Criza integrităŢii de Warren W. Wiersbe Cuprins

CAPITOLUL 11

RECUPERAREA
„Atunci ce este Împărăţia lui Dumnezeu? Este Isus Cristos şi, prin Biserică, unirea tuturor lucrurilor în EL” (*)

Howard A. Snyder

(*) Din The Community of the King de Howard A. Snyder (Downers Grove, 111.: Inter-Varsity Press, 1978, p. 16.
Criza integrităţii nu va fi rezolvată de Radiodifuziunea Religioasă Naţională, de Comisia Federală a Comunicaţiilor sau de orice altă autoritate religioasă sau guver­namentală. Asemenea organizaţii pot să ajute prin înfiin­ţarea de noi garduri sau angajarea de noi paznici, dar toate acestea nu vor garanta niciodată dispariţia crimina­lilor. Criza poate fi rezolvată numai de către credincioşii din Bisericile locale, fiindcă aici este locul unde orga­nizaţiile de la televiziune, bune sau rele, îşi găsesc susţi­nătorii lor. În timpul lucrării mele ca pastor, am fost uimit de numărul mare de creştini fundamentalişti, care erau captivaţi de diferite programe religioase dubioase de la televizor; şi nimic din ce le-am spus nu le-a putut schim­ba părerea. Mii de oameni, care ar fi trebuit să ştie mai bine au susţinut şi au contribuit la dezvoltarea PTL; chiar şi astăzi unii dintre ei, orbiţi, nu vor să recunoască faptele.
Responsabilitatea finală pentru schimbări în mediul religios trebuie să le revină conducătorilor şi membrilor Bisericilor locale; dar - şi aici este problema - multe Biserici locale nu vor putea schimba nimic, până când nu se vor schimba ele însele. Televiziunea religioasă a avut succes fiindcă oamenilor din Biserică le-a plăcut creştinismul „gen afacere". Mă tem că Biserica locală are propria ei criză de integritate.
De câte ori ceva fals are succes, este un indiciu că ceva adevărat a falimentat. Un soţ şi o soţie, fericiţi în căsătorie, nu vor căuta după ceva senzaţional în afara căsătoriei; ei sunt foarte mulţumiţi unul de celălalt. S-a arătat în mod frecvent că ereziile din Biserică indică adesea o cădere în Biserică; undeva s-a schimbat balanţa. Cred că aceasta se aplică îndeosebi acestei crize.
Ce lipseşte în Bisericile noastre locale? De ce oameni buni se simt atraşi să caute înlocuitori altundeva? Să începem prin a observa lipsa de autoritate spirituală din Bisericile noastre. Prin aceasta înţeleg lipsa domniei lui Isus Cristos peste lucrători şi peste adunările Lui. La două zile după moartea lui A. W. Tozer, Martorul Alianţei a publicat pătrunzătorul lui articol: „Dispariţia autorităţii lui Cristos în Biserici", în care el a afirmat: „Astăzi, Isus Cristos nu mai are aproape nici o autoritate în grupurile care se autointitulează după Numele Lui". El a condamnat această situaţie pentru două motive: influenţa tradiţiei şi a obiceiurilor şi „trezirea intelectualismului printre evanghelici". Vă recomand acest articol, atât vouă, ci­titorii mei, cât şi Bisericilor voastre.
Probabil că simptomul principal al acestei eroziuni a autorităţii este obsesia „independenţei" Bisericilor locale. Bisericile şi membrii lor fac ce este drept în proprii lor ochi. Un membru al unei Biserici, căruia nu-i mai place de pastor, adună un grup de disidenţi şi începe o nouă Biserică sau invadează o altă Biserică pe care încearcă s-o acapareze. A căutat cineva în Scripturi să vadă ce vrea Duhul să spună Bisericilor? A chemat cineva la o oră de rugăciune? A întrebat cineva sub a cui autoritate încep ei o nouă Biserică? A cerut cineva ajutorul altor Biserici să se roage şi să se sfătuiască? Nu, este mai uşor să urmezi un conducător cu aureolă şi să fii independent!
Dacă înţeleg eu bine, potrivit cu 1 Corinteni 12, nu există Biserici „independente". Bisericile pot să fie autonome şi să nu aparţină vreunei denominaţiuni, dar nu pot fi independente. „Noi" suntem mădulare unii altora" (Efeseni 4:25). Bisericile noastre locale pot avea diferite for­me de conducere şi diferite forme de închinare, dar toţi suntem sub conducerea Aceluiaşi Domn, Isus Cristos. Poate s-ar părea că nu este chiar aşa, dar Cristos încă este „Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii" (Efeseni 1:22).
Acest spirit de independenţă creează probleme serioase atât în interiorul Bisericii cât şi printre Bisericile noastre. Apostolul Pavel ne avertizează: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî printre voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlo­cul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor" (Faptele Apostolilor 20:29-30). Dacă oile sunt sub autoritatea Marelui lor Păstor, ele vor recunoaşte păstorii falşi când îi vor vedea şi nu-i vor urma (Ioan 10:4-5).
În Bisericile nou-testamentale, conducerea este baza­tă pe predare, caracter şi purtare. Trebuie să îndeplineşti anumite condiţii biblice, bine definite înainte ca Biserica să te ordineze şi să se supună conducerii tale. Astăzi în Biserică, prea adesea conducerea este bazată pe farmecul personal; omul talentat nu cel evlavios este urmat şi îşi construieşte o împărăţie religioasă pentru el însuşi. Prea adesea lucrul important este personalitatea, nu spiritualitatea.
Se pare că Bisericile locale adeseori au un timp dificil să lucreze împreună şi să prezinte o mărturie de unitate şi de dragoste în comunitatea respectivă. De multe ori pastorii se suspectează unul pe celălalt, se întrec unul cu altul, chiar dacă predică aceeaşi Evanghelie, se roagă aceluiaşi Domn şi au pretenţia că ascultă de acelaşi Cuvânt. Aproape în fiecare oraş, indiferent de mărime, de obicei există o „Biserică independentă", care procedează cum vrea şi nu dă atenţie altor Biserici, decât atunci când oile ei sunt atrase de alte turme.
Nu cunosc soluţia finală pentru această problemă. Sunt zile când aş dori ca fiecare comunitate să aibă un episcop care să ajute ca oile să meargă împreună, iar păs­torii să conlucreze. Dar dacă am avea acest fel de condu­cere, presupun că unii păstori vor începe să dorească să devină ei episcopi. Un răspuns ar fi un botez de dragoste şi de umilinţă, care să fie rezultatul ascultării noastre de cuvintele din Filipeni 2:1-18 şi Romani 14-15. Răspunsul este: renaşterea. Despre aceasta vom vorbi însă mai târziu.
Un alt lucru care lipseşte în Bisericile noastre este închinarea spirituală. Adevărata închinare biblică satisface aşa de total personalitatea noastră, că nu trebuie să mai căutăm de jur-împrejur după înlocuitori făcuţi de mâna omenească. William Temple a arătat clar aceasta în deo­sebita sa definiţie a închinării: „Pentru că închinarea este predarea întregii noastre fiinţe lui Dumnezeu; este în­viorarea conştiinţei de către sfinţenia Sa; este hrănirea minţii cu adevărul Lui; curăţirea imaginaţiei cu frumuseţea Lui; deschiderea inimii la dragostea Lui; predarea voinţei noastre pentru scopurile Lui - şi toate acestea strânse în adorare, cea mai sinceră emoţie de care este capabilă fiinţa umană şi de aceea remediul de bază contra eului, care este păcatul nostru original şi sursa tuturor păcatelor actuale".
În lumina acestei definiţii, care este nivelul celor mai multe programe religioase de la televiziune? Care este nivelul Bisericilor locale? „Într-un serviciu religios obişnuit", scria A. W. Tozer, „cel mai real lucru este irealitatea oricărei lucrări". Vai, cât este de adevărat!
Şi chiar cu această irealitate, serviciul de închinare de duminică-dimineaţa este aşa de comun că n-ai nevoie să te uiţi în buletin ca să ştii ce va urma şi este aşa de plictisitor că ce se întâmplă în continuare nu prezintă nici o diferenţă. Satan ştie că adevărata închinare este înălţă­toare şi că sfinţii înflăcăraţi îi produc probleme, aşa că el lucrează ore suplimentare ca să ne împiedice să ne con­sacram, într-o atitudine de închinare către Dumnezeu, cu toate facultăţile noastre, facultăţi pe care de fapt Dum­nezeu ni le-a dat. Citiţi din nou definiţia despre închinare a lui William Temple şi întrebaţi-vă: „Sunt toate laturile personalităţii mele devotate lui Dumnezeu atunci când mă închin? Am eu ocazia în timpul serviciului divin să mă predau cu totul lui Dumnezeu?"
Unii dintre teologii şi evangheliştii noştri ne-au aver­tizat aşa de mult cu privire la simţăminte încât am scos emoţiile noastre în afara Bisericii şi le-am împins direct pe stadion. Aproape că singura ocazie pe care o avem ca să ne exprimăm emoţiile noastre în mod cinstit este la o căsătorie, dar chiar şi acolo trebuie să fim atenţi. Bisericile evanghelice sunt înalte în intelectualizare şi joase în celebrare. Prea adesea mergem acasă după o predică, cu o nouă idee în mintea noastră, dar cu aceleaşi simţăminte reci în inima noastră.
Nu pledez pentru fanatism sau emoţionalism. Pledez doar pentru acel gen de închinare care satisface în întregime fiinţa omenească, creată în asemănarea lui Dum­nezeu. Dacă copiii lui Dumnezeu nu se dăruiesc pe ei înşişi într-o adevărată închinare, ei se vor atrofia emoţional sau vor considera acel sentiment, ilegal. Ei vor căuta după înlocuitori şi treptat vor fi mulţumiţi cu ceva ce nu este pâine. Putem critica lucrarea de la televiziune cât ne va plăcea, dar nu vom aduce oile flămânde înapoi la turmă.
A treia deficienţă este o paralelă despre care am dis­cutat: înflăcărarea şi expansiunea în lucrare. Ce tragic când oamenii trebuie să meargă în afara programului Bisericii locale pentru ca să se identifice cu lucrări care îi mişcă şi îi determină la acţiune. Îmi dau seama că Dumnezeu i-a chemat pe unii din oamenii Săi să lucreze în organizaţii paralele cu Biserica, în cazul meu, emisiunea „înapoi la Biblie". Dar când o organizaţie paralelă cu Biserica, începe să ia locul părtăşiei Bisericii locale, ceva este greşit. Când Bisericile rezistă la schimbări şi practică sistemul „nimic deosebit", ele invită membrii să caute ocaziile în alte părţi.
Aceasta aduce subiectul delicat al lucrărilor care merg în paralel cu Bisericile.
Jerry White defineşte o lucrare paralelă cu Biserica „orice lucrare spirituală a cărei organizare nu este sub controlul sau autoritatea unei adunări locale". Aceasta include şi lucrarea prin intermediul televiziunii. Mulţi pastori nu acceptă ca membrii lor să susţină vreo orga­nizaţie care este în afara sferei Bisericii locale, chiar dacă este o lucrare bună. Aceasta n-a fost niciodată poziţia mea, nici chiar atunci când am lucrat într-o Biserică locală, şi am păstorit trei.
Oamenii care spun că în Noul Testament nu a existat nici o lucrare în paralel cu Biserica au dreptate, dar atunci probabil că nu erau nici Şcoli Duminicale, nici seminarii. Nu cunosc nici un principiu în Noul Testament care să interzică credincioşilor individuali şi Bisericilor să lucreze împreună ca să împlinească voia lui Dumnezeu. De fapt o lucrare în paralel cu Biserica, în care lucrează împreună mulţi credincioşi din mai multe Biserici, poate că este o unitate mai apropiată de aceea pentru care S-a rugat Domnul Isus (Ioan 17:20-23), decât Bisericile care sunt marcate de disensiuni şi divizări.
„Comitetul de ajutorare" al lui Pavel, format din membri ai Bisericilor dintre Neamuri este probabil cel mai potrivit exemplu de lucrare în paralel cu Biserica, care este menţionat în Faptele Apostolilor. Dar nu uitaţi că Pavel a avut o lucrare mai independentă, chiar dacă el raporta „Bisericii de acasă" când se întorcea din vreo călătorie. El n-a putut să păstreze contactul cu Biserica aşa cum procedează misionarii de astăzi; într-un anume sens, Pavel şi „echipa" lui nu erau diferiţi de o lucrare paralelă cu Biserica.
Toată viaţa mea am fost asociat într-un fel sau altul cu lucrări paralele cu Biserica, deşi în inima mea sunt pastor. Am fost convertit la o adunare a „Tineretului pentru Cristos" şi câteva din primele mele slujbe creştine, ca adolescent, au fost în cadrul acestei organizaţii. Când m-am retras de la prima mea Biserică şi m-am alăturat conducerii organizaţiei internaţionale „Tinerii pentru Cristos", un pastor prieten mi-a spus: „Îmi pare rău că părăseşti lucrarea". Aceasta m-a necăjit. Sugera el că păcătuiam fiindcă am părăsit pastoralul ca să lucrez în cadrul unei organizaţii paralele cu Biserica?
În timpul acestor aproape patruzeci de ani de lucrare am avut numeroase ocazii să urmăresc multe organizaţii în acţiune. Am fost în conducerea a două organizaţii („Tinerii pentru Cristos" şi „Înapoi la Biblie"), am predat într-un institut biblic şi la un seminar, am fost în diferite comitete, am scris pentru câteva edituri şi câteva publicaţii, am vorbit la multe adunări ale acestor organizaţii şi am avut ocazia să cunosc personal pe mulţi din conducătorii lor. Cred că pot vorbi atât cu autoritate cât şi cu simpatie de­spre aceste organizaţii şi despre relaţia lor cu Bisericile locale.
Voi începe prin a afirma că nu-mi place acest cuvânt parabiserică. El înseamnă „alături de biserică", şi nu este o descriere exactă a oricărei lucrări pe care o cunosc. Alături de Biserică? Care adunare din comunitatea voastră este „adevărata Biserică"? Dacă există o asemenea adu­nare, atunci toate celelalte Biserici din oraş sunt lucrări paralele cu Biserica. Are aceasta vreun înţeles?
Merită să observăm că în Marea Britanie, cuvântul parabiserică s-a referit la o congregaţie care există alături de biserica oficială. Era o „biserică alternativă", „biserica viitorului" şi nu o organizaţie diferită de Biserică. Desigur nu acesta este înţelesul astăzi.
Aş dori să avem un cuvânt nou, fiindcă de câte ori fo­losim această expresie veche, perpetuăm confuzia şi divizarea. Poate metabiserică, „cu biserica", ar fi o variantă. După câte ştiu, lucrările paralele cu Biserica, cu adevărat biblice, lucrează cu Biserica şi servesc Biserica. Ele nu-şi fac lucrarea „alături de Biserică"‘şi în competiţie cu Biserica.
Dacă aceasta nu este adevărat, sunt în încurcătură. În timpul săptămânii pregătesc studii biblice şi 8-10 programe la emisiunea „Înapoi la Biblie", o organizaţie paralelă cu Biserica. Uneori la sfârşitul săptămânii, împreună cu soţia mea, mergem la vreo Biserică unde predic de două sau trei ori. Sunt eu o parte a Bisericii lui Dumnezeu la sfârşitul săptămânii mai mult decât în restul zilelor? Când particip la o şedinţă a comitetului organizaţiei sau ţin o cuvântare la o şcoală, părăsesc Biserica sau o servesc?
Într-un fel misterios mă mut în Biserică şi apoi alături de Biserică, încercând să-mi folosesc darurile mele spirituale? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât pare mai absurd.
Am un prieten pastor care simte că Dumnezeu nu poate binecuvânta o lucrare în afara Bisericii locale. Totuşi ultima dată când am fost în biroul său am observat două diplome de la şcoli paralele cu Biserica, o colecţie mare de cărţi şi reviste publicate de edituri care lucrau paralel cu Biserica, corespondenţă de la o agenţie care se ocupa de programul său la radio şi casete pentru casetofon imprimate la un studio paralel cu Biserica. Se pare că pentru el este dificil să fie consecvent în această privinţă. Am impresia că el vede o lucrare paralelă cu Biserica drept o ameninţare atât pentru influenţa lui personală cât şi pentru bugetul Bisericii. Este greşit în amândouă privinţele.
Dacă ar fi să rezum câteva convorbiri recente, avute în special cu pastori, ar suna cam aşa:
"Da, PTL este o lucrare paralelă cu Biserica", spune prietenul meu. ”Nu mai este nici o răspundere! Un singur lucru bun ar putea să iasă de aici: o organizaţie mai puţin care să apeleze la susţinere. Sunt deja prea multe orga­nizaţii paralele cu Biserica ".
„Au avut vreodată Bisericile locale scandaluri?" întreb.
Ezitând, el răspunde: “Da". Probabil a citit prima epistolă către corinteni.
„Dau socoteală Bisericile locale vreunei autorităţi din afara Bisericii lor? Au loc revizii contabile din afară?" Ezitând şi mai mult: „Nu".
„Crezi că sunt prea multe Biserici locale în oraşul vostru?"
„Da, cred. După fiecare colţ aproape, cineva începe o nouă Biserică. Este ultimul lucru de care avem nevoie”.
“Deci, acuzaţiile pe care le ai contra lucrărilor în paralel cu Biserica, se pot aplica şi Bisericilor locale?"
“Da... cred că...". Astfel se încheie discuţia.
Lucrările paralele cu Biserica încep într-unul din aceste trei feluri. Uneori Duhul Sfânt uneşte oameni şi Biserici cu o sarcină şi o viziune comună, şi ele înfiinţează o organizaţie care să îndeplinească acel scop. Unele din primele societăţi biblice şi agenţii misionare au început în felul acesta.
O a doua cale de a începe o lucrare paralelă cu Bise­rica este atunci când un om sau un grup de oameni au parte de o binecuvântare specială, într-un mod deosebit, dar Biserica locală nu le face loc în planurile sale. Dacă lucrarea rămâne într-o singură Biserică ar putea com­promite şi Biserica, aceea şi lucrarea respectivă. Vinul nou trebuie pus în burdufuri noi, pentru ca binecuvântarea să fie păstrată şi împărtăşită. Despărţirea este prietenoasă. Biserica acceptă noua misiune şi toţi lucrează împreună! Organizaţii ca „Tinerii pentru Cristos", „Societatea Evanghelizării Copiilor", şi „Comitetul Oamenilor de Afaceri Creştini" par să intre în această categorie.
Al treilea fel de misiuni paralele cu Biserica încep prin eforturile determinate ale unor oameni care vor să-şi realizeze planul lor, fie că altora le place sau nu. Un florar se converteşte şi doreşte să înfiinţeze o organizaţie care să mărturisească în special florarilor. (Puteţi să înlocuiţi florar cu şoferi de autocamioane, tăbăcari, medici, etc.) Nu toate misiunile paralele cu Biserica încep în acest fel, dar din nefericire sunt destul de multe. De aceea avem prea multe.
Mi s-a spus că aceasta nu s-ar întâmpla dacă Bisericile locale n-ar impune restricţii şi n-ar înăbuşi creştinii talentaţi. În definitiv, dacă un creştin simte o sarcină pentru o lucrare specifică, dar Biserica nu cooperează, de ce să nu-şi înceapă propria lui organizaţie? A fost un timp când aş fi pledat pentru aceşti asupriţi, dar nu acum. Cu cât trece mai mult timpul, cu atât văd mai multe dispariţii ale unor lucrări care susţineau că Dumnezeu le-a înfiinţat, dar se pare că nimeni nu le poate face să funcţioneze.
„Simt că mă apasă o sarcină să încep o emisiune la radio", mi-a scris cineva. „Ce sugestii aveţi?"
Răspunsul meu: „Vă sugerez să începeţi lucrarea în Biserica locală unde sunteţi membru. Dacă Dumnezeu vede că sunteţi credincios şi aţi putea atinge mai mulţi oameni, El va deschide uşile. Vă rog, nu începeţi o nouă emisiune la radio până când nu deschide Dumnezeu uşa; deja avem mai multe decât ne trebuie!"
Când Neemia şi prietenii săi au reconstruit zidurile Ierusalimului, unii oameni au lucrat chiar în faţa caselor lor (Neemia 3:10, 23, 28-30). Este un loc bun pentru fiecare de unde poate începe. Dacă noi toţi, din Bisericile locale, am urma exemplul lor, am începe să rezolvăm criza integrităţii. Sunt recunoscător organizaţiilor menţionate, care stabilesc standarde înalte pentru lucrarea din domeniul jurnalisticii şi televiziunii, dar atâta timp cât membrii Bisericilor locale susţin afacerişti şi angajaţi, n-am rezolvat problema.
Ne-au trebuit ani ca să încurcăm lucrurile şi nu le vom rezolva imediat.
Numai dacă - şi scriu aceasta cu frică şi tremurând - numai dacă Dumnezeu în harul Său, ne va trimite o renaştere.
CAPITOLUL 12

RENAŞTEREA
„Nu ne vei înviora iarăşi, pentru ca să se bucure poporul Tău în Tine?”

Psalmul 85:6

Aveţi un tablou preferat? Cred că un psihiatru bun ar putea să afle multe despre noi, studiind tablourile noastre preferate. Poate nici n-ar trebui să spunem care sunt.
Oh, eu am să risc. Unul din tablourile mele preferate este cel al profetului Ieremia contemplând distrugerea Ierusalimului, tablou pictat de Rembrandt. Când, îm­preună cu soţia, am vizitat muzeul Rijks din Amsterdam am cumpărat o carte poştală care reproducea acest ta­blou, am înrămat-o şi am pus-o pe biroul meu. Acum este în faţa ochilor mei. Îmi place această pictură, fiindcă Ieremia este profetul meu preferat şi din cauză că lucrarea sa mă încurajează să merg înainte, chiar atunci când mi se pare că toate lucrurile se clatină. Uneori mă uit la pictură şi spun: „Oh, prietene, pari învins, dar cu siguranţă ai avut succes! Îţi mulţumesc că ai fost credincios. Mul­ţumesc că m-ai încurajat astăzi".
Ieremia a fost un om mare. Timpurile grele produc atât uriaşi cât şi pitici. „Când oamenii mărunţi trimit umbre lungi este semn că soarele apune". Am citit undeva că Walter Savage Landor a scris aceasta, în urmă cu peste 100 de ani şi merită repetată: „Când oamenii mici aruncă umbre lungi este dovadă că soarele apune". Mă întreb cum ne-ar măsura Ieremia astăzi, pe noi şi umbrele noastre.
Este dificil şi periculos să fii o persoană care să mărşăluieşti după alt toboşar. Henrik Ibsen a spus: „Pe omul pe care Dumnezeu vrea să-l jertfească în lupta vieţii, întâi îl face diferit de ceilalţi oameni". Am putea parafraza: „Creştinul pe care Dumnezeu vrea să-l binecuvânteze şi să-l folosească în criza actuală trebuie să aibă curajul să ne diferit şi să aibă convingerea să meargă înainte, în direcţia adevărată, indiferent ce va întâmpina".
La sfârşitul analizei, noi nu schimbăm lucrurile citind cărţi şi fiind de acord unii cu alţii. Vom schimba lucrurile dacă ne vom pune la dispoziţia lui Dumnezeu şi Îl vom asculta, aşa ca El să poată lucra prin noi.
De ce fel de oameni are nevoie Biserica astăzi?
Biserica are nevoie de oameni cu discernământ, oameni care ştiu că ruşinea unei lucrări nu înseamnă condamnarea tuturor celorlalte. Duşmanul n-ar dori nimic mai mult decât ca sfinţii să înceapă să se discrediteze unul pe celălalt şi să înăbuşe lucrarea lui Dumnezeu în faţa lumii critice. Satan, nu Dumnezeu, este autorul confuziei.
Citiţi aceste fragmente din câteva scrisori pe care le-am primit la scurt timp după izbucnirea scandalului PTL. Sunt sigur că şi alţi colegi de la Radiodifuziune au primit scrisori asemănătoare:
„Soţul meu, care nu este mântuit este mai împotrivă ca oricând să mai susţină vreo organizaţie creştină...
Acest... scandal a rănit adânc lucrarea Domnului şi nu este uşor să fi creştin în aceste zile. Este o situaţie nesigură în casa mea".
„Vă rog să ştergeţi numele meu de pe lista donatorilor. Puteţi să le mulţumiţi lui Jim şi Tammy Bakker".
„În lumina evenimentelor nefericite din ultimul timp, adunarea noastră a avizat Comitetul de misiune să ceară rapoarte financiare de la fiecare din organizaţiile pe care le ajutăm” (Suntem fericiţi să trimitem. Nu avem secrete.)

„Ce dezgustător este acest scandal la televiziune! Mă rog ca ochii mai multor oameni să fie deschişi la adevăr".

„Slujesc unui Dumnezeu, slăvit să-I fie Numele, Care nu-mi cere să vă trimit bani... El nu-Şi va da binecuvântarea Lui nici unuia din clanul PTL - inclusiv voi. El să Se îndure de voi!"
Am fost surprins să descopăr că acea persoană con­sidera că emisiunea „Înapoi la Biblie” făcea parte din clanul PTL. Scrisoarea îmi dovedeşte însă punctul meu de vedere: astăzi, creştinii, au o nevoie desperată de discernământ. Dacă nu suntem veghetori, putem să cădem în mâinile duşmanului, să compromitem cauza lui Cristos şi să distrugem lucrarea lui Dumnezeu. Vă asigur că această suspiciune şi aceste super-reacţii vor avea con­secinţe tragice pentru lucrarea lui Dumnezeu de pretu­tindeni, atât în Bisericile locale cât şi în lumea din afară.
Ca niciodată înainte, oamenii lui Dumnezeu trebuie să lupte împotriva adevăratului duşman, într-un spirit echitabil, fără să neglijeze lucrarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu s-o facem. La fel ca şi lucrătorii conduşi de Neemia, trebuie să luptăm şi să construim în acelaşi timp, cu sabia într-o mână şi cu o unealtă în cealaltă. Discer­nământul spiritual vine la cei ce care cunosc Cuvântul Său, îl ascultă şi depind de Duhul lui Dumnezeu.
Biserica are nevoie de oameni devotaţi Domnului Isus Cristos. Ştiu că aceasta sună ca o banalitate evla­vioasă, dar cum aş putea să exprim mai bine o asemenea nevoie? Aceeaşi întrebare pe care i-a pus-o Domnul Isus lui Petru, ne-o pune şi nouă astăzi: „Mă iubeşti mai mult decât aceştia?" (Ioan 21:15). Cel mai important lucru pentru oamenii lui Dumnezeu nu este să iubească sufletele pierdute sau chiar pe fraţii noştri sfinţi. Cel mai important lucru este să-L iubim pe Isus Cristos. Numai atunci suntem potriviţi să hrănim mieluşeii Săi, să ne îngrijim de oile Sale şi să ne luptăm cu lupii.
„O renaştere înseamnă că Biserica se îndrăgosteşte din nou de Isus Cristos", a scris Vance Havner. „Noi ne iubim pe noi înşine, iubim pe unii din cei ce ne înconjoară, iubim poate credinţa noastră fundamentalistă, dar nu-L iubim pe El".