Cuprins introducere 5 Capitolul I scurt rezumat asupra istoriei transilvaniei 7

Dezvoltarea industriei, comerţului şi a transporturilor
Revoluţia burghezo-democratică din anul 1848, a desfiinţat iobăgia şi a deschis drum larg dezvoltării industriei capitaliste. La început s-au dezvoltat meşteşugurile iar după anul 1870, când a fost dată în exploatare calea ferată pe distanţa Oradea-Cluj, au început să răsară ca ciupercile după ploaie, o mulţime de fabrici şi uzine în Tileagd toate grupate în apropierea de Staţia de cale ferată.

Să începem cu începutul, adică cu meşteşugurile. Cea mai veche şi mai vestită meserie în Tileagd a fost olăritul. în anul 1700, după reformă, conform registrului de stare civilă, existau în Tileagd 35 de olari, în anul 1800 erau 56 iar mai târziu, numărul olarilor s-a ridicat până la cifra de 100, număr foarte mare făcând comparaţie cu oraşul Oradea unde în aceiaşi perioadă se găseau numai 15 olari.

în anul 1848, primarul oraşului Tileagd Herbaly Istvân era şi olar. Olarii din Tileagd au ajuns la o aşa performanţă încât au fost recunoscuţi în tot judeţul ca artişti în munca manuală, permiţându-li-se ca sa-şi vândă produsele la preţuri stabilite de e. Gama lor de produse constau în: ulcele, căni, oale diferite mărimi până la 36 litri, vaze pentru flori, săpuniere, solniţe, suporturi pentru oglindă,

capace pentru acoperit vase, pipe pentru fumat, zaharniţe şi altele, smălţuite în diferite culori; verzui, galben, maron, înflorite cu diferite modele.

După ce au intrat în producţie fabricile, în 1897 au mai lucrat numai 3 olari iî Tileagd: Butuc Ioan, Nagy Carol şi Vass Sandor, iar în anul 1904 a rămas singurul olar Butuc.

începând cu anul 1912, în urma dezvoltării industriei, vasele de ceramică au fost înlocuite cu vase din metal emailate şi din fontă. Mai târziu au apărut şi vasele din aluminiu.

Pe lângă olărit, care la un moment dat a cunoscut o dezvoltare ieşită din comun, s-au mai dezvoltat şi alte meserii necesare procesului de dezvoltare a societăţi şi anume: fierari care potcoveau caii şi trăgeau rafurile din metal pe roţile căruţelor care transportau sare şi alte mărfuri pe, drumul comercial exist­ent din antichitate, dulgheri, tâmplari, cizmari, cojacari, pantofari, frizeri, zidari, dulgeri, brutari, măcelari, tinichigii şi altele, fiecare meserie având rolul ei deter­minant în mecanismul de funcţionare al unei societăţi care se îndrepta cu paşi siguri spre progres şi bună stare.

Aşa cum am mai arătat la data de 7 septembrie 1870 a fost inaugurată darea în funcţiune a liniei de cale ferată pe distanţa Oradea-Cluj cu staţie şi linii de garare în oraşul Tileagd. în această prioadă trăia în Tileagd groful Telegdi Jozsef care poseda o moşie de zece mii jugăre de pământ în zonă, oferind locuri de muncă sutelor de ţărani care au scăpat de iobăgia după revoluţia din anul 1848.

După acest eveniment major, atât statul Ungar cât şi diferiţi între prinzători au început să construiască mai multe fabrici şi uzine în Tileagd, grupate toate în imediata apropiere de Staţia Căii ferate. Să le numărăm şi să le descriem în limita informaţiilor ce deţinem.

In anul 1893 s-a pus bazele construcţiei Rafinăriei de Petrol şi de uleiuri polare (utilizate în Aviaţie), rafinărie care a fost dată în exploatare începând cu anul 1901. A fost una dintre cele mai mari obiective industriale din Ungaria. Rafinăria a fost înregistrată sub firma BIHAR SZILAGY S.A. cu capital românesc. A fost amplasată la una sută de metri distanţă de Gară şi de linia ferată întinzându-se pe o suprafaţă de 60.000 metri pătraţi, teren pe care au fost, construite toate mijloacele de producţie (diferite instalaţii cu reţele de conducte metalice. Numai hala cazanelor de abur a ocupat 325 mp. fiind vorba despre 7 cazane dintre care, cel mai mare avea capacitatea de 300 cai putere. Pentru fiecare cazan a fost construit coş de fum din cărămidă specială cu mortar de ciment, având înălţimi de 40-50 metri, cel mai înalt având 75 metri. Au fost construite în incinta uzinei 23 de clădiri, destinate următoarelor activităţi: Laborator de chimie, Birouri Ad­ministrative, o singură clădire a fost destinată casieriei, locuinţa directorului,

locuinţa celor doi directori adjuncţi, locuinţa pentru specialişti şi pentru muncitorii calificaţi în munci spacifice. Per­sonal tehnic-administrativ şi contabil au fost încadraţi 150 salariaţi.

Pentru depozitarea materiei prime care urma ca să fie prelucrată şi pentru depozitarea produselor finite, rafinăria dispunea de zece tancuri (rezervoara foarte mari). Despre instalaţiile de prelucrare ar putea vorbi numai un specia­list în materie.

Pentru desfăşurarea în condiţii optime a întregului proces tehnologic, Rafinăria avea centrală proprie telefonică cu legături interne la fiecare secţie şi la fiecare loc de muncă, începând de la portar până la cei 3 directori, precum şi la locuinţele specialiştilor, pentru a se putea interveni urgent în caz de avarii. Primul director a fost inginerul Singer Liptnak.

Pentru producerea energiei electrice necesare, atât la procesul tehnologic cât şi la iluminat, au avut un dinam instalat, cu putere de 3000 volţi. în desfăşurarea pracesului de producţie, rafinăria avea nevoie de mari cantitălţi de apă. Aflându-se aşezată la distantă de 3-4 km până la albia Crişului Repede, s-a considerat că este mai economic şi mai practic să sape puţuri de apă în incinta rafinăriei, înzestrate fiecare cu câte o pompă mecanică şi conducte metalice până la locurile de folosinţă. începând cu anul 1901 a rafinat anual cantităţi de 50000 tone uleiuri polare, materie folosită în industria aviatică şi la alte maşini de mare fineţe. Materia primă pentru producerea şi rafinarea acestor uleiuri, era adusă de la Minele Derna-Tătăruş şi de la Brusturi, în butoaia de tablă subţire, folosind ca mijloc de transport un Funicular aierian cu cablu pe distanţă de peste 30 lan. De asemenea, din ţiţeiul adus cu convoaiele de trenuri cisterne din România - judeţul Prahova, produce anual câte 70000 tone de mai multe sorturi de benzină şi petrol precum şi parafină din care zilnic producea mii de lumânări diferite mărimi. In perioada

respectivă, lucrau la rafinărie 1700-1800 de muncitori. Zilnic intrau pe liniile ferate din incinta Rafinăriei câte două-trei garnituri de trenuri cu vangoane cisterne aducând materia primă şi tot atâtea ieşeau încărcate cu produse finite, remorcate pe liniile de garaj din staţia Tileagd. Pentru efectuarea cestor manevre, Rafinăria poseda în inventarul propriu o locomotivă şi personal autorizat în efectuarea acestor manevre. Staţia de cale ferată Tileagd poseda un pod rulant cu care se putea schimba diracţia de mers a locomotivelor care veneau din diferite direcţii şi care se dorea ca să se întoarcă pe aceiaşi rută de mers. Produsele realizate de această Rafinărie, după satisfacerea nevoilor interne ale Ungariei şi-au găsit piaţă de desfacere în Germania şi în Elveţia. Durata de funcţionare a acestui colos industrial a fost numai de 30 de ani întrucât, după terminarea primului război mondial şi alipirea Ardealului la vechiul Regat, Statului Român nu i-a fost rentabil să transporte ţiţeiul cu trenurile de marfă la Tileagd, distanţă de 600 km când avea rafinării chiar în zona de extragere a materiei prime din Valea Prahovei. Ca urmare, începând cu anul 1923 au început demolarea tuturor instalaţiilor şi au fost transportată timp de 4-5 ani cu trenurile de marfă la Ploieşti. Au rămas numai cele 7 coşuri mari de fum ale fostelor cazane, care au mai dăinuit 30-40 de ani, ţinând trează nostalgia supravieţuitorilor care şi-au câştigat existenţa acolo.

Pe terenul eliberat de instalaţiile rafinăriei, au rămas câteva gropi cu reziduri vâscoase petroliere, derivate din procesul de producţie. Câţiva întreprinzători locali au ştiut cum să le valorifice şi pe acestea. Rezidurile se pretau foarte bine la unsul osiilor căruţelor de transport, iar căruţaşii care foloseau această grăsime cu proprietăţi de a uşura învârtirea roţilor şi a prelungi viaţa osiilor, iau dat denumirea de „DOHOD".

Ar mai fi ceva de arătat în legătură cu fosta Rafinărie de produse petroliere din Tileagd. Câţiva ani la rând după demolarea instalaţiilor uzinale, a putut fi văzută plimbându-se pe trotuar în faţa imobilelor din incinta fostei rafinării o barză (sau bărzoi) având toate penele impregnate cu reziduri de produse petroliere. Nu s-a ştiut cum a reuşit ca să facă această performanţă. Cert este faptul că suratele ei migratoare au exclus-o din comunitatea lor când au plecat în ţările calde, din cauza costumului „indecent" pe care îl purta. Tot atât de adevărat este faptul că barza exclusă din „Tribul" ei, pur şi simplu s-a domesticit. Nu se ferea de oamenii cu care sa întâlnit în plimbările ei de rutină. S-a aşezat pe lângă locuinţele din incinta fostei rafinării care au rămas locuite de către foştii chiriaşi. Toţi locatarii o iubeau şi o copleşeau cu atenţiile lor, asigurându-i hrană tot timpul şi loc de adăpost în timpul sezonului rece. Curiozitatea consta şi în faptul că avea personalitate şi se plimba în public ca un locatar cu drepturi egale. Eu care scriu aceste rânduri, copil fiind în acea perioadă, am văzut-o de mai multe ori, când

mă ducea taică-meu cu căruţa la moară sau la târgul săptămânal care avea loc în zilele de vineri.

UZINA DE IMPREGNAT TRAVERSE C.F.R. TILEAGD
Uzina de Impreganat traverse pentru calea ferată din. Tileagd, are un trecut şi o istorie de 98 de ani, istorie care cred că merită ca să fie cunoscută de către cititori. A fost construită de către statul Ungar în anul 1906 pe o suprafaţă de 17 hectare pământ, câmp deschis, suprafaţă în care era cuprină şi terenul de depozitare a materialului lemnos. Este izolată şi în prezent, la o distanţă de 2 km de aşezările omeneşti care o înconjoară. Este la Est de Staţia CFR. - distanţă 1,5 km şi 220 metri Sud de linia căii ferate Oradea-Cluj.

Capacitatea de producţie iniţial a fost 2 cilindri de impregnare având fiecare zece metri lungime. Instalaţii concurente la procesul de praducţie avea două pompe de injecţie cu randament redus, un cazan de aburi cu ţevi fierbătoare de 100 cai putere, marca „Szimonisz Lancz", zece vagoneţi metalici cu braţe curbate şi trei tancuri - rezervoare mari pentru depozitarea materialului de impregnare (păcură creozat şi cuprinol).

In incinta uzinei, Administraţia Căilor Ferate Ungare a construit trei case de locuit, cu câte două apartamente. Fiecare apartament avea două camere de 5/4 m., bucătăria de 5/3 m. cămară de alimente de 5/2 metri şi pivniţă de 4/4 m. Casele erau împrejmuite cu gard din şipci, dispunând fiecare locuinţă de o grădină pentru zarzavat. La capătul fiecărei case era câte o fântână cu pompă metalică de mână. în fiecare grădină au fost sădiţi pomi fructiferi câte trei soiuri de meri, 3 soiuri de peri, piersici şi pruni ringlot. La intrarea în fiecare locuinţă era câte o verandă lângă care a fost sădită viţă de vie care producea struguri de culoare neagră cu boabe mari.

în primii ani de activitate, uzina impregna anual câte 700-800 de traverse în candiţii foarte grele, de muncă, având 120-150 de muncitori.

După aplicarea Dictatului de la Viena în august 1940, Statul maghiar a adus la uzina de inpregnat Tileagd două pompe de vid performante şi un compresor de aier de una sută cai putere, cu scopul de a îmbunătăţi procesul de impregnare a traverselor şi a stâlpilor de telegraf. Ungurii nu au avuftimpul fizic necesar ca să monteze aceste utilaje, până când le-a sunat ceasul Istoriei şi graba a fost prea mare pentru a putea duce cu ei lăzile de conservare în care se găseau utilajele.

Pe data de 22 martie 1948, în circumstanţe nu tocmai favorabile pentru mine, eu care scriu această carte, m-am transferat cu serviciul de la Direcţia

Regională CFR. Cluj la Uzina de Impregnat Tileagd. Aici l-am găsit în postul de director pe domnul Groza Gavril şi cele 3 utilaje importante în lăzile de conservare îmbibate în valvolină. Mărturisesc cu toată răspunderea că Domnul Groza Gavril a fost, unul dintre oamenii cu cea mai înaltă valoare morală şi profesională pe care i-am cunoscut în viaţa mea. Binecuvântată să-i fie memoria!!! Nu a posedat diplomă de inginer, dar a valorat mai mult decât 3 ingineri constructori de maşini la un loc. Cinstea şi modestia care l-au caracterizat, au depăşit limitele normalului, în luna mai 1948, a turnat fundaţiile şi a montat cele două pompe de vid, cu muncitorii, existenţi în uzină, fără macara, folosindu-se de pârghii din material lemnos pentru ridicarea şi aşezarea pieselor grele la locul potrivit.

Pentru montarea compresorului de aier, care avea peste 200 piese în componenţă, lipsindu-i planul de construcţie, s-a cerut de la Ministerul Căilor Ferate Bucureşti oameni cu pregătire de specialitate. Au venit trei ingineri constructori de maşini dar nici unul din ei nu şi-a asumat răspunderea când au văzut complicatul „Colos" de metal reîntorcându-se la Bucureşti ca nişte neputincioşi.

Domnul Groza Gavril cunoştea bine limba maghiară. A făcut o adresă redactată atât în limba română cât şi în limba maghiară, cu acelaş conţinut, adresată Ambasadei Ungare din Bucureşti, prin care cerea ca să ne dea planul de construcţie a compresorului, arătându-i caracteristicele. Adresa respectivă am scris-o eu la maşină şi tot eu m-am deplasat cu ea la Bucureşti la Ambasada Ungară. Diplomatul ungur, foarte politicos şi operativ ni-a dat un răspuns scris în sensul că ceea ce solicitam noi constituie un „Secret de serviciu" al Statului Ungar şi că nu ni se poate satisface cererea, (era de aşteptat un asemenea răspuns). Domnul Groza Gavril când a văzut răspunsul negativ al nemulţumiţilor noştri vecini, a supus: „Mai dăi dracului!", am să-l montez şi fără plan! Şi-a îmbrăcat halatul gri-albastru de lucru, şi-a suflecat mânecile ca să nu-1 incomodeze şi s-a, apucat de treabă, tot cu muncitorii din uzină şi fără macara. Cu răbdare, cu multă chibzuinţă, cu principala grijă, de a-şi proteja şi feri muncitorii de accidente, a reuşit ca să monteze perfect gigantul şi complicatul utilaj de o suta de cai putere şi cu o puzderie de piese componente. Odată montat şi cuplat la instalaţiile de impregnare, cu forţa acastuia, fiecare traversă introdusă în cilindrul de inpregnare, trebuia ca să absoarbă 20-21 kilograme de soluţie în amestec.

In cursul anului următor, domnul Groza Gavril a mai construit un cazan de aburi cu ţevi fierbătoare, marca Szimonisz Lancz tot de 100 cai putere, după care s-a trasfsrat la Depoul de locomotive CFR. Oradea pe post de Şef atelier de reparaţii.

La conducerea Uzinei de impregnat Tileagd, a numit ministerul un „Putregai" care se numea Emil Protopopescu, fost secretar de partid pe minister, un beţiv

Impregnarea traverselor la calea ferata

Pentru a i se mari rezistenta in limp, traversa de lemn pe care se fixează şinele, respectiv calea de rulare a trenului, se impregnează cu o substanţa care sa o protejeze, in special in condiţii de umiditate. Aceasta "invenţie" datează aproape de cand s-a născut calea ferata...

In prezent, la noi, impregnarea traverselor se face in cadrul unor umtati dm subordinea Companiei Naţionale de Cai Ferate CFK - SA, care asigura necesarul solicitat atat io activitatea de reparaţii si întreţinere, cat si pentru lucrările noi.

/■' .—'■ Centrele unde este organizata si se realizează impregnarea

r? Km nrrfi f, rr-lfmfHl traverselor fac parte din secţiile de Linii ale unor regionale CF,
| . x . f astfel:

• in cadrul Regionalei CF Bucureşti, Secţia L 4 Ploieşti (Atelierul din Ploieşti

Vest);

• 
  in cadrul Regionalei CF Cluj, Secţia L 4 Oradea (Atelierul din Tileagd);
  
• 
  in cadrul Regionalei CF lasi. Secţia L 5 Suceava, in conformitate cu prevederile din STAS 9.302/5/90, impregnarea traverselor la
  

presiuni diferite se realizează cu ulei de creozot, in amestec cu un diluant petrolier. Durata de serviciu a traversei in cale se prelungeşte astfel pana la 28 de ani - pentru lemnul de fag si pana la 32 de ani - in cazul celui de stejar si cer. In prezent, uleiul de creozot este achiziţionat de la Combinatul Siderurgic Galaţi.

Calitatea lemnului din care este făcuta traversa este un element important pentru realizarea unei impregnări corespunzătoare standardelor. Pentru aceasta, salariaţii Serviciului de Calitate din cadrul CFR - SA efectuează recepţia traverselor la furnizorii abilitaţi. Apoi, dupa sosirea materialelor la atelierele de impregnat, se mai face o recepţie, dupa care traversele apte pentru folosirea in cale sunt aşezate in stive, pentru uscarea naturala. Pentru ca nivelul umidităţii sa atingă 25%, conform standardului, perioada in care acestea stau in aer liber variază de la sase luni pana la un an si jumătate.

Dupa o perioada de viata, traversele isi pierd calităţile obţinute prin impregnare. Cand sunt scoase din cale, ele
Dupa uscare, urmează operaţia de balotare; adică, la capetele traversei se fixează o platbanda, operaţie care impiedica, mai târziu, craparea. In continuare, traversele se asaza pe vagoneti si vagonetii, pe platforme rulante si se aduc in fata cilindrilor de impregnare; in cilindri sunt introduşi numai vagonetii. Dupa închiderea capacelor, se face vid in interior si apoi se introduce amestecul de impregnare sub presiune, Io o temperatura foarte inalta (circa 95°C). Este cunoscuta (teoretic) cantitatea de substanţa care va fi absorbita de o traversa si este cunoscut si numărul de traverse introduse in cilindru, putandu-se astfel stabili, tot teoretic, cantitatea de substanţa ce urmează sa fie consumata. Acest lucru se urmăreşte, practic, pe nivela recipientilor in care este depozitata substanţa si, cand cele doua cifre (teoretica si practica, citita) coincid, adică dupa circa sase ore, operaţiunea se opreşte, cilindrii sunt goliţi si vagonetii sunt scoşi afara. Sc iau probe din traversa pentru o se vedea gradul de pătrundere in lemn a creozotului. La fag impregnarea trebuie sa atingă 30 mm, iar la stejar minimum 5 mm. Daca nu sunt atinse aceste cote, se reia procesul tehnologic.
notoriu care, într-o deplasare făcută cu trenul accelerat la Bucureşti, de la staţia CFR Oradea până la staţia CFR Ciucea a băut la vagonul restaurant, nici mai mult nici mai puţin decât 4 litri de vin. După 3 luni de urgii, conducerea Ministerului 1-a retras la. Bucureşti. în urma acestui balast, ministerul a numit un nou direc­tor de uzină, în persoana lui Rădulescu Dumitru, regăţean de origine, căsătorit cu 4 copii. Acest semidox, locuind cu familia în una din locuinţele aflate în incinta Uzinei, vecin de apartament cu lucrătorul Pitirici Ioan, a uitat de noua sa poziţie în societate şi a făcut el ce a făcut până când a reuşit ca să seducă soţia muncitorului care era o femeie drăguţă dar slabă de înger. Aşa stând lucrurile, Pitirici Ioan -lucător de magazie, mereu era trimis într-o delegaţie, la Depozitul de materiale CFR. Cluj ca să aducă câte ceva piese, nu prea multe, ca să nu fie fie prea greu. De câte ori pleca la Cluj, chiar şi de două ori săptămânal, era o înţelegere ca să facă semn cu mâna soţiei din tren, că doar linia ferată era la numai o sută de metri distanţă de locuinţa lor. Cineva însă, 1-a informat pe păcălit asupra celor ce se petrece la el acasă când este plecat la Cluj. „Lumea a fost, este şi va fi rea" în

aceste situaţii delicate. Năcăjitul nu reacţionează de moment în nici un fel. Când este trimis din nou după materiale la Cluj, face salutul convenţional din tren şi coboară la Halta Tilechiu, doi km distanţă de locuinţa lui. Vine pe jos, pe lângă calea ferată până în grădina casei lui şi stă cu răbdare la pândă în bălării. Când a intrat amorezul în casă, îndreptăţitul a ieşit din ascunzătoare cu o furcă de fier în mână. I-a găsit în flagrant, dezbrăcaţi, fiind că era cald şi exercitându-şi plăcerile. Directorul amorez a primit o bătaie soră cu moartea. în primul rând i s-a spart capul, pentru că de acolo pleca prostia, apoi i s-a rupt o mână şi 3 coaste. Din casa de „plăceri nepermise", mai puţin stimatul director a fost dus cu o ambulanţă la spitalul Judeţean Oradea. Aici i s-a terminat, mandatul de director al uzinei de Impregnat.

Al patrulea director, în perioada celor 5 ani cât am lucrat eu la Uzina de Impregnat CFR. Tileagd, a fost Szabo Constantin care a venit prin transfer, din funcţia de Şef-Atelier la Atelierele CFR. Cluj. Era căsătorit şi avea doi copii înscrişi la şcoală în Cluj, avea locuinţă cu gaz metan tot în Cluj. Ca urmare nu şi-a adus familia ca să lucuiască în incinta Uzinei de Impregnat Tileagd. I s-a aprobat ordin de serviciu pentru, locuinţă pe distanţa Oradea -Cluj (bilet de călătorie gratuit), în perioada respectivă 1950-1953, economia naţională avea mare nevoie de traverse pentru calea ferată. în aceaste circumstanţe, noul director Szabo Constantin a dat dovadă de un bun gospodar. în 1951, a cerut şi i s-a aprobat de către Minister fond de investiţii în vederea montării celui de al treilea cilindru de impregnare, respective creşterea cu 50% a producţiei de traverse impregnate. S-a făcut comandă fermă la I.C.S.H. Hunedoara pentru executarea lucrării. în acea perioadă de dezvoltare a economiei naţionale, I.C.S.H. Hunedoara era foarte solicitat pentru prestări de sevicii de către multe întreprinderi din ţară. Ca urmare, pentru a nu se pierde fondul de investiţii aprobat, cu valabilitate până la finele anului în exerciţiu, domnul Szabo Constantin a fost nevoit ca să facă multe deplasări la Hunedoara pentru a urgenta executarea comenzii făcute. Lucrarea a fost terminată în termenii prevăzuţi cel de al treilea cilindru de impregnare a fost montat cu succes, iar producţia a crescut în aceaşi măsură. Pe parcusul anilor, după ce am părăsit, eu Uzina, s-au mai făcut şi alte îmbunătăţiri tehnologice care au condus la reducerea efortului fizic al muncitorilor. în anul 1957 s-a construit, un transbordor mecanic cu sarcina de 35 tone forţă, activat electric iar în anul 1958 s-a construit o rampă de încărcare, având sarcina de a reduce cu 80% efortul fizic al muncitorilor. A mai fost amenajată şi dată în folosinţă baia comună a muncitorilor. Din păcate, astăzi toate acestea au devenit istorie. S-au epuizat pădurile, s-a trecut la fabricarea traverselor din beton armat, Uzina de impregnat devenind un, obiect de decor. Trist este şi faptul că ceia ce a rămas arată jalnic din lipsa unui gospodar responsabil.
In ziua de marţi 21 septembrie 2004, m-am deplasat la Uzina de Impregnat CFR. Tileagd, după 51 de ani şi am văzut un tablou sumbru, demoralizator: spaţiu de depozitare a materialului lemnos pustiu, plin de bălării, calupii din beton pe care se aşezau cândva în mod ordonat travesele erau împrăştiaţi în dezordine, ca la o casă fără stăpân. Locuinţele de serviciu din incinta Uzinei degradate în mod deplorabil, bălăriile în jurul lor ajungeau până la straşinele caselor, deşi se vedea perdele la geamuri, ceia ce se presupune că erau şi locuite. Fosta clădire administrativă, construită după anul 1946, era fără uşi şi fără ferestre. în perioada anilor 1948-1953 când am lucrat la uzină, aici erau birourile directorului, contabilului şef, contabilitatea, planificarea şi personalul administrativ. Dintr-o pădure de pomi fructiferi de altă dată, mai erau doi meri uscaţi şi nimic mai mult. Ba da! Bălării cât puteai cuprinde cu ochii. în toată uzina nu am găsit decât două domnişoare într-un birou. Acestea nu au putut să ne informeze cu nimic numai cu faptul că directorul tocmai a plecat din birou. în orice caz, după ceia ce am văzut, şeful sau directorul uzinei, orice titulatură ar avea, după opinia mea nu are spirit gospodăresc nici de două piţule! Doi bani ar fi prea mult spus. Şi când te gândeşti că poate visează şi la un fotoliu de parlamentar.

Aşa după cum am mai amintit, la sfârşitul secolului al XVIII-lea începutul secolului al XIX (-lea, după darea în folosinţă a liniei ferate Oradea-Cluj, în jurul gării Tileagd au luat fiinţă o mulţime de fabrici cu volum de activitate mai redus, după cum urmează:

1. - în 1874 s-a pus bazele întreprinderei de asfalt şi de gudron având materia primă pentru producţie Bitumul transportat cu un funicular aerian de la minaDerna Tătăruş şi de la Brusturi, 30 km distanţă.

2. 
   - Fabrica de Cărămizi arse „Kâllay" cu resurse locale de producţie.
   
3. 
   - Fabrica de Ţigle „Mellchner Norbert şi fraţii".
   

4.- Fabrica de îngrăşăminte chimice „Kollâr Miklos şi asociaţii" fondată în
anul 1897.

5. - Fabrica de Industrie chimică „Sători Moor" fondată în anul 1880.

6. 
   - în anul 1898 a luat fiinţă o fabrică de spirt pe domeniile grofului Brakfeld (care mai târziu şi-a luat numele de Telegdi. Tot pe domeniile acestui grof s-a construit o moară de piatră sistematică şi o presă de ulei comestibil din floarea soarelui, pusă în funcţiune cu turbile acţionate de apele Crişului Repede.
   
7. 
   - Moara de piatră sistematică din Uilacul de Criş, a fraţilor Gliick Neaumann şi Istvân care funcţionează şi în prezent cu ajutorul turbinelor instalate pe albia Crişului Repede.
   

Toate fabricile de la Nr. 1 la Nr. 6 au falimentat în perioada anilor 1929— 1933 datorată crizei economice care a cuprins toată ţara. Au rezistat acestei

crize economice Fabrica de cherestea „La Roche" şi Uzina de Impregnat traverse CFR.

Banca de Credit şi schimb valutar înfiinţată în anul 1890, a falimentat în anul 1930 ca urmare a intrării în conversiune a datoriilor agricole.

FABRICA DE CHERESTEA TILEAGD

Cum a luat fiinţă această fabrică de cherestea? Un întreprinzător cu numele Vitenberg din Oradea, a organizat mai multe centre de exploatare forestieră, ocupându-se cu tăierea sistematică a pădurilor din Judeţul Bihor. La data de 7 septembrie 1870, odată cu inaugurarea dării în folosinţă a căii ferate Oradea-Cluj, a venit la Tileagd pentru descoperirea de noi posibilităţi de afaceri, Tileagdul fiind cunoscut ca un oraş în plin progres. Nu sunt cunoscute motivele pentru care şi-a vândut întreaga avere unei firmew patronată de o Bancă Elveţiană, având denumirea „La Roche".

In anul 1903, firma „La Roche" a pus bazele Fabricei de Cherestea amplasând-o între linia de cale ferată Oradea-Cluj şi valea Meghişei, care desparte hotarul localităţii Tllecuş de hotarul Tileagdului.

Din materialul, scris de către scriitori unguri: Săsa Kălmăn din anul 1904-1958, Varga Ârpâd 1951-1994 şi Kupân Ârpâd, rezultă că în anul 1910 această fabrică avea instalate 8 gatere şi lucra cu mai multe sute de muncitori. In incinta fabricei erau construite 120 de locuinţe pentru muncitorii calificaţi. Tot scriitorii mai sus amintiţi au consemnat că în anul 1912, firma „La Roche" din Tileagd s-a asociat cu exploatatorul forestier „Darvas Imre" din Dobreşti însă, acţionarul prin­cipal şi conducătorul întreprinderii a rămas firma elveţiană „La Roche" care s-a înregistrat la Camera de Comerţ cu denumirea „La Roche-Darvas", firmă cu care a funcţionat până la data naţionalizării tuturor mijloacelor de producţie de către Regimul Comunist când i s-a dat numele de U.I.L. După anul 1989 până în anul 2001 şi-a reluat numele iniţial. In anul 1912, Darvaş Imre şi-a adus din Dobreşti un număr mare de muncitori calificaţi şi personal tehnic-administrativ, de unde a condus o firmă de Exploatare forestieră. In primii ani de producţie au exportat câte 12.000 vagoane de cherestea anual pe bază de comenzi ferme în Austria, Polonia, Elveţia, Anglia şi Franţa.

In anii 1934-1936 când eu am lucrat la fabrica de cherestea Tileagd, primele 4 luni ca muncitor necalificat în hala mare cu gatere şi ferestraie circulare, pro­gram de lucru de la 6 dimineaţa până la ora 18 seara, cu repaos pentru masă de două ore, fiind retribuit cu 18 lei salar net pe zi. Un an şi jumătate am lucrat în

calitate de strungar cu 22 lei pe zi de zece ore efectiv lucrate. în această perioadă, trăită şi verificată de mine, în hala mare erau instalate 5 (cinci) gatere şi nu era spaţiu unde ar fi fost instalate încă 3 gatere despre care aminteau cei treiscriitori unguri mai sus amintiţi. Din aceste cinci gatere funcţionau permanent 4, iar al cincilea numai facultativ. Şef de secţie aici era tehnicianul Kolar Şandor, iar la imensul depozit de buşteni şi de cherestea prelucrată, aşezată în stive pentru uscare, Şef de Secţie era Kolar Karoly, frate cu primul. Ori de câte ori se întâlneau, aveau prilej de ceartă pentru neconcordanţă privind utilizarea spaţiului de depozitare. Dialogurile şi cearta se purta în limba maghiară. Când certurile luau proporţii, se înjurau urât de mamă. Fiecare terfelea partea de mamă a celuilalt frate. Kolar Sandor era mai în vârstă, o fire nervoasă şi foarte impulsivă, îşi dădea multă importanţă şi îşi asuma responsabilităţi exagerate.


La Nord de hala mare cu gatere şi ferestraie circulare, erau construite din beton armat două bunchere cu dispozitive de închidere ermetic. Unul din aceste bunchere era dotat cu instalaţii de aburi supraîncălziţi cu temperaturi de peste 100 grade celsius. Aici se stivuiau scânduri proaspăt prelucrate din lemn de fag, fără cioturi, cu anumite dimensiuni, aduse direct de la gatere, trecute prin ferestraiele circulare, se închidea ermetic, se dădea drumul la abur şi se ţinea 24 de ore sub presiune. Materialul lemnos era de esenţă „fag". Când se introducea

scândura în buncher avea culoarea albă, iar după 24 de ore primea culoarea cafelei bine prăjite. Acest material lemnos era ca să fie supus la un lung proces tehnologic până să ajungă la un produs finit, adică până când urma ca să devină mobilier de cameră, de la piscine sau de la grădini de vară.

La Nord-vest de hala mare se găsea o construcţie care acoperea un cazan de aburi gigant, 225 de cai putere, cu ajutorul căruia se punea în mişcare toate instalaţiile fabricei, acţionate prin curele mari de transmisie. Lângă cazanul de aburi era montat un Dinam electric de 1000 kilovaţi care asigura energia electrică în toată fabrica şi pe terenurile de depozitare, inclusiv locuinţele muncitorilor din incinta fabricei. Combustibilul pentru cazane era asigurat din rumeguşul produs de cele 5 gatere în funcţie.

La sud de hala mare se găsea o altă hală mai mică care adăpostea maşinile prelucrătoare ale lemnului ca: Freze, strunguri de diferite mărimi, rândele mecanice, ferestraie circulare mici de mare fineţe, polizoare şi maşini care confecţionau, sau mai exact spus finisau parchetul pentru duşumelele din locuinţe. Din gama de lucrări executate în această hală, rezultau mai multe tipuri de mobilier uşor; scaune cu speteze, şezloane cu pânză, mese cu picioare strunjite la strung şi lustruite cu diferite lacuri. Tot aici se lucra cu substanţe chimice inflamabile, care se foloseau la lustruirea pieselor ce urmau să fie asanblate în diferite tipuri de mobilă.

Această Secţie a luat foc şi a ars în întregime, în perioada celui de al II-lea război mondial când întreaga fabrică a fost rechiziţionată. în anul 1943 de către Germania Hitleristă şi transformată de către „Luftwafhte", în uzină de război, producând hangare pentru avioane. Avea un Comandament german şi lucra cu oameni deportaţi din teritoriile ocupate de nazişti.

Celelalte activităţi au funcţionat normal până în anul 2001 când şi-a încetat activitatea din lipsă de materie primă. Aici au lucrat câte 450-500 de oameni din localităţile apropiate: Tileagd, Călătani, Poşolaca, Tilecuş şi Tilechiu. Marea majoritate, circa 70% erau din Tilecuş.

Cele 120 de locuinţe puse cândva la dispoziţia muncitorilor calificaţi, construite prin anii 1903-1906, au dispărut de mult timp, din peisaj.

FABRICA DE MOBILĂ TILEAGD

Fabrica de mobilă din Tileagd a luat fiinţă în anii 1930-1931, fiind aşezată pe vatra fostului atelier mecanic de tâmplărie a lui Velko Iozsef. Acest atelier, înainte de cel de al II-lea război mondial s-a dezvoltat în aşa măsură că a lucrat cu

100 (una sută) de muncitori. în perioada războiului, datorită influenţei stării de război la care participa şi Ungaria sub regimul hortist, şi-a redus considerabil activitatea, ajungând ca să lucreze numai cu 20 de muncitori.

După actul de naţionalizare a tuturor mijloacelor de producţie din anul 1948, fostul atelier a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, devenind fabrică înzestrată cu maşini de înaltă productivitate, asigurând mecanizarea procesului de producţie în procent de 90%, la operaţiunile de şlefuire, frezare, băiţuire, vopsire şi lustruire a mobilei. în perioada anilor 1971-1975 s-au făcut investiţii de 9.000.000 (nouă milioane) lei în banii de atunci, pentru procurarea de maşini şi agregate moderne, înlocuindu-se aproape în întregime utilajele vechi cu randament scăzut. Cu această înzestrare, producţia globală a crescut la 52.000.000 lei, iar mobila fabricată anual s-a ridicat la valoarea de 49.000.000 lei, din care a fost destinată exportului mobilă în valoare de 48.000.000 lei. Numărul total al muncitorilor în anul 1975 a fost de 393 iar câştigul mediu lunar a fost de 1676 lei.

în timpul regimului comunist sa lucrat planificat şi se depunea eforturi ca prevederile de plan nu numai să fie îndeplinite, dar trebuia să fie şi depăşite. Astfel, planul pentru perioada 1976-1980 prevedea ca producţia globală a fabricei de mobilă să crească la 107.000.000 lei faţă de 45.000.000 lei cât a fost în anul 1976, iar producţia marfă să crească de la 38.000.000 lei la 95.000.000 lei. Numărul muncitorilor s-a prevăzut ca să crească până în anul 1980 la 500 de persoane faţă de 393 câţi erau în anul 1976. Până la finele anului 1980, producţia globală industrială a crescut cu 57,24%, iar producţia marfă a crescut cu 40,75%.

în acest cincinal s-a prevăzut construirea unei noi capacităţi de producţie, respective creşterea spaţiului productiv cu 12.000 metri pătraţi, construirea unei termocentrale şi a unui spaţiu de depozitare a producţiei finite cu o suprafaţă de 1.200 metri pătraţi. S-a prevăzut de asemenea măsuri pentru aprovizionarea cu apă potabilă, lucrări de canalizare şi a grupului social.

Piaţa pentru desfacerea producţiei fabricei de mobilă Tileagd s-a găsit atât în Europa de Est (Uniunea Sovietică, Cehia, Slovacia, Ungaria) cât şi în ţările Europei de Vest ca: Germania, Franţa, Italia, Islanda ducând faima măiestriei şi hărniciei populaţiei Tileagdului pe întregul mapamond.

Fabrica de Mobilă din Tileagd, îşi mai menţine ritmul şi cadenţa în care a fost obişnuită să meargă, chiar dacă este vorba de o viteză ceva mai redusă ca în timpul când totul era planificat după alte reguli. Astfel, la data redactării acestei monografii, această fabrică lucrează cu 300 de muncitori calificaţi, execută lunar o producţie de mobilă în valoare de 200.000 Euro (7.234.000.000 lei, Şapte miliarde două sute treizeci şi patru milioane). Are piaţă de desfacere pentru 99% din producţie în Germania, Cehia, Slovenia şi Elveţia.

SECŢIA DE COVOARE PERSANE DIN TILEAGD

Faima hărniciei populaţiei din Tileagd au dus-o peste hotare nu numai produsele fabricate de mobilă, dar în acelaşi timp şi în aceiaşi măsură hărnicia şi iscusinţa femeilor care au îmbrăţişat arta lucrului de mână, la creierea unei mare diversităţi de covoare din lână cu modele de culoare armonios îmbinate.

Secţia de covoare din Tileagd a luat fiinţă în luna martie 1955, în cadrul Cooperativei „Arta" Crişana. De la înfiinţarea acestei secţii şi până în anul 1980, producţia de covoare a crescut în mod continuu, pe baza comenzilor primite atât din ţară cât şi din exterior, realizându-se anual o producţie de 1800 m.p., cu 94 muncitoare în secţie plus 26 la domiciliu. Valoarea producţiei anuale s-a ridicat la peste 3.000.000 lei în valoarea banilor de atunci. Covoarele persane din Tileagd au fost solicitate de Anglia, Germania, Elveţia şi altele. Din păcate, această îndeletnicire, creatoare de frumos şi de calitate şi-a încetat activitatea după anul 1990, din lipsă de comenzi la preţurile de producţie, iar pe de altă parte Industria textilă a lansat pe piaţă covoare din material sintetic, aspectuos decorativ şi la un preţ de cost mult mai redus faţă de cele produse manual.

CÂTE CEVA DESPRE TRANSPORTURI SI COMERŢ ÎN VATRA TILEAGDULUI
Să reamintim din nou că pe data de 7 septembrie 1870 s-a dat în exploatare linia ferată Oradea-Cluj. După acest eveniment major, în Tileagd, care era cunoscut ca citadela grofilor şi a unui mare număr de personalităţi nobiliare, oameni cu funcţii înalte în aparatul de Stat Austro-Ungar, au început să apară o mulţime de obiective industriale, unele mai importante decât altele. Odată cu darea în exploatare a întreprinderilor, s-au intensificat şi transporturile care au asigurat baza materială a desfăşurării procesului de producţie. Transporturile pe calea ferată cu destinaţia liniilor de garaj din staţia CFR. Tileagd, au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Sute de vagoane lunar cu buşteni de fag, stejar şi brad pentru fabrica de cherestea; sute de vagoane lunar cu cherestea expediată din fabrica de cherestea, sute de vagoane lunar cu traverse de lemn pentru uzina de Impregnat Tileagd, sute de vagoate lunar, cisterne cu ţiţei pentru rafinăria de Petrol din Tileagd în cei 32 de ani cât a funcţionat. Deşi o repet, trebuie ca să o repet că transportul de diferite materiale pentru unităţile industriale din Tileagd, au avut aşa mare importanţă încât a fost necesar ca în prelungirea liniilor de garaj ale staţiei să, se monteze un pod rulant cu şine normale de cale ferată, pentru a putea

schimba direcţia de mers a locomotivelor. La dezvoltarea transporturilor în Tileagd au contribuit şi celelalte 7 fabrici mai mici pe care le-am mai amintit, fiecăreia necesitându-i specificul ei de transport. Datorită acestui volum mare de trans­port, Staţia CFR. Tileagd şi-a mărit considerabil capacităţile de garare, ajungând să aibă 8 linii pentru gararea vagoanelor cu mărfuri şi o rampă de încărcare de peste 100 metri lungime, ridicată cu zid din beton armat până la nivelul uşilor vagoanelor de marfă. Păcat că în prezent nu-şi mai are semnificaţia şi importanţa deosebită pe care a avut-o. A rămas numai istoria care ne îndemnă să gândim: „CINE AM FOST IERI... CINE SUNTEM AZI... ŞI CINE VOM FI MÂINE".

Tileagdul, în ultimele două decenii a mai avut un Şantier de Drumuri şi Transporturi care s-a desfiinţat în anul 2002.

Despre comerţ se poate vorbi tot la „Timpul trecut". între anii 1880-1940 Tileagdul a avut un comerţ prosper, practicat de numeroasele familii de evrei stabilite în localitate, până la vânarea lor de către regimul hortist şi trimiterea spre camerele de gazare. în prezent, nu mai este nici un evreu în Tileagd. Mai sunt câteva A.B.C.-uri care asigură populaţia cu mărfuri strict necesare pentru existenţă.

La data actuală şi privind lucrurile în perspectivă, Tileagdul are resurse materiale care trebuiesc valorificate cu ajutorul populaţiei, iar pe măsura creşterii puterii economice a comunei, Primăria, în frunte cu primarul şi de Consilieri, are în vedere realizarea următoarelor obiective:

1. 
   
   Introducerea gazului metan în localitate.
   
2. 
   Urbanizarea localităţii prin lucrări de canalizare şi infrastructură,
   
3. 
   Reabilitarea dealurilor viilor şi ridicarea la parametrii de odinioară.
   

d) Acţiuni pentru înfiinţarea de microferme asociative în domeniul agricol,
după modelul Olandez.

e) Incurajarea cu iniţiative în investiţii economice.

f) Obţinerea titlului de Oraş al Tileagdului, titlu care 1-a avut din anul 1692
până în anul 1950, când l-au desfiinţat comuniştii.