Noi, cei de astăzi, care locuim în oraşe moderne şi suburbii, poate nu apreciem cât de importante erau zidurile pentru oamenii din zilele lui Neemia. Un oraş cu ziduri era un oraş distinct, un oraş care se apăra contra duşmanilor. Zidurile stăteau atât pentru apărare cât şi pentru siguranţă. Unul din cele mai importante lucruri pe care îl făcea un conducător în zilele acelea, era să întărească şi să extindă zidurile, iar primul lucru pe care încerca un duşman să-l facă, era să dărâme zidurile. Nu e de mirare că David s-a rugat: „Zideşte zidurile Ierusalimului" (Psalmul 51:18). Charles H. Spurgeon a spus: „Noul Ierusalim trebuie, în acelaşi fel, să fie înconjurat şi păstrat de un zid larg de nonconformism cu lumea şi separare de obiceiurile şi de spiritul ei. Tendinţa acestor zile este de a dărâma barierele sfinte şi de a face distincţia dintre Biserică şi lume ca şi inexistentă".
Ceea ce numesc unii oameni separarea de lume este o adevărată izolare faţă de lume, şi ceea ce alţii numesc penetrare în lume, poate să nu fie nimic mai mult decât vechiul compromis, mascat sub un nume nou. Când Biserica, încercând să ajungă la lume, devine ca lumea şi-a pierdut impactul cu lumea. Ce tragic că noi am cooperat cu duşmanul la dărâmarea propriilor noastre ziduri! Am pierdut distincţia noastră şi am distrus propria noastră apărare.
Faptul că unii credincioşi au practicat o formă extremă de separare nu este o scuză pentru noi să aruncăm copilul o dată cu apa în care a făcut baie. „Noi nu trebuie să fim separaţi ci izolaţi", a spus Vance Havner, „mutaţi în mij­locul răului, dar neatinşi de el". Izolarea este contact fără contaminare. Isus a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi" (Evrei 7:26) şi totuşi El era „prietenul vameşilor şi al păcătoşilor" (Luca 7:34).
În dorinţa noastră de a scăpa de litera legii, mi-e tea­mă că am îmbrăţişat o formă subtilă de antinomie (ideea că mântuirea prin har neagă obligaţia noastră faţă de legea morală) cu rezultate care i-ar fi dus pe genunchi, la rugăciune pe părinţii noştri: tratarea uşuratică a legământului căsătoriei, adoptarea stilului de viaţă al „celor bogaţi şi faimoşi", folosirea mijloacelor lumeşti în comercializarea Evangheliei, ignorarea zilei Domnului, refuzul de a im­pune standarde şi chiar diluarea predicilor noastre aşa ca să nu ofensăm poporul.
G. K. Chesterton a atras atenţia: “Nu daţi jos gardul până nu ştiţi motivul pentru care a fost pus". Gardurile şi zidurile nu numai că ţin lucrurile afară; ele de asemenea ţin lucrurile înăuntru. Biserica întotdeauna îşi pierde valorile, inclusiv oameni valoroşi, când zidurile despăr­ţitoare sunt dărâmate.
În afară de reconstruirea zidurilor, Neemia şi lucrătorii săi au refăcut porţile. O poartă a unui oraş răsăritean era mai mult decât un loc de intrat şi de ieşit; era de asemenea locul autorităţii, unde oficialităţile oraşului se întâlneau să discute afaceri. Când Isus a vrut să ilustreze autoritatea Bisericii Sale, El a spus că „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui" (Matei 16:18).
Este posibil să avem porţi fără ziduri, dar porţile nu vor face lucrarea pe care ar trebui s-o facă. În timpul celui de al doilea război mondial, gardul de fier din jurul par­cului Londrei a fost luat pentru a ajuta eforturilor de război, dar au rămas porţile ornamentale. În fiecare seară garda îşi făcea datoria să le închidă ca să nu mai intre oamenii. Zâmbim acum, dar mă întreb dacă Biserica nu face astăzi acelaşi lucru.
Cele mai puternice ziduri sunt fără folos dacă porţile sunt slabe, sau dacă portarii sunt fără grijă şi neloiali. Marele zid chinezesc a fost străpuns de duşmani de cel puţin trei ori şi de fiecare dată gărzile au fost cumpărate. Biserica are nevoie disperată de porţi puternice şi de gărzi credincioase.
Aici este un loc potrivit să spun ceva despre importanţa membrilor dedicaţi din comitet. În diferitele noastre for­me de activităţi, comitetul este cel care ajută la păzirea porţilor şi are grijă ca tot se face să fie corect din punct de vedere teologic, organizatoric şi financiar. Multe lu­crări au fost ruinate din cauză că membrii oficiali din co­mitet nu şi-au făcut datoria.
Nu este important ca membrii din comitet să fie bogaţi şi renumiţi, ci este important ca ei să fie cinstiţi şi credincioşi. Ei sunt portarii aleşi de Dumnezeu şi trebuie să fie atenţi şi curajoşi. Când membrii comitetului sunt intimidaţi de conducători sau de cei care susţin lucrarea, nu durează mult până când acea lucrare se destramă. Odată m-am retras dintr-un comitet al unei misiuni (acum desfiinţată), fiindcă fondatorul a schimbat statutul astfel încât el să poată conduce după plăcerea lui. Am pierdut un prieten, dar mi-am salvat conştiinţa.
Desigur, în timpul acestei lucrări Neemia şi cola­boratorii săi au trebuit să înlăture dărâmăturile care îi împiedicau să construiască zidul. Nu aveau nevoie de o temelie nouă. Tot ce aveau de făcut era să dea la o parte molozul, să cureţe temelia veche şi să zidească pe ea. Nu era uşor. „Puterile celor ce duc poverile slăbesc", se plângeau oamenii din Iuda, „şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul" (Neemia 4:10).
Importanţa temeliei nu poate fi subliniată îndeajuns. Ea determină mărimea şi puterea structurii. Să construieşti un zid fără temelie sau pe o temelie proastă este o greşeală şi este periculos. Ca să găsească temelia originală, oamenii lui Neemia trebuiau întâi să cureţe molozul.
Este foarte uşor să adunăm gunoaie, să ne obişnuim aşa de mult cu ele, încât să credem că sunt o comoară. Mama face curăţenie în pivniţă în timp ce tata este la lucru, dar imediat ce soseşte acasă, aduce din nou gunoaiele în pivniţă. În ciuda existenţei pieţelor de vechituri, sfârşim cu mai multe lucruri decât cu câte am început.
Înţelept este conducătorul care recunoaşte gunoiul când îl vede şi are curajul să-l arunce. Ca şi Israel la Paşte, fiecare lucrare are nevoie de o curăţenie generală care să o lase mai curată şi mai bună. Probabil că am colecţionat mult gunoi organizaţional care stă în calea progresului; poate că este gunoi doctrinal, care întristează pe Duhul Sfânt şi înfrânează puterea Sa. Poate că întreaga activitate trebuie curăţită de uscături, fiindcă avem prea multe comitete, prea mulţi oameni, prea multe acţiuni şi nu mai putem găsi temelia. Să dai gunoiul la o parte nu este o muncă uşoară sau populară, dar este o slujbă importantă.
Da, tot ce se ridică, şi cade în acelaşi timp cu condu­cerea, pur şi simplu, fiindcă discipolii devin asemenea celor care conduc. O generaţie de conducători însetaţi de putere, poate păgubi Biserica pentru anii viitori. Ştim de ce avem nevoie: predicatori ca Ieremia şi Ioan Bote­zătorul, conducători ca Neemia.
Dar, mai avem nevoie de ceva, şi anume de mijlocitori, oameni care să intervină ca Moise. Dacă nu mergem înapoi la rugăciune, nu este speranţă de trezire în Biserică.
CAPITOLUL 8

RUGĂCIUNEA DE MIJLOCIRE
„Dumnezeu nu ne dă niciodată discernământul ca să criticăm, ci ca să mijlocim” (*)

Oswald Chambers

(*) Din My Utmost for His Highest de Oswald Chambers (New York: Dodd, Mead & Co., 1965), p. 328.
Chiar dacă toţi predicatorii noştri ar fi fost ca Ieremia şi toţi conducătorii noştri ca Neemia, tot n-am fi putut rezolva problemele create de criza integrităţii. De ce? Pentru că în spatele predicatorilor şi conducătorilor trebuie să fie mijlocitorii, cei care ţin mâinile lui Dumnezeu şi cer binecuvântările Sale pentru Biserica Lui. O nevoie dintre cele mai mari în Biserică astăzi, este rugăciunea de mijlocire. Avem nevoie de oameni care să intervină ca Moise.
În timp ce pregăteam o serie de mesaje la radio, am fost surprins să descopăr că în Biblie ne sunt relatate cel puţin 25 de momente de rugăciune în viaţa lui Moise. De obicei, ne gândim la Moise ca la un eliberator sau legis­lator, dar uităm că el a fost un mare luptător în rugăciune.
De fapt, Moise este un bun exemplu pentru noi, despre ce înseamnă să mijlocim în folosul celor care au păcătuit. Avem relatarea acestei mijlociri în Exodul 32-33.
Moise era singur cu Dumnezeu pe muntele Sinai ca să primească legile pe care urma să le dea poporului. Dar el era plecat de prea mult timp şi Israel a început să se agite, ca oile fără păstor. Întotdeauna pentru poporul lui Dumnezeu este un timp foarte dificil când trebuie să aştepte şi să umble prin credinţă. Israeliţii i-au cerut lui Aaron să facă ceva, aşa că el le-a turnat un viţel de aur, care să-L reprezinte pe Dumnezeu; şi cu mare bucurie, poporul a declarat o sărbătoare. În sfârşit, se petrecea ceva senzaţional. Era ceva vizibil şi palpabil.
Dumnezeu a văzut toate acestea şi i-a atras atenţia slujitorului Său, Moise. „Scoală şi coboară-te; căci po­porul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat" (Exod 32:7). Părea că venise sfârşitul naţiunii, dar Moise s-a rugat şi Dumnezeu S-a întors din iuţimea mâniei Sale.
Când Moise a ajuns în tabără, a văzut poporul angre­nat într-o orgie religioasă, dansând în jurul viţelului de aur, închipuindu-şi probabil că se închinau lui Iehova Domnul. Cuprins de o aprinsă şi sfântă mânie, Moise a sfărâmat cele două table de piatră, a distrus viţelul şi a judecat poporul. Apoi s-a suit pe muntele Sinai şi a intervenit din nou pentru poporul său. Deznodământul a fost că Dumnezeu i-a pedepsit pe cei vinovaţi, însă n-a nimi­cit naţiunea şi a acceptat să călătorească mai departe îm­preună cu Israel, iar toate acestea fiindcă Moise s-a rugat.
A mijloci înseamnă a interveni pe lângă cineva în favoarea cuiva. În limbaj creştin, înseamnă să pledezi cu Dumnezeu în favoarea copiilor Săi. Când intervenim pentru alţii, suntem asemenea Domnului Isus Cristos, pentru că aceasta face El astăzi în ceruri (Evrei 7:24-25).
Biserica a avut nevoie întotdeauna de persoane care să mijlocească, pentru că Dumnezeu Îşi conduce lucrarea pe baza rugăciunii. “Dacă s-ar ridica voalul de pe maşi­năria lumii" a spus McCheyne, „am vedea cât de multe lucruri au fost înfăptuite ca răspuns la rugăciunile copiilor lui Dumnezeu". Dumnezeu arată clar că fără rugăciune nu realizăm nimic veşnic, n-are importanţă cât părem de încununaţi de succes. Este imposibil ca Dumnezeu să ajute lucrării care crede că poate înainta fără rugăciunea credinţei! „Fie că ne place sau nu" a spus Spurgeon, „cererea este regula Împărăţiei".
Rugăciunea este vitală nu numai fiindcă Dumnezeu a poruncit-o, dar fiindcă El a stabilit ca prin ea, poporul Său să crească în credinţă şi în atârnare de El, încât toată slava să-I revină Lui. Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu depind de rugăciune şi nu sunt jenaţi să admită aceasta; celebrităţile vorbesc despre rugăciune doar atât cât să-i impresioneze pe adepţii lor. Rugăciunea nu este putere în lucrarea unei celebrităţi; mai degrabă doar o mică parte a echipamentului spiritual al unui creştin.
Unul dintre motivele pentru care am intrat în orga­nizaţia „Tinerii pentru Cristos", în 1957, a fost că m-am simţit atras de dependenţa organizaţiei faţă de rugăciune. Am fost impresionat văzând pastori binecunoscuţi şi oameni de afaceri, îngenunchind împreună spre a cere binecuvântarea lui Dumnezeu; şi am fost mişcat în mod deosebit de petrecerea unei nopţi întregi în rugăciune la congresul anual al acestei organizaţii, la Winona Lake. Peter Deyneka Sr., care conducea adunările, ne reamintea adesea: „Multă rugăciune, multă rugăciune! Fără rugă­ciune nu este putere!" Moise ar fi fost de acord cu Peter.
De ce avem nevoie de mijlocitori? Fiindcă prea mulţi oameni ai lui Dumnezeu fac astăzi ce a făcut Israel în zilele lui Moise: se închină viţelului de aur. Luaţi aminte, un viţel de aur, nu unul făcut din lemn sau piatră. Ei se închină marelui dumnezeu - Mamona.
„Au făcut un viţel de aur în Horeb, s-au închi­nat înaintea unui chip turnat, şi au schimbat Slava lor, pe chipul unui bou, care mănâncă iarbă. Au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt” (Psalmul 106:19-21).
Mulţi dintre noi suntem atât de obişnuiţi să avem bunăstare, încât ne simţim ofensaţi dacă cineva ne acuză că ne închinăm banilor. În comparaţie cu creştinii din alte părţi ale lumii, suntem bogaţi într-adevăr; şi, într-un fel subtil, dansăm în jurul viţelului de aur şi-i cântăm cântecele noastre de laudă. Prea adesea, banii sunt mă­sura lucrării noastre. Ca şi Israel la Sinai, noi declarăm că ne închinăm adevăratului Dumnezeu, dar imaginea noastră despre Dumnezeu este aurul.
De exemplu, ne lăudăm cu bugetele noastre. Petru a mărturisit deschis: „Argint şi aur n-am" (Faptele Apostolilor 3:6); şi Pavel a scris: „Ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi’ (2 Corinteni 6:10). Dacă un pastor obişnuit ar vorbi astăzi ca ei, membrii comunităţii lui probabil că ar roşi de ruşine. Un buget mare este o dovadă că Dumnezeu binecuvântează!
După ce am predicat într-o Biserică bogată, care căuta un nou pastor, un membru al comitetului mi-a spus: „Dacă vei fi pastorul nostru, nu vei avea niciodată probleme financiare". L-am asigurat că nici eu, nici soţia mea, nu ne neliniştim despre aceste lucruri, fiindcă Dum­nezeu întotdeauna ne-a purtat de grijă. Am avut însă suspiciunea că Mamona controla pe tăcute pe unii conducători, fie că ceilalţi erau sau nu conştienţi de lu­crul acesta.
De asemenea ne lăudăm cu clădirile Bisericilor noastre. Te mâhneşte să vezi acum pe multe publicaţii ecleziastice şi pe anteturile scrisorilor, fotografii cu clă­diri, ca şi când cărămizile şi mortarul ar fi cele mai impor­tante părţi ale lucrării. Din nefericire, comitetele Bisericilor găsesc mai uşor bani pentru întreţinerea şi extinderea clădirilor decât pentru lucrare şi misiune. Când a vorbit la inaugurarea noii clădiri a Parlamentului, Winston Churchill a spus: „La început noi facem clădirile noastre iar apoi clădirile ne fac pe noi". Cât de adevărată este această afirmaţie!
Nu este nimic rău în sine cu bugetele şi clădirile. Este conform Scripturii să plăteşti pastorului un salariu substanţial, din moment ce lucrătorul este vrednic de plata lui (Luca 10:7); şi este practic să ai o casă-biserică, unde familia să se întâlnească pentru închinăciune şi serviciu. Dar când aceste lucruri devin măsura lucrării şi cel mai important semn de binecuvântare spirituală, noi ne-am construit un viţel de aur. Am schimbat slava nemuritoare a lui Dumnezeu pentru gloria temporară pe care o poate cumpăra banul.
De asemenea, este foarte tulburător să vezi că lucrarea este de vânzare la fel ca orice alt serviciu. Dacă vrei anumiţi cântăreţi creştini, semnezi un contract şi eşti de acord să plăteşti un onorariu, care de obicei este mare. N-am întâlnit pastori care să urmeze acest procedeu, dar presupun că sunt unii. Mă îndoiesc că apostolii sau profeţii au pretins vreodată vreun onorariu.
Avem nevoie de mijlocitori fiindcă valorile noastre sunt confuze. Credem că suntem bogaţi şi că n-avem ne­voie de nimic, dar în realitate suntem „ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi" (Apocalipsa 3:17). Suntem de acord cu Isus că este imposibil să slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6:24) şi nici nu încercăm. Mai degrabă ne închinăm lui Mamona în locul lui Dumnezeu şi mul­ţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce ne-a dat! Felul extravagant de viaţă al unor persoane de la emisiunile TV, oricât de respingător ar putea fi acesta, este duplicat pe o scară mai mică în multe case şi biserici. Suntem aşa de obişnuiţi cu această tendinţă, încât ea trece neobservată.
Poporul lui Israel a jertfit ca să se poată bucura de vi­ţelul de aur. Oamenii au donat avuţii şi chiar s-au sculat dis-de-dimineaţă pentru ca să mănânce, să bea şi să joace (Exod 32:6). Am întâlnit membri ai unor Biserici care se plângeau când li se cerea să dăruiască pentru misiune („Iar cerşesc?"), dar niciodată nu stăteau în cumpănă ca să aloce o sumă importantă pentru „o vacanţă creştină" sau ca să cumpere o altă „jucărie adultă" de care nu aveau nevoie. Cei ce se vor scula cu greu pentru o oră de rugăciune dis-de-dimineaţă, n-au probleme să se scoale devreme pentru un timp de petrecere. Oamenii jertfesc pentru lucrurile pe care le iubesc cu adevărat.
Dacă ne dezgustă cazul idolatriei şi imoralităţii viţe­lului de aur, la fel de profund ne supără compromisul lui Aaron. El a încercat să se justifice, ca să iasă din această încurcătură, dar Moise ştia că fratele său, marele preot al lui Dumnezeu, era vinovat. Aaron îi reprezintă pe acei conducători religioşi care le dau oamenilor ceea ce doresc ei, în loc să le dea ceea ce au nevoie; care sunt preocupaţi să placă mai mult oamenilor decât lui Dumnezeu. Cooperarea lui Aaron cu oamenii fireşti l-a făcut probabil cel mai popular om din tabără (Exod 32:1-6).
Cam atât despre nevoia de mijlocitori. Să ne uităm acum la Moise ca la exemplul de mijlocitor de care avem nevoie.
Să începem cu faptul că avem nevoie de un mijlocitor care să petreacă un timp singur cu Dumnezeu, să asculte Cuvântul Său şi să caute slava lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Moise. Un mijlocitor nu poate să se grăbească; locul intervenţiei nu poate fi un restaurant cu autoservire. Biserica astăzi cântă: „Fă-ţi timp să fii sfânt", dar câţi dintre noi practică în realitate ceea ce cântăm? În loc să căutăm timp ca să fim sfinţi, folosim ghiduri de devoţiune zilnică. Acestea ne iau doar câteva minute în fiecare zi, pentru un „exerciţiu spiritual". Citim un verset biblic şi câteva „gânduri spirituale" deja digerate şi probabil câteva versuri şi o rugăciune şi apoi ne vedem de drum bucurându-ne că am petrecut un timp cu Dumnezeu.
Obişnuiam să gândesc că acest fel de devotare este mai bun decât deloc, dar mi-am schimbat părerea. Orice lucru care este un înlocuitor pentru Cuvântul lui Dum­nezeu, ajunge să fie primejdios pentru creşterea spiritua­lă. Nu sugerez că folosirea ghidurilor devoţionale este greşită; am o mare colecţie în biblioteca mea şi le folo­sesc. Am şi scris câteva eu însumi. Dar gândurile devo­ţionale trebuie să fie ca un supliment la Cuvântul lui Dumnezeu, nu înlocuitori (surogate) Cuvântului lui Dum­nezeu. Caut o carte devoţională după ce am petrecut un timp citind Cuvântul şi în rugăciune, în părtăşie personală cu Dumnezeu.
„Am atât de multe de făcut" spunea John Wesley, „încât trebuie să petrec câteva ore în rugăciune înainte de a începe". Nu e de mirare că el a zguduit Marea Britanie: ştia cum să mijlocească.
Ca şi Moise, un mijlocitor trebuie să se aştepte să fie înţeles greşit şi criticat. În definitiv, nu poţi fi o persoană populară dacă laşi ca priorităţile tale să te îndepărteze de adunările de comitet, seminarile şi conferinţele la care toţi ceilalţi participă. Este greu de înţeles cum unii pastori de astăzi găsesc timp să se pregătească, pe ei şi predicile lor, când în mod constant aleargă la tot felul de „adăpători evanghelice" ca să binecuvânteze sfinţii. Probabil că nu-şi pregătesc ei înşişi predicile sau nu-şi scriu cărţile. Probabil că se complac să fie nişte fotografii nereuşite: supraexpuse şi insuficient developate.
Un adevărat mijlocitor nu trebuie să fie egoist. Dum­nezeu era gata să distrugă Israelul şi să ridice o nouă naţiune prin Moise, dar Moise a refuzat oferta (Exod 32:10). Dumnezeu a făcut aceeaşi propunere când Israel s-a răz­vrătit la Cades-Barnea şi din nou Moise a spus: „Nu!" (Numeri 14:12). Moise n-a dorit înălţarea lui, el a dorit binele poporului şi slava lui Dumnezeu.
Egoismul este vătămător în sine, dar este şi mai peri­culos când invadează cămăruţa rugăciunii. „Cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre" (Iacov 4:3). Ce contrast cu rugăciunea Domnului nostru în Ghetsimani: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta" (Luca 22:42). Rugăciunile egoiste sunt periculoase, pentru că Dumnezeu poate să ne dea ceea ce cerem.
Un mijlocitor eficace se roagă bazat pe caracterul lui Dumnezeu şi pe legământul lui Dumnezeu. (Vă aduceţi aminte că Neemia s-a rugat în felul acesta.) Moise I-a reamintit lui Dumnezeu de promisiunile făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov şi a subliniat că slava lui Dum­nezeu era în joc, nu gloria naţiunii. Dacă Israel nu ajun­gea în Canaan, celelalte popoare ar fi putut spune: Dum­nezeul lor poate să înceapă lucrurile, dar nu poate să le termine".
Sunt convins că unii dintre noi, cei din lucrarea evanghelică, am scăpat de mânia lui Dumnezeu, numai datorită faptului că El n-a vrut să dea duşmanului mai multe muniţii pentru a se împotrivi Evangheliei. Nu ştiu dacă în mod conştient sau inconştient, ne-am închinat viţelului de aur sau am ajutat pe alţii să se închine lui, totuşi Dumnezeu a fost răbdător cu noi. Cu toate acestea, în această criză, Dumnezeu poate să ne spună şi nouă ceea ce i-a spus lui David: „Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta...” (2 Samul 12:14). Nu voi intra în detalii. Toţi aţi ascultat la radio, aţi urmărit discuţiile de la televiziune, aţi citit ziarele, aţi văzut caricaturile şi fără îndoială v-aţi plecat capetele de ruşine. Eu însumi am făcut-o.
Un mijlocitor eficace confruntă faptele cinstit şi nu este blând cu păcatul. Moise i-a mustrat deopotrivă pe Aaron şi pe copiii lui Israel şi i-a umilit înaintea lui Dumnezeu. El chiar a fost de acord cu executarea a 3.000 de idolatri; aşa ceva noi n-am face astăzi, dar putem folosi acel duh de ascultare de Dumnezeu şi de urare a păcatului. Apoi, el s-a suit din nou pe munte ca să inter­vină pe lângă Dumnezeu şi să se declare gata să moară el în locul lui Israel. „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!" (Exod 32:32). Un mijlocitor cunoaşte grozăvia păcatului şi este gata să plătească preţul ca să ajute pe alţii şi să slăvească pe Dumnezeu.
Ceea ce l-a ajutat pe Moise să înainteze a fost vizi­unea slavei lui Dumnezeu. „Arată-mi slava Ta" (Exod 33:18), I-a cerut Moise lui Dumnezeu pe munte. Scena din vale a fost deprimantă, dar glorioasa revelaţie de pe munte a fost încântătoare. Moise a văzut slava lui Dum­nezeu! Această viziune n-a micşorat păcatele lui Israel (cred că le-a făcut să apară mai hidoase), dar a vitalizat credinţa lui Moise şi i-a dat putere să meargă înapoi în vale şi să ia din nou conducerea.
Într-o zi mohorâtă în timpul recentei crize, am început să mă simt descurajat. Am citit comentariile din presă, am vorbit la telefon cu câţiva prieteni, când duşmanul a început să-mi şoptească: „Oare merită cu adevărat? În toţi aceşti ani, tu şi cei care aţi lucrat la emisiunea “Înapoi la Biblie” v-aţi păstrat mâinile curate şi aţi încercat să-L onoraţi pe Dumnezeu; şi lumea nu pare să cunoască diferenţa. Vă pune pe toţi care lucraţi la emisiuni în aceeaşi ladă de gunoi, pe care o aruncă la groapa de gunoi a primăriei. Nu merită, nu-i aşa?"
Credeţi-mă, a fost ora întunecată a sufletului meu. N-am putut găsi drumul meu înapoi spre lumină până când nu mi-am concentrat toate gândurile şi rugăciunea asupra slavei lui Dumnezeu. Când mi-am dat seama că slava lui Dumnezeu era cu mult mai importantă decât reputaţia oricui, a bugetului sau a lucrării, s-a făcut lumină şi povara a început să se ridice. Domnul mi-a rea­mintit un verset pe care El mi l-a dat într-o noapte când eram la reanimare, între viaţă şi moarte: „Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea Lui este nepătrunsă" (Psalmul 145:3).
Eu nu înţeleg toate căile Domnului, dar cred că în cele din urmă, într-un fel oarecare, această criză va aduce slavă lui Dumnezeu. Până atunci trebuie să trăim cu ruşinea şi să stăm credincioşi în posturile noastre, slujindu-L pe Dumnezeu. Şi trebuie să ne luăm timp să fim sfinţi şi să mijlocim.