Cuprins introducere 5 Capitolul I scurt rezumat asupra istoriei transilvaniei 7

Aşa cum am mai arătat, după secolul al Xl-lea au pătruns elementele maghiare, venite din Câmpia Panoniei, ocupând terenurile cele mai fertile şi alungându-i pe românii băştinaşi din proprietăţile lor, care s-au retras în zonele colinare. în acele circumstanţe, mulţi locuitori români din Tileagd şi Poşoloaca s-au aşezat în Tilecuş, fiind cea mai apropiată aşezare omenească de localităţile Tileagd, respectiv Poşoloaca. Acestea ar fi explicaţiile cele mai plauzibile cum populaţia Tilecuşului a crescut de la 6 familii de iobagi în anii 1712-1720, la situaţia din anul 1787, după 75 de ani când, la recensământul ce s-a făcut, Tilecuşul să apară cu 81 de case, 90 de familii şi 416 locuitori. Nu se exclude posibilitatea ca acest număr să fi fost întegit şi de fugarii care au făcut parte din mişcarea revoluţionară a lui Horea, în anul 1784, apărând numele de Baciu, Ursu şi alte nume de familii ca Meze, Iancu, Mane, Pende şi Indrieş. Se cunoaşte cu certitudine că numele de Indrieş a apărut la Tilecuş în anul 1782, fiind vorba despre doi fraţi, mari meşteri constructori de biserici de lemn şi care au venit din apropierea oraşului Brad, Judeţul Hunedoara. Aceştia au construit Biserica de lemn din Tilecuş, declarată monument istoric în prezent, precum şi biserica de lemn


din Brusturi, care a fost demontată şi reclădită în curtea Muzeului Ţării Crişurilor Oradea.

Ocupaţia de bază a popuaţiei Tilecuşului, din trecutul îndepărtat a fost iniţial creşterea animalelor, prelucrarea lemnuli şi în măsura în care a reuşit să lărgească oazele despădurite, să cultive cerealele necesare existenţei lor: grâul, secara, meiul, cânepa şi inul. Mult mai târziu a apărut o altă plantă necunoscută, adusă de către cineva din America, „PORUMBUL" care cultivat intensiv, avea să devină hrana lor de căpetenie.


După atestările documentare ale tuturor aşezărilor Bihorene, care s-au făcut între secolele XII-XVI, perioadă în care a fost atestat şi Tilecuşul (1552), aproape în fiecare an se făceau recensăminte ale populaţiilor din toate aşezările, recensăminte care aveau ca scop aplicarea impozitelor şi ale altor obligaţii faţă de baroni, respectiv faţă de proprietarii de moşii unde se găseau amplasate aşezările

omeneşti. Odată cu efectuarea acestor recensăminte a început şi calvarul populaţiei româneşti. Feudalii maghiari, pe lângă faptul că îi deposedau de o bună parte din pământurile care le aveau îi supuneau la tot felul de dijme şi obligaţii, făceau şi presiuni asupra lor pentru a-i obliga să treacă de la credinţa Ortodoxă la religia

Catolică. însăşi legea de sistematizare a localităţilor, dată de împărăteasa Măria Tereza în aul 1764, a avut un caracter profund politic, urmărindu-se deposedarea de pământ a ţăranilor. Odată cu aplicarea acestei Legi, marea familie de grofi a lui Telegdi din Tileagd, a „Ciupit" 200 hectare pământ din Arealul Tilecuşului. Cronicarul ungur Mezosy Karolyi, în lucrarea sa intitulată „Comitatul Bihor", scria că la toate recensămintele făcute populaţiei, Tilecuşul apărea numai cu populaţie românească.

Un alto cronicar maghiar, Borovszki Sandor, în lucrarea sa „Judeţele şi oraşele Ungariei", a consemnat că la recensămintele care s-au făcut în 1890, 1900 şi 1901, populaţia satului Tilecuş a crescut, ajungând la 96 de case şi 663 locuitori, aşezare unică în aprpopiere de calea ferată Oradea-Cluj, este de religie ortodoxă, numai cu locuitori români.

Pentru suprafaţa de pământ ce le-a rămas Tilecuşenilor după aplicarea Legii dată de Măria Tereza, aceştia s-au aflat timp de 5 ani în proces cu altă „Pasăre de pradă", moşierul Haller Sandor, ale cărui înaintaşi au fost originari din Nunrenberg, fiind înnobilaţi de către Regele Matei Corvin prin secolul al XV-lea când au emigrat în Ungaria. Această pasăre de pradă, avea moşii pe întinderea a 12 sate şi tot nu-i ajungea spaţiul, având aripile prea mari. Dârzenia populaţiei Tilecuşului care şi-au apărat glia, a degenerat în confruntări armate cu badigarzii boierului, l-au afectat atât de mult pe corniţele (Prefectul judeţului Bihor, Haller Sandor), încât s-a îmbolnăvit de nervi şi şi-a vândut toate moşiile unui negustor bogat cu numele Brachfeld, care mai târziu şi-a luat numele de Telegdi, după numele localităţii Tileagd, unde îi polarizau moşiile.

De altfel, contele Haller Sandor era o personalitate îngâmfată, ca descend­ent din locuitorii Nurenbergului şi se fălea cu un şir nesfârşit de descendenţi din Armata de Cavalerie, cu blazoane înscrise pe tăbliţe aurite. Nu se putea împăca cu faptul că ţăranii analfabeţi din Tilecuş i-au înfrânt semeţia şi orgoliul. După ce şi-a vândut averea, groful a spus: „Este semn rău pentru ţară când un negustor ambulant cu amănuntul, cumpără moşiile de la nobili"!!!. Un urmaş al fostului negustor s-a convertit la Religia Reformată, ajungând Preşedinte al Prezbiteriului şi bun prieten cu Tisza Istvan.

Să mai notăm că mişcarea răscoalei ţăranilor din Tilecuş a luat proporţii de legendă în perioada anilor 1860-1865, împotriva agenţilor moşierului Haller Sandor.

In Tilecuş, mai vechile mişcări ţărăneşti au fost amorsate prin recadastrarea terenurilor. Sătenilor li-se dăduse dreptul de a folosi o arie întinsă pentru păşunatul vitelor, drept acordat încă de către împărăteasa Măria Tereza. Lănţarii (inginerii
arme în mulţimea de români, înregistrându-se zeci de morţi şi răniţi, acuzându-i pe români de instigare la ordinea de Stat, căutându-se vinovaţi chiar printre sătenii care nu au fost la târg în ziua respectivă (din articolul apărut în Ziarul Crişana nr. din 20 aprilie 2003).

Anul 1911 a adus asupra Tilecuşului o altă nenorocire. Un incendiu puternic, izbucnit nu se ştie de unde, a mistuit în flăcări 6 gospodării afectând şi pe altele din apropierea lor.

In urma acestei nenorociri, Obştea satului a stabilit următoarea măsură cu caracter permanent, obligatorie pentru fiecare bărbat valid din localitate: în caz de apariţie a unui incendiu, să fie anunţat clopotarul bisericii ca să bată clopotul mare, într-o dungă, semnal la care toţi locuitorii să pornească în fugă, din cele două extremităţi ale satului spre centru, aducând cu ei: găleţi, târnăcoape, topoare, scări, furci de fier, cazmale şi orice alte unelte care ar putea fi de folos la stingerea unui incendiu.

Pe lângă exploatarea nemiloasă a nobililor maghiari, la suferinţele populaţiei s-au mai adăugat epidemiile care secerau zeci de vieţi omeneşti. Din Registrul morţilor aflat la Biserica ortodoxă a Tilecuşului, reiese că nu rare ori frigurile, ciuma şi holera, făceau ravagii în rândurile populaţiei. în anul 1873, o puternică epidemie de holeră a făcut să decedeze 46 de persoane. La fel viruşii malariei (boală de friguri), răspândiţi de ţânţarul Anofel, care prolifera în mlaştinile abundente, a condus la decesul a 38 de persoane în anul 1875, iar în anul 1888 s-au înregistrat în sat 26 de morţi. In toate aceste cazuri de decese, victimele erau preponderent copii în vârstă sub un an.

Un caz cu totul deosebit a fost înregistrat în registrul deceselor din Tilecuş în anul 1870. O femeie cu numele Diurcău Marinea a trăit 120 de ani, deţinând până în prezent recordul de longevitate a vârstei din localitate. Inscrierea datelor de existenţă ale acestei femei au fost făcute cu litere Chirilice.

După atentatul de la Sarajevo asupra prinţului moştenitor Habsburgic, în anul 1914 a izbucnit primul război mondial, la care Austro-Ungaria a participat în cadrul alianţei denumită „Puterile Centrale". Locuitorii Bihorului de etnie română, au fost vânaţi şi prinşi de către autorităţile locale cu „laţul" întocmai cum prindeau hingherii câini. Nici unul nu făcuse armată până atunci. Cu toate acestea au fust duşi la războiul care nu le aparţinea, au fost introduşi pe front în primele linii de foc, fără o pregătire prealabilă, necunoscându-le nici limba de vorbire şi nici comenzile. Pur şi simplu au găsit un mijloc prielnic şi justificat de a-i extermina. Tilecuşul, o aşezare relativ mică, şi-a adus ca supremă jertfă în acel război al grofilor şi al latifundiarilor, un număr de 26 locuitori după cum urmează:

1. 
   Baciu Constantin
   
2. 
   Baciu Crăciun
   
3. 
   Baciu Forian
   
4. 
   BaciuT. Florian
   
5. 
   Baciu C. Nicolae
   
6. 
   Baciu V. Nicolae
   
7. 
   Baciu Teodor
   
8. 
   Baciu D. Teodor
   
9. 
   Baciu Vasile
   

10. 
    Baciu Petru
    
11. 
    Chirilă Crăciun
    
12. 
    Chirilă Dumitru
    
13. 
    Cozma Simion
    

14. 
    Citiş Nicolae
    
15. 
    Hotăran Florian
    
16. 
    Iancu Dumitru
    
17. 
    Iancu Petru
    
18. 
    indrieş Teodor
    
19. 
    Indrieş D.Nicolae
    
20. 
    Indrieş T. Nicolae
    
21. 
    Mancu Crăciun
    
22. 
    Meşter Dumitru
    
23. 
    Perţe Petru
    
24. 
    Popovici Florian
    
25. 
    Stan Gligor
    
26. 
    Tripe Ioan
    

Aproape toţi aceştia şi-au pierdut viaţa prin Munţii Tirolului, după mărturisirile celor care au avut şansa ca să cadă prizonieri la Ruşi şi să reuşească să se întoarcă la familiile lor, după 5-6 ani, debili şi plini de păduchi.

Anul 1917 este cunoscut nu numai ca un an de război, cu toate nenorocirile şi victimele acestuia, dar şi cu epidemie de holeră care a curmat viaţa la una sau două persoane din fiecare casă. Preotul satului nu mai reuşea să-şi facă serviciul religios de înmormântări.

A urmat intensificarea luptei de eliberare naţională, s-a făcut Proclamaţia în cadrul Marii Adunării de la Alba Iulia. Puterile Antantei nu au luat în seamă Declaraţia de la Alba Iulia, din contră, a dat frâu liber claselor exploatatoare ungare şi elementelor reacţionare. Ca urmare, bande organizate de jefuitori au pătruns şi în Tilecuş, luând prin violenţă vitele şi toată agoniseala oamenilor mai înstăriţi. Preotuli Vasile Chirilă i-au luat toate vitele şi porcii, popa scăpând cu fuga pentru a nu fi ucis, cunosându-se în cercurile administrative locale ungare că dânsul a fost obstacolul redutabil de netrecut în calea maghiarizării sătenilor şi la convertirea acestora la Religia Catolică. Culmea ironiei a fost faptul că, preotului Vasile Chirilă i-a fost dat ca peste 22 de ani să fie ucis de către alte bande ungare mai „CIVILIZATE" la data de 30 august 1940 când a fost ocupat vremelnic Ardealul de Nord, în urma odiosului Diktat de la Viena.

Bandelor de jefuitori şi ucigaşi maghiari le-au căzut victime în anul 1918 Dr. Ioan Ciordaş şi Dr. Nicolae Bolcaş din Beiuş.

In luna aprilie 1919, Armata Română eliberatoare a curăţat Bihorul de bandele jefuitoare ale statului Austro-Ungar, ajungând până la Budapesta unde în semn de umilinţă, au ridicat o pereche de opinci olteneşti lângă drapelul de stat, pe

frontalul Parlamentului Budapestan. După această ispravă umoristică, Armata Română s-a retras cu demnitate, dând o lecţie de morală elementelor care au produs crime şi jafuri în rândul populaţiei româneşti. S-a oprit şi s-a aşezat pe linia de frontieră stabilită de către Pacea de la Trianon, iar populaţia Bihoreana s-a încadrat în realităţile social-democratice şi politice al regatului României.


Ceea ce i-a caracterizat pe tilecuşeni în mod deosebit, între cele două războaie mondiale, a fost bunătatea sufletească, sentimentele de solidaritate umană, de într-ajutorare reciprocă în toate activităţile lor. Dacă vaca vecinului era gestantă, ceilalţi vecini îi duceau zilnic lapte pe gratis din surplusul lor. Dacă un vecin începea să-şi construiască o casă ori alte dependinţe gospodăreşti, ceilalţi vecini îi săreau în ajutor atât la transportul materialelor de construcţie cât şi construcţia imobilului până la acoperiş, făcând aşa zis muncă de clacă. Acest spirit de solidaritate umană i-a ajutat foarte mult să prospere şi să ajungă la bună stare. Fiecare se străduia ca să muncească cât mai bine şi cât mai mult. în acelaşi spirit îşi creşteau şi îşi educau copiii, începând de la cea mai fragedă vârstă. Şi să nu uităm că educaţia copilului începe şi se face prin puterea exmplului. Copilul copiază în mod fidel ceea ce vede că fac părinţii lui.

_{TILECUS 450}

Pe lângă activităţile lor gospodăreşti, cei mai puţin înstăriţi, lucrau la Fabrica de cherestea Tileagd, cu preponderenţă tineretul şi cei de vârstă medie. Bărbaţii mai voinici lucrau ca Ţapinari la descărcarea buştenilor uriaşi din vagoanele CFR şi la stivuirea acestora pe terenul de depozitare, apoi la încărcarea pe vagoneţi cu ecartament redus, respectiv transportarea lor la cele 5 gatere, care funcţionau zece ore pe zi neîntrerupt (de la ora 6 dimineaţa până la ora 18, cu repaos de masă două ore), femeile lucrau la sortarea pe dimensiuni a materialului lemnos semifinisat şi stivuirea acestuia după anumite reguli tehnice pentru uscare. Limba vorbită era limba maghiară, întrucât atât proprietarii fabricii cât şi cadrele de conducere la toate nivelele inclusiv şefii de echipă, erau evrei şi maghiari, vorbind cu toţii numai în limba maghiară. De asemenea, ceilalţi muncitori angajaţi din comuna

Bivolii, animalele cu forţă fizică deosebită, puţin pretenţioase la furaje, docili în exploatare la transporturi, furnizori de lapte în cantităţi mici dar foarte gras, bun pentru prepararea untului.

Tileagd şi satul Poşoloaca, erau numai unguri sau români maghiarizaţi care nu mai ştiau să vorbească româneşte. în aceste circumstanţe, locuitorii Tilecuşului, pentru a se putea integra în colectivele de muncă şi dacă îşi doreau ca să aibă zile bune, chiar dacă acum trăiau într-un Stat unitar Român Naţional, trebuia să înveţe limba maghiară, ca să nu li-se facă şicane de către partenerii de lucru pe care nu-i putea nici alege şi nici evita. In acelaşi timp se dovedeau a fi mai puţin prietenoşi. Autorităţile Statului Român, nu au interzis nciodată vorbirea în limba maghiară pe teritorul Regatului Român.

Cu toate aceste condiţii şi un climat destul de viciat, Fabrica de cherestea din Tileagd a fost de mare ajutor pentru locuitorii Tilecuşului, în intervalul de timp 1900-2001, asigurându-le locuri de muncă stabile, un câştig decent în bani, raportat la gradul de dificultate şi de calitatea muncii prestate. In plus, li-se pune la dispoziţie deşeuri pentru lemne de foc în cantităţi nelimitate şi la un preţ derizoriu. Harnici fiind prin moştenire genetică, locuitorii satului Tilecuş au reuşit de-alungul anilor să schimbe radical înfăţişarea localităţii, dându-i aspectul unei aşezări prospere.

In perioada dintre cele două războaie mondiale, la care am mai făcut referire, chiar dacă marea majoritate a locuitorilor Tilecuşului erau oameni săraci, situaţia lor economică s-a îmbunătăţit simţitor în primul rând datorită spirituli lor

gospodăresc, orientându-se în descoperirea de resurse ajutătoare, foarte mulţi şi-au procurat ca animale de tracţiune bivoli care erau foarte rezistenţi la poveri, puţin retenţioşi la nutreţul de întreţinere, oferind în schimb un lapte gras din care se putea produce cantităţi apreciabile de unt. La executarea lucrărilor agricole, în mod deosebit la arat, erau cele mai performante animale de tracţiune, putând duce fără mare efort, brazda adâncă pentru fertilizarea solului. Nu este o fabulaţie afirmaţia că de pe o suprafaţă mică de pământ, lucrat în condiţii pedoclimatice optime, oamenii harnici şi pricepuţi, realizau recolte îndestulătoare familiilor numeroase pe care le aveau, ajungând şi pentru valorificarea cantităţilor cu care să-şi plătească impozitul aferent către stat, plus sămânţa pentru culturile anului următor.

Cei mai bogaţi oameni din sat au fost fraţii Baiu Gheorghe - poreclit Ştrăuţ şi Baciu Nicolae a Miculi Nuţu Ghiurchi care, în anul 1917 au avut inspiraţia să se împrumute cu bani de la diferite Bănci din Oradea, cumpărându-şi fiecare câte una sută (100) hectare de pământ din proprietatea grofuli Telegdi, pământ aflat în hotarul satului Tilecuş. De fapt, această suprafaţă de pământ a fost luată prin violenţă de către grofii unguri în perioada domniei împărătesei măria Tereza, cu ocazia aplicării Legii de sistematizare a satelor (tragerea la linie).

Pentru locuitorii Tilecuşului, în condiţiile pedoclimatice în care îşi duceau veacul, trist era faptul că după 1919, guvernanţii de atunci, din vechea democraţie Burghezo-moşierească ca de altfel şi a celor din zilele noastre, nu aveau în vedere şi în atenţie starea ţăranilor, a păturii de jos, cu toate că în contextul propagandei electorale demagogice, se lansa de la tribună sloganul că: „Ţăranu-i talpa ţării!" Reprezentanţii celor daouă partide politice istorice (partidul Liberal şi partidul Naţional Ţărănesc) care se succedau la putere, în funcţie de minciunile convingătoare abordate, veneau în mijlocul ţăranilor numai cu ocazia


propagandelor electorale, ca să le ceară votul, aruncându-le „praf în ochi".! Mai mult, prin diferite tehnici draconice, vedeau în cabinele de votare cine cu cine votează. Când ieşea omul din cabina de vot, profitându-se de aglomeraţia care era, un agent secret îi făcea o cruce cu cretă albă pe spate, iar în stradă îl luau în primire bătăuşii angajaţi, ciomăgindu-1. Jandarmii aflaţi pe teren pentru menţinerea ordinii „Nu vedeau, Nu auzeau nimic". Comandanţii lor superiori erau politicieni, fie că se aflau la guvernare, fie că erau în opoziţie, corb la corb nu-şi scoate ochii. Guvernanţii din vechea burghezie, nu numai că nu-i ajutau pe ţărani să ducă o viaţă mai decentă, dar îi îmbrobodeau cu fel de fel de taxe şi impozite, aplicându-li-se impozite şi pe fumurile de la locuinţe.

Din păcate nici guvernanţii din zilele noastre nu se dezmint. După revoluţia din 1989, timp de 15 ani, nu au reuşit să facă şi să aplice o lege viabilă pentru înapoierea bunurilor materiale confiscate de comunişti. Nimeni dintre noii aleşi în Parlament nu s-a gândit să de o nouă direcţie agriculturii româneşti să se organizeze noi forme de asociere în ferme mai mici, după modelul ţărilor europene dezvoltate (exemplu Olanda), dimpotrivă, au devalizat tot ce a fost bun în Gospodăriile Agricole de Stat, Serele, Pepinierele, Irigaţiile, tot ce s-a muncit cu mâinile pălmaşilor, a întregului popor muncitor. Noua Dinastie cripto-comunistă în frunte cu domnul Ion Iliescu, acoperindu-se cu masca democraţiei, au sărăcit ţara, favorizând naşterea unei mulţimi de baroni din rândurile foştilor securişti, ai regimului totalitar, foşti comunişti de notorietate, foşti criminali, foşti delapidatori, foşti corupţi şi ce or mai fi fost, care au ajuns în guvern şi în Parlament ca să ne conducă ţara spre colaps. Aceşti demnitari lipsiţi de demnitate, în frunte cu premierul Adrian Năstase, când au văzut că le-a sunat ceasul Istoriei, au fraudat alegerile fără ruşine, însuşindu-şi abominabilul dicton „SCOPUL SCUZĂ MIJLOACELE". Mai mult, au ameninţat în mod deschis că vor obstrucţiona din opoziţie pe noii aleşi dacă nu vor adopta minciuna şi corupţia, aşa cum au făcut-o ei. Şi culmea! S-au ţinut şi se ţin de cuvânt. Unul în calitate de preşedinte al Camerei deputaţilor şi altul, în calitate de preşedinte al Senatului, oameni buni! Ce caută aceste două elemente retrograde în fruntea forurilor Legislative ale Statului? Aceştia nu numai că nu au simţul realităţii şi onoarea patriotică de a reprezenta aceste foruri legislative, dar ar necesita să fie traşi la răspundere penal şi să li-se confişte toate bunurile câştigate prin falsuri şi corupţie. Pe cine a interesat în ultimii 15 ani interesele de Stat ale României şi ale celor 22 milioane de cetăţeni? care o duc din zi în zi mai greu? TOVARĂŞUL Ion Iliescu, după 15 ani de lăfăială în fotoliul de la Cotroceni, înainte de expirarea ultimului mandat face „Gafa

Secolului". Ca să demonstreze cât de mult şi-a iubit progeniturile de aceiaşi culoare K.G.B.-istă, în ultimele zile aflat în exerciţiu îl graţiază pe Miron Cozma care, nici mai mult nici mai puţin numai de 7 ori a venit cu minerii la Bucureşti ca să obstrucţioneze şi să răstoarne ordinea de Stat, maltratând forţele de ordine care au încercat să li-se opună şi în acelaşi timp distrugând bunuri materiale inestimabile, clădiri şi autoturisme. Aşa ceva nu putea să facă numai un dezaxat ca Hitler. Se pune o firească întrebare: Cărei cauze s-a datorat faptul că Ex preşedintele Ion Iliescu, în exerciţiu la data respectivă, la una din aceste acţiuni devastatoare a mulţumit în mod public Minerilor pentru tulburarea făcută în capitală. Scena a fost văzută de întreaga ţară care a urmărit evenimentele la televizor? Ex preşedintele Ion Iliescu, având un pronunţat spirit de clemenţă, la sfârşit de mandat îl graţiază pe criminalul din vina căruia au murit zeci de persoane la Timişoara în 1989 luna decembrie şi încă 42 hoţi de marcă (delapidatori, falsificatori, devalizatori de bănci, dar nu graţiază nici un amărât din cei care au fost condamnaţi la 10-15 ani de închisoare că li s-au găsit trei frunze de cânepă în buzunar. Nu a graţiat nici alţi amărâţi, victime ale condiţiilor de viaţă create de către urmaşii „Epocii de Aur Cripto-comunistă", condamnaţi la câte 2-3 ani de închisoare pentru că au furat o pâine şi o cutie de margarina pentru a potoli foamea copiilor acasă. După aceste macabre greşeli politice, ex preşedintele ţine morţiş să se aşeze în fotoliul de Preşedinte al Senatului. Nici nu observă că nu mai poate prezenta credibilitate. In opinia Măriei Sale, dacă a reuşit să conducă o ţară către colaps, ce mai contează un senat, care şi aşa este alcătuit din exemplare amestecate. Din textul acestei triste naraţiuni nu-l putem omite pe un alt fost politician - deputat în Parlamentul României, fiind vorba de „Oţul" GabrielBivolaru, care a devalizat Banca Română de Dezvoltare, cu peste două mii de miliarde de lei, o sumă care ar putea constitui Bugetul unei ţări mai mici şi culmea culmilor! După 7 ani de cercetări, omul care a furat peste două mii de miliarde lei, a fost judecat şi condamnat la (cinci) 5 ani de închisoare. Ruşinea Secolului şi „Aplauze" pentru Justiţia Română care a instrumentat dosarul cauzei. Dar, mai există şi un „dar"! domnul Adrian Năstase s-a ales din această afacere cu 700 metri pătraţi de teren pe Str. Zambacului din bucureşti, pitit cu 11.000 de dolari, în timp ce valoarea reală a terenului se estima la 275.000 dolari. Din această afacere, domnul Adrian Năstase şi-a mai adăugat o plus valoare la vistieria sa de aproape şapte miliarde lei (Trăiască PSD şi corupţii lui! tot înainte spre Europa), călcând în picioare normele de etică morală.

După această dureroasă pagină de ruşinoasă istorie contemporană a celor ce au sărăcit ţara timp de 15 ani, să ne reîntoarcem la viaţa cotidiană a locuitorilor Tilecuşului. Localitatea Tilecuş a avut foarte mult de pierdut în urma aplicării Diktatului de la Viena, din luna august 1940. Noua frontieră stabilită de Dictat, trecea peste partea de Nord-vest a hotarului localităţii, venind dinspre oradea şi continuându-se în direcţia Chistag-Zece Hotare. Ca urmare, o treime din suprafaţa agricolă, cea mai fertilă, se afla sub stăpânire hortistă. Grănicerii unguri şi-au instalat imediat pichetul chiar pe linia de demarcaţie, respectiv pe coama cea mai înaltă a colinei Baranca. Dintr-odată, tilecuşenii se trezesc rupţi de lumea civilizată. Nu mai pot merge la târgul săptămânal de Vinerea în tileagd, de unde îşi procurau cele necesare gospodăriei, nu mai pot merge la moară în Tileagd, nu au piaţă unde să-şi desfacă surplusul lor de produse vegetale şi animale, nu mai pot merge ca să lucreze la Fabrica de Cherestea şi la Uzina de Impregnat traverse pentru calea ferată, întreprinderi la care şi-au câştigat o bună parte din săteni existenţa. Nu au de unde să-şi mai asigure necesarul lemnelor de foc pentru sezonul rece, nu mai au unde să-şi rezolve problemele de ordin administrativ şi juridic. Cel mai apropiat centru urban era oraşul Beiuş, la o distanţă de 60 km, unde s-a stabilit centrul de judeţ. Drumurile însă până la Beiuş erau complet impracticabile.

Pentru executarea lucrărilor agricole şi pentru strânsul recoltei din proprietăţile rămase în Ungaria, s-au eliberat paşapoarte zonale de trecere a frontierei prin punctul fix de grăniceri. Nu se permitea trecerea frontierei la lucru numai după orele 8 dimineaţa, ceea ce constituia o mare pierdere de timp util de lucru la unele culturi. Locuitorii Tilecuşului, în sezonul de vară, se găseau în lanuri la orele 5 dimineaţa, pentru săpatul porumbului şi seceratul grâului. Grănicerii unguri înscriau în registrul zilnic toate persoanele care treceau frontiera, notând ora plecării şi ora sosirii. Posesorii acestor genuri de paşapoarte, nu aveau voie să pătrundă pe teritoriul Ungariei mai mult de un km de la linia de frontieră. Depăşirea acestei distanţe, presupunea că cel în cauză este spion, fiind tratat ca atare.