Cuprins introducere 5 Capitolul I scurt rezumat asupra istoriei transilvaniei 7

CUPRINS
INTRODUCERE 5
Capitolul I

SCURT REZUMAT ASUPRA ISTORIEI TRANSILVANIEI 7

Capitolul II

EXISTENŢA ŞI CONTINUITATEA DACILOR ÎN JUDEŢUL BIHOR 17

Capitolul III

AŞEZAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ A TILEAGDULUI 24

Capitolul IV

DATE PRIVIND TRECUTUL ISTORIC AL COMUNEI TILEAGD 29

Capitolul V

SITUAŢIA DEMOGRAFICĂ ŞI ETNOGRAFICĂ A POPULAŢIEI COMUNEI TILEAGD ŞI A

SATELOR APARŢINĂTOARE 84
Capitolul VI

VIAŢA SPIRITUALĂ - BISERICA 103

SATUL UILEACUL DE CRIŞ 164

SATUL POŞALACA 169

SATUL TILECUŞ 173

SATUL BĂLAIA 233

CĂTUNUL CĂLĂTANI 240
GLOSAR ALFABETIC 253
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ A DOCUMENTELOR ISTORICE DE INFORMARE 267

INTRODUCERE
Această lucrare intitulată, „MONOGRAFIA COMUNEI TILEAGD" se doreşte a fi o monografie istorică, fără a se neglija aspectele de ordin demografic-etnografic, economic şi spiritual. Nu au fost omise nici problemele fizico-geografice şi pedoclimatice.

M-am oferit în mod voluntar să fac această lucrare, întrucât în ORAŞUL Tileagd am făcut cunoştinţă prima dată cu „lumea civilizată", încă din fragedă copilărie, începând cu anul 1925, când mă aduceau părinţii din satul natal Tilecuş, cu ocazia rezolvării problemelor de ordin gospodăresc; la Primărie, la Poştă, la cele două mori de măcinat cereale, care aveau şi prese hidraulice pentru ulei de floarea soarelui şi la târgul săptămânal de Vinerea. Aici şi cu aceste ocazii am început să-mi deschid orizontul cunoaşterii, să descopăr „O lume nouă" şi să gândesc ce va trebui să fac, ce sens să dau vieţii mele pentru a reuşi să depăşesc condiţiile în care am văzut lumina zilei şi modul sărăcăcios în care supravieţuia familia din care făceam şi eu parte. Am fost un copil precoce şi mi-am dat seama prea devreme asupra mediului care mă înconjoară.

La baza acestei lucrări stau informaţiile de documentare din cărţile de Istorie ale unor scriitori români şi maghiari, precum şi din documentele istorice aflate în păstrare la Muzeul Ţării Crişurilor Oradea, la Arhivele Statului Filiala Oradea, Biblioteca Orăşenească, Serviciul de Cadastru, Direcţia judeţeană de Statistică Bihor Oradea, Capii Bisericilor Ortodoxe, Catolice, Rabinul Şef al Comunităţii Evreieşti din Oradea, precum şi din alte documente cu conţinut istoric.

La toate acestea se mai adaugă studierea toponimiei locale, culegerea şi selectarea creaţiilor folclorice locale, întocmirea unui glosar de cuvinte şi expresii utilizate în plan local, în vorbirea de dinaninte şi după terminarea Primului Război Mondial.

Aşa cum am arătat în primele rânduri, această monografie, dorindu-se a fi o lucrare istorică, am considerat că nu este lipsit de interes ca să cuprind în cadrul ei şi un scurt rezumat al Istoriei Transilvaniei, a existenţei de la începutul începuturilor şi a continuităţii Dacilor în judeţul Bihor, cu atât mai mult, cu cât că unii politicieni radicali, nici până în zilele noastre nu reuşesc, sau nu vor să recunoască ADEVĂRUL ISTORIC.

Lucrarea este structurată pe mai multe capitole, în ordinea importanţei cunoaşterii conţinutului lor. Primele două capitole le-am dedicat datelor Istorice

ale Pământului Transilvan şi a existenţei Dacilor Liberi în judeţul Bihor din Epoca Romană. în capitolul III sunt prezentate aşezarea fizico-geografică şi condiţiile pedo-climatice ale comunei şi ale celor 5 sate aparţinătoare.

Cap. IV. cuprinde trecutul încărcat de Istorie al Tileagdului şi ale satelor aparţinătoare, începând cu datele de atestare documentară a fiecăreia.

Cap. V. cuprinde problemele demografice şi etnografice, evoluţia lor în timp, limba vorbită în anumite etape de dezvoltare a societăţii.

Cap. VI. cuprinde VIAŢA SPIRITUALĂ şi deazvoltarea învăţământului, educaţiei şi culturii, ale populaţiei celor 4 (patru) religii convieţuitoare în aceleaşi spaţii: Ortodoxi, Romano-catolici, Reformaţi şi penticostali.

Cap. VIL cuprinde VIAŢA ECONOMICĂ, agricultură, industrie, comerţ, transporturi şi meşteşugurile ţărăneşti, evidenţiind evoluţia lor spectaculoasă postbelică, precum şi involuţia în ultimele decenii, datorită unor factori care depăşeau puterile Administraţiei locale.

Cap. VIII. cuprinde obiceiurile vechi, moştenite din generaţie în generaţie, folclorul local în versuri, transmis pe cale orală, colinzi de Crăciun şi de anul nou.

Lucrarea se încheie cu un glosar de cuvinte, expresii locale (arhaisme specifice locului) şi cu bibliolteca selectivă a scriitorilor şi cronicarilor din a căror lucrări am extras datele care fac obiectul acestei lucrări.


Capitolul I
SCURT REZUMAT ASUPRA ISTORIEI TRANSILVANIEI
încă din timpul Comunei Primitive, a existat o organizare TRACO-DACICĂ pe acest pământ Românesc.

Sub conducerea lui Burebista, dacii ajung la cea mai dezvoltată formă statală, întemeind un Stat care s-a întins pe întreg terioriul de la Nistru până la Tisa -Dunăre şi Marea Neagră. După moartea lui Burebista, Statul Dac s-a fărâmiţat în opt (8) provincii.

Sub conducerea lui Decebal s-a format din nou statul Dac care a fiinţat până în anul 106 e.n. când, după mai multe şi crâncene războaie a fost cucerit de către Romani, în frunte cu împăratul Traian şi transformat în provincie Romană. La data de 11 august 117 e.n., a încetat din viaţă împăratul Traian. După moartea lui, au început din nou ca să năvălească popoarele barbare, care nu mai purtau frică de rezistenţa imperiului Roman.

Căutând toate izvoarele istorice, vom afla că în partea de răsărit a Europei meridionale, între Marea Adriatică şi Marea Neagră, trăiesc un adevărat mozaic de Etnii: croaţi, greci, maghiari, sârbi, slovaci, turci şi altele. Tot aici trăiesc însă şi românii, neamul cel mai numeros din această parte a Europei, estimat la cifra de peste 25.000.000 (douăzeci şi cinci) milioane persoane. Aşezările româneşti acoperă întreg teritoriul dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră. Mai sunt însă foarte mulţi români care trăiesc în afara acestui perimetru, cum ar fi Aromânii din Grecia, românii de pe Valea Timocului, din câmpia Panoniei şi dincolo de Nistru.

Aşadar, românii, ca şi alte neamuri din Europa, nu trăiesc toţi în Statul care le poartă numele, aflându-se şi dincolo de frontierele naţionale ale României, în statele învecinate. De asemenea, nu toţi cei care trăiesc în România sunt de naţionalitate română, mulţi fiind de naţionalitate maghiară, ţigani, saşi, lipoveni şi alţii. Trebuie însă precizat că numărul românilor care trăiesc ca minoritari în afara graniţelor României, respectiv în ţările învecinate, este mult mai mare, aproape dublu faţă de minorităţile etnice care trăiesc în România. Această situaţie se găseşte mai rar la alte state din Europa. Statisticile făcute estimează că românii
care trăiesc în afara graniţelor ţării noastre, se ridică la cifra de 5.000.000 (cinci milioane). Nici un alt popor european, nu mai are o asemenea situaţie în vecinătatea graniţelor sale de stat.

Cercetând mai adânc izvoarele istorice, aflăm că împăratul Romanilor Traian, în epoca premergătoare acţiunii militare împotriva Daciei, a avut de rezolvat o serioasă problemă socială, fiind vorba de un mare excedent de populaţie. Cel mai mare excedent a fost în metropolă. Această situaţie a apărut în urma transformării latifundiilor în terenuri de vânătoare, alungând ţăranii de pe pământurile lor, cu preponderenţă în sudul Italiei.

Aceşti ţărani desrădăcinaţi, au luat calea oraşelor, majoritatea îndreptân-du-se sprea Roma. Un alt motiv serios pentru declanşarea războiului în Dacia, a fost deposedarea fabulosului ei tezaur. Decebal, neputând suporta umilinţa înfrângerii s-a sinucis.

încă din vara anului 117 e.n. a început lungul proces de romanizare pe întregul teritoriu al Daciei. Coloniştii romani, fiind un popor mult mai civilizat decât triburile dacice, au început să facă diferite construcţii şi să practice agricultura pe teritoriile corespunzătoare acestei îndeletniciri. în mod treptat şi cu acordul reciproc, romanii s-au căsătorit cu fiicele dacilor şi cu văduvele luptătorilor căzuţi în luptele repetate care au avut loc. Din această simbioză s-a format de-alungul anilor ÎNTREGUL POPOR ROMÂN, dintre frontierele Nistrului, Tisei, Dunăre şi Marea Neagră.

Faptul că nici un istoric şi nici o cancelarie europeană nu au scris la vremea potrivită despre existenţa daco-romanilor ca un popor mare, întins pe întreg teritoriul României, după migrarea ungurilor şi alungarea românilor existenţi în Câmpia Panonică şi din o parte a Transilvaniei, prin violenţă, a dat prilej unor cronicari şi istorici maghiari ca să falsifice istoria şi să susţină că atunci când au venit hunii cu conducătorul lor, Attila şi mai târziu peste 400 de ani, când au venit ungurii, în câmpia Panonică şi în Transilvania, au găsit toate terenurile pustii, nelocuite. Din păcate aceste aberaţii au fost susţinute de către mai mulţi „gânditori" maghiari de-alungul secolelor, până în zilele noastre, pretinzând ca ungurii au fost primii ocupanţi şi că li s-a „furat" Transilvania de către românii care nici mai mult nici mai puţin, au migrat din Asia!

O altă problemă a istoricilor maghiari, cu ecuaţii încă necunoscute, a fost aceea ca să descopere când, unde şi de către cine a fost încreştinat marele popor român?, care, după ilustra lor, „înţelepciune" au migrat tocmai din Asia?! (nu cumva bazele ortodoxismului au fost puse în Asia ?!! ce gândiri „ilustre" a unui popor plin de „demnitate"!). într-adevăr nu se găsesc documente de arhivă care să ateste acest deosebit eveniment. Se ştie însă că poporul Dac era un popor
credincios şi-1 adorau pe Zeul lor Zamolxe, al cărui loc, în credinţa lor, 1-a luat Isus Cristos, care a murit şi a înviat, iar Apostolul Andrei le-a arătat calea dreptei credinţe. Astfel, poporul român s-a încreştinat odată cu formarea lui ca popor. în ciuda încercărilor unor istorici maghiari de a falsifica istoria, susţinând că ungurii au fost primii ocupanţi ai teritoriul Transilvaniei, cronicarul maghiar Anonimus, vestitul notar al Regelui Bela al III-lea şi al altui anonim care s-a semnat cu pseudonimul Andrei Du Nay (adică Dunai de la Dunăre) în cronicile lor scrise prin secolul XII sau XlII-lea, arată că la venirea ungurilor în Panonia, aceasta era locuită de slavi, bulgari şi vlahi.

Cât priveşte Transilvania, Anonimus povesteşte în detaliu cum, Tuhutum, căpetenia maghiarilor, aflând despre belşugul ţării Transilvane, unde domneşte un vlah (român) Gelu, ajunge să se confrunte în lupte grele cu acesta, reuşind să-1 omoare şi să ocupe teritoriul pe care îl ocupa, alungându-i pe români. Anonimus mai aminteşte şi alte căpetenii ale Vlahilor din Transilvania: Menumorut, între Someş şi Mureş, precum şi Vlad în Banat. Cele arătate de Anonimus sunt confirmate şi de alte cronici maghiare. Este vorba despre Simon Geza, care arăta că românii, denumiţi vlahi, se aflau în Panonia când au venit ungurii, încă de pe vremea năvălirii hunilor conduşi de Attila, aproximativ prin secolele IV-V-lea.

Un călugăr dominican francez, aflat în slujba lui Carol de Valois şi Carol Robert de Anjoux, în lucrarea „Descrierea Europei", consemnează în anul 1308 că în Sud-Estul Europei, se găseşte un popor foarte mare, într-o ţară mare şi bogată, cărora li se spune români şi că sunt păstorii Romanilor.

Mai putem preciza că datele oferite de Anonimus, ori de Simon de Geza şi confirmate de Cancelariile maghiare sunt în deplină concordanţă cu mărturiile scrise ale altor izvoare istorice. Astfel, în cronica lui Nestor, scrisă spre cumpăna Veacurilor XI şi XII, la Kiev, se afirmă că ungurii s-au aşezat în Transilvania după ce i-au învins pe vlahii şi slavii care trăiau acolo.

Instructivă pentru motivele care determină schimbările de opinii a istoriografilor maghiari în corpare, stă mărturia scriitorului Ştefan Szamoskozy. Acesta, în buna tradiţie Europeană, asupra originii românilor, într-o lucrare apărută în anul 1598, afirmă cu seninătate latinitatea neamului românesc şi autohtonia pe meleagurile unde locuieşte. După anul 1600, adică după ce Mihai Viteazul s-a încoronat la Alba Iulia ca domn al tuturor românilor, realizând pentru o clipă de neuitat, unirea într-un singur stat ale celor trei Provincii Româneşti: Moldova, Muntenia şi Ardealul. Nobilimea maghiară din Transilvania şi odată cu ea şi Ştefan Szamoskozy al nostru înţelege spre ce deznodământ se îndreaptă Istoria, un deznodământ care nu le convine deloc. Reacţia nobilimii maghiare a fost promtă! Uciderea mişeleşte a Voievodului Mihai Viteazul pe câmpia Turzii, sălbăticia faţă
de populaţia românească, absurdă faţă de adevărul istoric, a cărui acoperire şi falsificare începe astfel să devină o datorie patriotică a oricărui bun istoric maghiar. Printre primii se află acest Ştefan Szamosközy, care după anul 1601 „Descoperă" că Romanii şi-au retras coloniştii din Dacia sub Galenius, românii de mai târziu fiind de fapt descendenţi ai dacilor, care au învăţat limba latină de la stăpânitorii lor Romani. Deci, pentru început este negată romanitatea românilor. Continuitatea „Dacilor" nu este încă pusă în discuţie. Abia spre sfârşitul Secolului al XVII-lea, un Szenturay va susţine supraveţuirea coloniştilor Romani numai în Principatele Româneşti extracarpatice de unde au venit în Transilvania peste munţi, „în decursul timpului". Dar, o teorie istorică a migraţiei românilor în Transilvania, va prezenta cronicarul Francsisek J. Szulzer, în cartea sa „Geschichtes des transalpinischen Dacien", scrisă în anul 1871-1872, adică în focul disputei politice iniţiate de români, pentru a obţine drepturile ce le fusese uzurpate cu mai bine de trei secole în urmă, printre care şi dreptul de a se bucura de legile ţării, în deplină legalitate cu nobilimea maghiară, cu saşii şi secuii. Alături de refuzul Curţii de la Viena şi a Dietei din Transilvania, se înscrie la cuvânt şi Francsisc J. Szulzer, elveţian de origine, stabilit în Transilvania prin căsătoria cu fiica unui sas. Acesta lansează o teorie istorică prin care susţine că românii au migrat în Transilvania, nu numai în urma ungurilor dar şi în urma saşilor. Cu această lucrare, Szulzer a gândit să-i facă pe plac socrului său şi altor saşi! Nu se ştie dacă a reuşit. Se ştie însă că toţi istoricii, vechi sau moderni, de o convingătoare competenţă, fie înainte de Szulzer, fie după acesta, au recunoscut în termeni categorici Autohtonia românilor. Istoricii unguri însă nu!

Cu privire la venirea românilor în Transilvania, abia în Secolul al XII-lea, Szulzer oferă teoria: „Tăcerea izvoarelor istorice până în Secolul al XIII-lea, a prezenţei românilor în nordul Dunării şi în Transilvania, influenţa slavă a limbii române, influenţă care nu se putea exercita decât în sudul Dunării, lipsa de drepturi politice a românilor din Transilvania, ortodoxismul lor care nu putea fi deprins numai în sudul Dunării, mărturiile antice despre părăsirea Daciei de către Aurelian.

Cancelariile maghiare şi-au frământat mult minţile, cum să falsifice mai credibil Istoria pentru a nega că românii descind din strămoşii lor daco-Romani! Astfel, teza lui Szulzer a fost reluată şi dezvoltată peste aproape un secol de către Robert Roesler în lucrarea: „Rumänische Studien Untersuchungen Zur Aszterar Geschichte Rumänien" (cercetări asupra istoriei mai vechi a României), Leipzig 1871, lucrare care a avut un ecou larg în lumea Europeană. Teza „Roesleriană" cum a fost numită, se sprijinea pe următoarele argumente privind imigraţiile:

1. 
   Dacii au fost exterminaţi de cuceritorii Romani şi nu pot fi consideraţi înaintaşii românilor de azi;
   
2. 
   Dacia a fast evacuată de către Aurelian, la al cărui ordin întreaga popu­laţie a trecut Dunărea în Sud;
   
3. 
   Aici în sud, limba română a suferit o puternică influenţă albaneză;
   
4. 
   Influenţa slavă asupra limbii române, se explică prin îndelungata vieţuire a românilor în sudul Dunării,
   
5. 
   Tăcerea izvoarelor Istorice asupra prezenţei româneşti în nordul Dunării vreme de un mileniu (mileniul imigraţiilor);
   
6. 
   Lipsa de valoare documentară a cronicei scrise da Anonimus (notarul Regelui Bela).
   

Peninsula Balcanică a fost deci punctul de plecare a poporului român, după „luminata înţelepciune a cronicarilor unguri", care treptat s-a transformat în terenurile goale şi mai puţin populate de la Nord, ocupând definitiv Sud-Estul Europei, conchide Robert Roesler.

Apariţia acestei teorii este circumstaţiată politic, având menirea să răspundă opoziţiei româneşti din Ardeal la instaurarea Dualismului şi la suspendarea oricărei autonomii Transilvănene, precum şi nădejdilor de unire ale tuturor românilor din Ardeal, cu cele două principate care s-au unit în anul 1859, cu progres în toate planurile da Stat.

Teza Roesleriană este susţinută de către istoricul ungar P. Hunfalvi care de fapt şi-a schimbat numele din P. Hurdadorfer şi naţionalitatea, susţine în mai multe lucrări că: românii sunt descendenţii tracilor romanizaţi în ţinutul cuprins între Dunăre şi Balcani, ei au emigrat în Nord, în Sec. X.

în Transilvania au ajuns în Sec. al XlII-lea, unde găsesc ungurii care erau instalaţi ca stăpâni ai locului.

Pentru istoricul Ludovik Rethy, românii s-au format ca popor în Munţii Apenini, de unde au migrat în Balcani ca păstori romani, unde şi-au format o limbă, iar de aici au migrat în nordul Dunării, prin Secolul al XlII-lea.

Jozsef Karâcsony este mai tranşant: românii s-au format în Romagna de unde au venit în Dacia după anul 1526. Problema continuităţii românilor în Dacia era cât pe ce să primească o soluţie definitivă la istoricul Austriac J. Piesker, care argumentează că vatra de formare a poporului român trebuie căutată în Asia, idee atât de trăznită încât nu a fost împărtăşită de nimeni.

Cronicarul I. Makai consemnează ca românii aflaţi în Maramureş au venit din Moldova.

Iosef Kemenyi, în Secolul al XTX-lea afirmă că românii din Transilvania sunt descendenţi din coloniştii Romani; Ştefan Katana şi I. A. Dessler, la sfârşitul
Secolului al XVUI-lea, consemnează că „nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de limba veche Romană ca naţiunea Vlahilor, care este un semn sigur că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor coloni Romani. De asemenea în anul 1740, András Huszti, iar în anul 1778, Iosef Becko precizează că: „Vlahi se trag din Romani, anume din coloniile pe care Traian şi ceilalţi împăraţi le-au adus în Dacia". Astăzi au ajuns în stare de servitute faţă de nobilii maghiari din Transilvania dar, deşi au trecut atâtea veacuri, nu şi-au pierdut nici limba, nici obiceiurile strămoşeşti".

în veacul al XIX-lea, odată cu conflictul făţiş declarat la 1848 între români şi maghiari, agravat prin instituirea Dualismului Austro-Ungar, toţi istoriografii maghiari s-au aliniat într-un front comun antiromânesc, gata ca să sacrifice orice adevăr istoric şi orice principiu, pentru interesele Statului Maghiar multinaţional, disproporţionat, în raport cu populaţia propriu-zisă maghiară în cadrul Imperiului Habsburgic, Ungaria anilor 1867-1918.

Cu tot adevărul istoric, cu toate dovezile de necontestat, Cancelariile maghiare nu au recunoscut nici în ruptul capului, drepturile civile ce se cuvin în mod legal poporului român.

Recensămintele efectuate de către statul maghiar pentru populaţie înainte de primul război mondial, deşi întocmite prin aplicarea a diferite tertipuri, menite să umfle unele cifre şi să scadă altele, nu au putut ascunde totuşi realitatea cunoscută tuturor, a preponderenţei elementului românesc în Transilvania. Deci, conform acestor recensăminte, a reieşit următorul raport demografic între românii şi maghiarii din Transilvania:

în 1880, la 2.294.421 români, erau 916.628 maghiari şi 353.027 secui;

în 1900, la 2.763.674 români, erau 1.394.647 maghiari şi 404.292 secui;

în 1910, la 2.909.260 români erau 1.617.231 maghiari şi 441.636 secui.

De menţionat că statisticele oficiale maghiare făceau distincţie între maghiari şi secui. Această distincţie străveche a încetat să mai fie făcută după data de 1 decembrie 1918, când propaganda revizionistă a „descoperit" că maghiarii şi secuii sunt de aceeaşi naţionalitate. Nu le-a contestat-o nimeni această identitate.

Concluzia: Prin proporţia numerică a populaţiei, scoasă în evidenţă de cele 3 recensăminte, Ardealul este mai înainte de toate Românesc!

După cum am putut vedea, opiniile maghiare au evoluat între două poziţii radical distincte şi contradictorii. La începutul, istoriografia maghiară nu-şi pune problema continuităţii româneşti în Transilvania şi afirmă, în termenii cei mai categorici, prezenţa românilor în Transilvania la data venirii ungurilor aici.

Istoriografia maghiară modernă şi contemporană îşi pune însă problema continuităţii româneşti, câte odată în termeni dramatici! Istoriografia modernă


maghiară încearcă să demonstreze că nu au nici o valoare documentară acele cronici maghiare din Secolele XII—XIII-lea care consemnează o străveche prezenţă românească în Transilvania, deoarece în Secolul al XIII-lea, românii abia începeau să se stabilească în Dacia! Adevărul este că problema continuităţii românilor în istoriografia maghiară, deranjează Cancelariile acestora când românii încep ca să emită pretenţii politice, drepturi ce ar decurge din faptul că ei sunt locuitorii cei mai străvechi în Transilvania şi cei mai numeroşi.

Replica maghiară la cererea românilor de drepturi egale pentru toate naţionalităţile conlocuitoare, a fost aplicarea politicei de deznaţionalizare, de maghiarizare a acestora şi a celorlalte naţionalităţi din interiorul Imperiului habsburgic de odinioară. Concomitent au făcut colonizări maghiare, ori de câte ori s-a putut. Maghiarizarea Ardealului: români, sârbi, saşi, armeni, evrei, slovaci, tic, s-a încercat în primul rând prin şcoli. Mai întâi s-a urmărit desfiinţarea a cât mai multe şcoli româneşti, deşi acestea se întreţineau din subvenţiile cetăţenilor români. Alt mod de maghiarizare s-a încercat de către grofi şi latifundiari, prin înşelarea românilor ca să le fie naşi la copiii nou născuţi şi să le dea nume ungureşti la botez ca: Gâspăr, Lajos, Ferencz, etc. la băieţi şi de Rozsi, Eszti, Viola, Virâg, la fete. Cu aceste nume îi înregistrau la Ofiţerul Stării Civile. Cazuri concrete s-au cunoscut în comuna Vârciorog, comuna Ţeţchea şi în satul Hotar judeţul Bihor, localităţi unde funcţionau şcoli ungureşti de stat şi pe a căror teritorii aveau grofii unguri moşii, înainte de anul 1918 şi după.

încă din Secolul al XIII-lea s-au deslănţuit persecuţiile împotriva preoţilor de religie ortadoxă, care se străduiau ca să susţină fiinţa naţională a românilor, sfătuindu-i ca să nu-şi schimbe naţionalitatea şi religia. Presiunea asupra preoţilor venea de la Autoritatea Papală, prigoană mai puţin creştinească, emanând de la Papa Nicolae al IV-lea. Se pare însă că pentru regii şi nobilii unguri, obligaţia s-a transformat repede într-o plăcută îndeletnicire. Astfel, într-o dispoziţie din 1428 a regelui Sigismund, se ordonă următoarele: „Se despoaie de avere toţi nobilii şi cnejii, care ţin pe moşiile lor preoţi ortodoxi, care duc poporul la rătăcire. Să se confişte proprietatea preoţilor români şi să fie expulzaţi din ţară. Căsătoria între ortodcşi şi între cei de Legea Romei este oprită, până ce ortodoxul nu se va boteza la preotul latin. Nobilii, cnejii şi ţăranii îşi vor pierde moşiile dacă nu-şi botează copiii în legea Catolică"! O discriminare asemănătoare la nivelul aristocraţiei făcuse incă din anul 1426 acelaşi Rege Sigismund, care-i scutise de război pe nobili, cu rrecizarea că nu şi pentru cei români.