Curcubeul acea „deplinătate spontan-creatoare a fiinţei

169

— Aşa-i c-a fost mai minunat ca niciodată? îl întrebă ea, ra­diind ca o floare proaspăt deschisă, cu lacrimi în ochi în loc de rouă.

El o strînse mai tare lîngă el. Era bizar şi absurd.

— Totdeauna e mai minunat, spuse ea răspicat, cu glas vesel, de copil, amintindu-şi de teama de care nu scăpase încă.

Şi-o duseră aşa întruna, cu iubire şi conflicte care-apăreau mereuTTruTTrzi lotul păitia. că se prăbuşeşte toată viaţă~eră*numai

ruine, la pămînt, părăsită şi devastată. A doua zi totul era din nou minunat, pur şi simplu minunat. într-o zi simţea că-şi pierde min­ţile dacă-l mai vede prin preajmă. I se făcea scîrbă numai cînd îl auzea că bea ceva, nu-i trebuia mai mult. A doua zi îl iubea şi se bucura cînd îi auzea paşii pe podea. Pentru ea, el era soarele, luna şi stelele, toate astea la un loc.

Şi totuşi, pînă la urmă, Anna se necăjea din cauza linsei de stabilitate. Cînd veneau orele alea fără cusur, inima ei nu uita c-'o să treacă. Era neliniştită. Siguranţa, siguranţa, siguranţa dinăuntru, încrederea în statornicia iubirii: de asta avea nevoie. Şi tocmai p-asta n-o avea. Şi ştia că n-o avusese niciodată.

Cu toate astea, lumea era minunată şi ea era mai tot timpul pierdută în lumea asta minunată. Chiar şi marile ei dureri i se păreau minunate.

Anna putea fi foarte fericită. Şi vroia să fie fericită. Nu-i plă­cea deloc cînd el o făcea nefericită. Atunci, în momentele-alea, era-n stare să-l omoare, să-l dea afară. în multe zile, aştepta cu răsuflarea tăiată să-l vadă plecat la lucru. Atunci torentul de viaţă din ea, pe care el parcă vroia să-l stăvilească, se dezlăn-ţuia şi Anna era liberă, liberă ca păsările cerului. Era liberă şi pli­nă de-ncîntare. O-ncînta orice. Lua covorul şi se ducea să-l bată în grădină. Pe cîmp mai era zăpadă netopită, ca nişte petice, şi ae­rul era plin de lumină. Auzea raţele măcăind pe eleşteu, le vedea repezindu-se şi plutind pe apă de parc-ar fi pornit să invadeze lu­mea. Se uita la caii nărăvaşi. Unul din ei era tuns scurt şi egal pe burtă, aşa c-avea jiletcă şi ciorapi de blană cafenie. Stăteau lîngă zidul de la curtea bisericii şi se sărutau în dimineaţa de iarnă-O-ncînta orice, acuma că el era plecat, că ţarcul şi piedicile vieţii fuseseră înlăturate. Toată lumea era a ei, strîns legată de ea-

Lucra întruna şi era mereu veselă nevoie mare. Nimic nu-i făcea mai multă plăcere decît să-ntindă rufele la uscat cînd vîntul sufla din rărunchi, învăluind coama dealului. îi smulge* din mîini hainele ude şi i le flutura ca nişte aripi. Anna rîdea, se lupta cu vîntul şi se-nfuria. Dar era de-a dreptul nebună dup* zilele-astea de singurătate.

El se-ntoarse noaptea acasă şi ea-l primi încruntînd dio sprîncene. Lupta fără sfîrşit dintre ei era vinovată de încof

170

darea care domnea în casă. Cum stătea el aşa în uşă, buna ei dispo­ziţie de pîn-atunci se schimbă. Anna simţi cum i se oţeleşte sufle tul- Rîsul şi vioiciunea din timpul zilei o părăsiră. Acum era scorţoasă şi-aproape de piatră.

Inconştient, duceau amîndoi o luptă fără nume. Şi totuşi, se iubeau, pătimaş. Dar patima lor se consuma într-o luptă. Şi lup­ta crîncenă, aprigă şi fără nume mergea mai departe. Totul stră­lucea, incandescent, în jurul lor. Omenirea îşi aruncase hainele cît colo şi arăta cumplit în noua ei goliciune ca de la-nceputul începuturilor.

Ve,nea duminica şi Will îşi prindea nevasta în mrejele unui farmec ciudat. în parte-i plăcea şi ei, nu zicea nu. înce­pea să semene tot mai mult cu el. în toate celelalte zile din săptă-mînă se vedea cîte-o licărire de cer şi de cîmpie şi bisericuţa părea că stă la taifas cu casele din jur toată dimineaţa. Dar duminica, cînd Will rămînea acasă, faţa pămîntului parcă se-aco-perea c-o mohoreală deasă, în culori închise. Biserica părea şi ea că se umple cu umbre, că se preschimbă, că se face mare, cît un univers, pentru ea. In jurul Annei albastrul şi rubiniul vitraliilor ardeau intens şi rugăciunile murmurate sunau fără răgaz. Cînd se deschideau uşile şi ieşea din nou la lumină, Anna dădea de-o lume nou creată, păşea în învierea lumii, cu inima bă-tîndu-i în amintirea beznei şi-a patimii.

Dacă, şi-asta se-ntîmpla adesea, se duceau duminica la Marsh ca să ia ceaiul cu ai ei, Anna îşi regăsea o altă lume, mai plină de lumină, o lume care nu ştiuse nicicînd ce-i întune­ricul, vitraliul şi extazul cîntului bisericesc. Bărbatu-său tre­cea pe planul doi. Anna era din nou cu taică-său, proaspăt, liber şi tot numai raze de soare. Bărbatu-său, cu încordarea şi întunecimea lui, intra în umbră. Ea-l părăsea, îl uita şi-l accepta pe taică-său.

Şi totuşi cînd se-ntorcea acasă cu tînărul, îl lua de braţ ca să vadă cum reacţionează.- Era un pic ruşinată şi, cu mîna pe braţul lui, parcă-i cerea iertare pentru nesupunere şi-l implora să nu se-ntoarcă împ6triva ei. Dar el intrase deja în beznă. Parcă nu mai vedea nimic şi nici nu era acolo cu ea.

După asta o cuprindea frica. îl dorea. Cînd era nepăsător şi n-o

'^ua în seamă ca şi cum n-ar fi existat, Anna aproape-nnebu-

nea de spaimă. Căci devenise atît de vulnerabilă, atît de expusă la

loviturile sorţii. Era aşa de strîns legată de toate cele din jur.

loate lucrurile-i deveniseră intime, lecunoscuse de-aproape, erau

Minunate ca nişte fiinţe care-o urmau pas cu pas. Şi ce-o să se-

tirnple dacă toate-o să se ducă de rîpă şi-o să se despartă din nou,

.'nindu-se la distanţă de ea, înfricoşătoare şi distincte, iar ea,

^uPa ce le-a cunoscut, o să fie ca o jucărie aşteptînd mila lor?

171

Treaba asta o înspăimînta de-a dreptul. Totdeauna bărbatu său era necunoscutul, acel lucru care pusese cu totul stăpînire pe ea. Ea era o floare pe care-o ispitise el să-şi deschidă cupa nmiresmată mai devreme şi-acum nu mai avea nici o cale de întoarcere. Goliciunea ei era în puterea lui. Dar cine era el' Ce era el la urma urmei? O forţă oarbă a tenebrelor, fără pu-lere de cunoaştere. Anna vroia să se păstreze, să se. apere.

Apoi îl atrase din nou spre ea şi, pentru moment, lucrurile merseră bine. Dar odată cu trecerea timpului, începu să-şi dea seama tot mai mult că el nu se schimba defel, că era ceva întunecat şi străin de fiinţa ei. II crezuse reflexul luminos al eului ei. Şi după săptămîni şi luni îşi dădu seama că Will era de fapt ima-£iiea întunecată şi opusă ei, că erau potrivnici unul altuia şi nici pomeneală să se completeze.

El nu se schimbă deloc. Rămase el însuşi, separat de ea m de alţii, şi parc-o aştepta să se-nglobeze-n el, ca o prelungire a voinţei lui. Anna-l simţea cum încearcă s-o domine fără s-o cu­noască. Ce vroia de la ea? Avea de gînd s-o terorizeze?

Dar ea, ea ce vroia? Şi-şi dădu tot ea răspunsul: vroia să fie fericită, firească precum lumina soarelui şi ziua forfotitoare, în fundul sufletului, însă, simţea că el o vroia întunecată, te­nebroasă şi nefirească. Cîteodată cînd el apărea cu chip de beznă, acoperind-o şi sufocînd-o, Anna se revolta aproape îngrozită şi4 lovea din toate puterile. Ea îl lovea, el sîngera şi asta-l făcea să se-nrăiască. Fiindcă se temea de el şi era-ngrozită, Will se făcea rău, gata să distrugă orice. Şi-atunci lupta pornea fără milă.

Ea începu să tremure. El vroia să se impună, s-o facă să se supună voinţei lui. Dar începură să-l treacă şi pe el fiorii. Ea vroia să-l părăsească, să-l lase pradă cerului liber, cu dulăii scîrnavi ai beznei gata să-l sfîşie. Trebuia s-o bată ca s-o facă să stea cu el. în vreme ce ea lupta să se elibereze de sub domi­naţia lui.

0 apucase fiecare pe drumul lui, umbrit acum şi stropit cu yînge. Simţea că lumea e undeva departe, de unde nu putea să le •e de nici un ajutor. Pînă cînd pe ea o prinse oboseala. După un anumit punct, Anna deveni impasibilă, detaşată de el cu totul-£1 era gata mereu să izbucnească-mpotriva ei, cu intenţii crimi­nale. Sufletul ei se trezi la viaţă şi-l părăsi: Anna o porni pe dru­mul ei. Şi totuşi, în ciuda veseliei ei înşelătoare, care-l făcea pe VV"ill negru la suflet de-atîta-mpotrivire, Anna tremura de parei ar fi fost toată numai răni sîngerînde.

Şi din vreme-n vreme, dragostea lor curată răsărea ca ra­zele de soare. Ea era pentru el floarea cu faţa-ndreptată spre astrul zilei, atît de frumoasă, atît de strălucitoare, atît de dra-

172

gă c-abia mai putea să rabde. Atunci, ca şi cum sufletul lui avea şase aripi de fericire fără margini, stătea cufundat în sla­vă, simţind strălucirea Atotputernicului cum trece prin el ca bătă­ile inimii, stătea acolo, în flacăra slavei îndreptată spre cer, şi du­cea mai departe suflarea creaţiei.

Şi din vreme-n vreme el îi apărea Annei ca o cumplită vîl-vătaie a puterii. Uneori, cînd îl vedea în uşă, cu faţa numai lumină, i se părea că e Buna-Vestire şi inima-i bătea mai tare. îl urmărea cu privirea, ca suspendată-n gol. Se temea de fiinţa lui, întunecată şi arzîndă, şi-ncerca să i se-mpotrivească. îi era supusă precum era supusă îngerului casei. îl servea, îi asculta vrerea şi tremura sub oblăduirea lui.

După un timp toate astea treceau. Atunci o iubea pentru că era copilăroasă şi pentru că i se părea atît de ciudată, pentru miracolul sufletului ei, care era altfel decît al lui şi care-l fă­cea să pară firesc cînd ar fi vrut să fie fals. Şi ea-l iubea pentru degajarea cu care stătea în fotoliu sau pentru felul în care-şi făcea apariţia pe uşă, cu faţa deschisă şi nerăbdătoare. îi iubea vocea vie, care trezea ecou, şi dîra de necunoscut din făptura lui, simplitatea lui fără cusur.

Şi totuşi _nici unul nu era mulţumit pe deplin. Pe undeva, Wiiriimţea că ea niT-TTespecîă. iia-l respecta numai în măsura în care avea vreo legătură cu ea şi n-o interesa nici cît negru sub unghie ce era el dincolo de persoana ei. N-o interesa ce reprezenta el în sine. Drept e că nici el nu ştia ce reprezintă. Dar orice-ar fi fost, ea nu-i făcea temenele pentru asta. Nu se prosterna în faţa desenatorului de modele de dantelă sau a omului care-aduce banii-n casă. Că mergea la serviciu şi lucra zi de zi, asta nu-i dădea dreptul la nici un fel de respect sau consideraţie din partea ei şi el ştia foarte bine cum stau lucrurire. Mai degrabă-l dispreţuia pentru aşa ceva. Şi el aproape c-o iubea pentru asta, deşi, la-nce-put îl scosese din minţi, ca o insultă.

Mai grav era că nu trecu mult şi Anna ajunse să-l lovească-n

sentimentele lui cele mai adînci. Ce credea el despre viaţă, so-

:ietate şi omenire nu conta prea mult pentru ea. Will avea-

ntotdeauna destulă dreptate ca să fie nesemnificativ din punctul

-i de vedere. Şi treaba asta era din nou ca un pumnal în inimă.

^ judeca lucrurile dincolo de persoana lui, făcind abstracţie că

^ai există şi el pe-acolo. Dar, pînă la urmă, el îi accepta părerile

^^a Şi cum ar fi fost ale lui. Duşmănia din el avea rădăcini adînci:

Vnna-i dădea cu tifla cînd era vorba de suflet, de sufletul lui. Cît

tspre gîndire, era tîmpit şi neajutorat ca un primitiv. Dar la anu-

-e lucruri ţinea cu patimă. Iubea biserica din tot sufletul. Dacă

ina-ncerca cumva să-i smulgă din suflet lucrurile în care el

^eatunci furia izbucnea devastatoare din amîndouă părţile.

173

Oare el chiar credea că apa s-a prefăcut în vin la Cana' Anna îi vorbea de asta ca de un fapt istoric: atîta apă de ploaie — uită-te şi tu la ea — poate să se prefacă toată în licoare de struguri, în vin? O clipită, Will văzu lucrurile cu ochii limpezi ai minţii şi spuse nu, mintea lui clară, răspunzîndu-i Annei doar o clipită, respingea o asemenea idee. Dar imediat tot sufletul din el mugea de ură sălbatică şi primitivă împotriva propriei lui profanări. Pentru el era adevărat, mai adevărat decît se poate. Mintea îi dis­păru din nou cît ai bate din palme şi sîngele i se urca în obraji. Vroia să simtă cu toată făptura scena aceea, nunta, apa adusă în vase de piatră şi dată drept vin roşu şi Cristos spunîndu-i mamei Lui:

— Femeie, ce am face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă cea­sul.

Şi pe urmă:

Mama Lui a zis slugilor:

— Să faceţi orice vă va zice.

Brangwen iubea scena asta, o iubea din tot sufletul şi n-ar fi renunţat la ea pentru nimic în lume. Şi totuşi nevastă-sa-l forţa să renunţe. Ura lucrurile de care el se ataşa orbeşte.

Apa, apa de izvor, putea ea să se preschimbe în vin aşa deodată şi împotriva legilor firii, să se desprindă din ceea ce este şi să se prefacă în altceva, la întîmplare? O, nu, şi el ştia că nu.

Anna se făcu din nou fetiţa neastîmpărată şi plină de duş­mănie, pe care-ţi venea s-o urăşti din toată inima fiindcă era pusă pe distrugere. Will era ca fără glas şi fără viaţă. Propria lui fiinţă îi arăta minciuna. Ştia c-aşa stăteau lucrurile: vinul era vin şi apa era apă, în vecii vecilor. Apa nu se făcuse vin nicicînd. Minunea nu era un fapt real. Anna parcă vroia să-l nimicească. Will ieşi din casă, întunecat şi nimicit, cu sufletul scăldîndu-i-se în propriul lui sînge. Simţea gustul morţii. Fiindcă viaţa lui era făcută din aceste concepte pe care nimerii nu le pusese vreodată la-ndoială.

Anna, nemîngîiată cum fusese-n copilărie, plecă de-acasă şi plînse cu sughiţuri. Nu-i păsa, nu-i păsa cîtuşi de puţin dacă apa se prefăcuse-n vin sau nu. Treaba lui dacă-i place să creadă una ca asta'. Dar ea ştia că victoria era de partea ei. Şi-° cuprinse tristeţea cu gust de cenuşă.

Un timp ţi se făcea milă să te uiţi la ei, aşa erau de nenoro­ciţi amîndoi. Apoi viaţa prinse să vină-napoi. Will era-ncăpăţînat ca un catîr. Se gîndi din nou la capitolul din Evanghelia după Ioan. Era acolo ceva care-l rodea cumplit pe dinăuntru. «Dar tu ai ţinut vinul cel bun pînă acum.» «Vinul cel mai bun!» Inima tînărului răspundea triumfătoare, cu nesaţ, deşi ştia că nu era

174

nimic adevărat în toată povestea şi asta-l rodea ca un vierme ne­sătul. Ce era mai tare: durerea negării sau dorinţa de afirmare? Era încăpăţînat în spirit şi ţinea cu dinţii de dorinţa lui. Dar de-acuma-ncolo n-avea să mai spună că minunile sînt adevărate. Foarte bine, nu era adevărat, apa nu se preschimbase-n vin. Apa nu se preschimbase-n vin. Şi cu toate astea, în sufle­tul lui o să fie de-a pururi ca şi cum apa se preschimbase într-ade­văr în vin. Luînd faptele ca atare, apa nu se preschimbase, dar pentru sufletul lui, da, se preschimbase.

— Dacă s-a preschimbat în vin sau nu, spuse el, puţin îmi pasă. Eu iau lucrurile aşa cum sînt. ,

— Şi cum sînt? întrebă ea repede, plină de speranţă.

— Ca în Biblie^ răspunse el.

Răspunsul ăla o înfurie, de-a binelea şi începu să-l dispre­ţuiască rje^WîTT".~Ea personal nu prea punea la îndoială adevă­rul Bibliei, dar el o făcea să nu mai simtă nimic altceva pentru el decît dispreţ.

Şi totuşjjui nu-i păsa de Biblie, dejitera_şcr|să. Deşi nu pu­tea s-o mulţumească, ea ştia sigur că era ceva adevărat în el. Nu era dogmatic. De fapt, nu credea că apa se preschimbase-n vin şi nici nu vroia să facă din asta un fapt dovedit. E-adevă-rat, atiiudinea lui nu era deloc critică. Era pur şi simpiu o ati­tudine individuală. Din cuvîntul scris lua ce-avea valoare pentru el şi-adăuga spiritului. Iar mintea şi-o lăsa să doarmă-n pace.

Şi Anna era tare-nverşunată împotriva lai fiindcă-şi lăsa mintea să doarmă-n pace. Ce era omenesc, ce ţinea de om, lui nu-i era de nici o trebuinţă. îi păsa numai de el. N-avea nimic cu creştinismul. Şi cum să aibă căci, mai presus de orice, Cristos propovăduise că oamenii sînt fraţi cu toţii.

Ea, aproape-mpotrivindu-se sieşi, venera cunoaşterea umană. Omul moare numai cu trupul, dar în cunoaştere e nemuritor. Pe undeva, cam asta era credinţa ei, destul de neclară şi stîngaci formulată. Anna credea în atotputernicia minţii omului.

Pe de altă parte, el, orb ca o cîrtiţă ce-şi duce viaţa numai sub pămînt şi nu vede niciodată lumina zilei, pur şi simplu nu aădea doi bani pe mintea omului şi ţinea la dorinţele lui ascunse, lasîndu-se călăuzit de nasul care săpa galerii subterane. Adesea Anna simţea că se sufocă. Şi lupta împotriva lui din toate pute­rile.

Atunci el, ştiindu-se orb, lupta şi el cu-nverşunare, înnebu­nit de teama trupească. Făcea tot felul de prostii, de copilării, fţea ca un cocoş, ţanţoş şi-mpintenat, la drepturile lui şi-şi lua-n ^Serios vechea poziţie de stăpîn al casei.

— Tu ai dreptul să faci ce vreau eu! ţipa el.

— Prostule! îi răspundea ea. Doamne, că prost mai eşti!

175

O să te-nvăţ eu cine-i stăpîn aici! striga el.

— Prostule¹ îi răspundea ea. Prost ce eşti! Dacă nu l-aş fi cunoscut pe tata, mai ziceam. Da' aşa... El te bagă-n buzunar, şi pe tine şi pe alţi o sută ca tine, şi scapă de voi c-un bobîrnac. Crezi că nu ştiu ce cap sec eşti!

Ştia şi el foarte bine cît era de prost şi asta-l durea ca o rană deschisă. Cu toate astea, încercă mai departe să piloteze vasul vieţii lor în doi. îşi luă în primire funcţia de căpitan al coră­biei. Dar pe ea o plictiseau şi căpitanul şi corabia. El vroia să l vadă lumea cît e de important, el, căpitanul uneia din nenumăra­tele nave nerăzboinice care alcătuiesc măreaţa flotă a societăţii. Ei i se părea o armadă ridicolă de coveţi care se-nghesuiau fără rost una-n alta. N-avea nici un pic de-ncredere în toată treaba asta. îl lua peste picior. Auzi colo! stăpînul casei, stăpînul vieţii lor în doi. Iar el se-nvineţise de ruşine şi furie. Ştia, şi murea de ruşine din cauza asta, că tatăl Annei fusese bărbat în toată puterea cuvîntului fără să-şi aroge vreo autoritate.

O pornise pe-un drum greşit şi-i era greu să renunţe la expediţie. Ar fi fost mare agitaţie şi nici nu i-ar mai fi venit să se uite-n ochii oamenilor de ruşine. Se dădu bătut. Renun­ţase la ideea că el e stăpînul casei.

Dar totuşi vroia ceva-, să fie cît de cît stăpîn, oriunde şi de orice fel. Din vreme în vreme, după ce cădea în meschinărie şi dădea de ruşine, ieşea din nou la lumină şi, spirit încăpăţînat, cu destulă putere s-o ia de la-nceput, se-avînta iar cu mîndria lui de mascul, să-şi împlinească patima ascunsă a spiritului.

De-nceput, începea bine, dar totdeauna se termina cu fre­cuşuri de ieşeau scîntei, pînă cînd amîndoi ajungeau la un pas de nebunie de-atîta furie. El zicea că ea nu-l respectă. Cînd auzea una ca asta, ea rîdea cu un dispreţ ucigător- îi era de-ajuns iubirea lui şi nu mai avea alte pretenţii.

— Să respect? Ce? întreba ea.

Dar, negreşit, el răspundea exact ce nu trebuia. Şi deşi-şi storcea creierii, Anna n-ajungea să afle ce trebuie să respecte-

— De ce nu-ţi vezi mai departe de sculpturile tale? îl în­trebă ea. De ce nu termini treaba aia cu Adam şi Eva?

Dar pe ea o durea-n cot de Adamul şi Eva lui, iar el nici că se mai atingea de ei. Anna rîdea de Eva ieşită din mîna lui WiH-

— Parcă-i o marionetă. De ce-ai făcut-o aşa mică? îl între­ba ea. Pe Adam l-ai făcut cît Dumnezeu, iar Eva parcă-i o pă­puşă. Cîtă obrăznicie să spui că Eva s-a născut din trupul băr­batului, zicea ea mai departe, cînd bărbatul se naşte din femeie! Da' obraznici mai sînt bărbaţii ăştia, şi aroganţii

într-o zi, înfuriat că-ncercase să mai facă ceva la basorelief şi nu reuşise şi sătul pînă-n gît de toate, îl ciopîrţi pe tot '

176
puse pe foc. Anna habar n-avea de ce făcuse bărbatu-său. După asta, Will umblă foarte tăcut şi supus cîteva zile.

— Da' unde ţi-s Adam şi Eva? îl întrebă ea.

— Peloc. ~~~ Anna se uită la el.

— Da' toată munca ta?

— Am pus-o şi pe-aia pe foc.

— Cînd?

Nu-i venea să creadă.

— Vineri seara.

— Cînd am fost eu la Marsh? Anna nu mai spuse nimic.

Apoi, după ce plecă el la lucru, plînse toată ziua şi-şi purifică spiritul. Aşa că, din cenuşa acestei ultime dureri, se înălţă din nou flacăra delicată a iubirii.

Deodată îşi dădu seama că era gravidă. Miracolul şi nerăb­darea îi puseră stăpînire pe suflet. Vroia să aibă un copil. Nu că s-ar fi dat în vînt după ţînci, deşi o impresionau toate fiinţele mititele şi neajutorate, dar vroia să nască. Şi un fel de sete a sufle­tului vroia să-l unească pe bărbatu-său cu ea, într-un copil.

Vroia un băiat. Băiatul o să fie totul, aşa simţea ea. Vroia să-i spună lui Will. Dar vestea pe care vroia să i-o dea era un lucru atît de intim şi emoţionant, iar el, la vremea aia, era dur şi nereceptiv. Aşa că îşi văzu de treabă şi plînse întruna. Ce ocazie minunată se pierdea, ce soartă maşteră înăbuşea în faşă unul din cele mai minunate momente ale vieţii ei! Mergea sfioasă, plină de marele ei secret. O, ce n-ar fi dat să-l atingă pe Will cu vîr-ful degetelor, uşor, delicat, delicat de tot, şi să-l vadă cum, întunecat şi sensibil, se schimbă la faţă cînd află vestea ce» mare! Aşteptă şi tot aşteptă să fie mai blînd cu ea. Zadarnic. El era me­reu aspru şi-o teroriza.

Aşa că n-apucă să-i spună şi entuziasmul îi scuză mult. Se duse la Marsh.

— Ei, zise taică-său uitîndu-se la ea şi văzînd dintr-o ochi­re cam cum stă treaba, da' acu' ce s-a mai întîmplat?

Ochii i se umplură de lacrimi cînd simţi dragostea părintească.

— Nimic, zise ea.

— Da' voi doi nu vă puteţi înţelege? întrebă el.

— El e-aşa de-ncăpăţînat, spuse ea cu tremur în glas şi ^c~o îndîrjire-n suflet, mamă, Doamne.

— Mai ştiu eu şi pe alţii care-s tot aşa, făcu taică-său. Anna tăcu mîlc.

— Doar n-oţi fi vrînd să vă nenorociţi unu' pe altu', spu-^Se taică-său, aşa pentru-o nimica toată.

— Da' el nu-i nenorocit deloc, sări Anna.

'2 Comanda Ms 8 177

— A, păi pun capu' jos că dacă de-altceva nu eşti bună, măcar poţi să-l faci să-şi blesteme zilele. La d-astea eşti mare meşteră, fata mea.

— Da' zău dacă fac ceva ca să-l supăr, ripostă ea.

— A, nu, vai de mine! Tu eşti o bomboană de fată. Anna rîse şi ea un pic.

— Să nu crezi cumva că eu vreau să se simtă nenorocit, scînci ea, nici prin cap nu-mi trece.

— Noi te credem, nu-ţi face griji, i-o zise Brangwen. Da' te-ai gîndit tu vreodată să-l faci să sară-ntr-un picior de bu­curie?

Vorbele-astea o puseră pe gînduri. Tare se mai miră cînd îşi dădu seama că nu se gîndise niciodată să-l facă pe bărbatu-său să sară-ntr-un picior de bucurie.

Veni şi maică-sa şi se-aşezară cu toţii să bea ceaiul, vor­bind ba de una, ba de alta.

— Ţine minte, fetiţa mea, că orice lucru bun pe lumea asta n-aşteaptă să binevoieşti tu să-ntinzi mîna după el. Nu care cumva să crezi una ca asta. Cînd e vorba de doi oameni, tot ce contează e iubirea, da' asta nu eşti nici tu, nici el. E altceva, e ceva ce trebuie să faceţi voi amîndoi. Să nu te-aştepţi să-ţi apa-ră-n cale ca din senin.

— Păi nici nu m-aştept. Dac-aş aştepta, mi-aş da seama nu-maidecît ce greşeală am făcut. Şi dac-aş întinde mîna după ceva, m-aş alege c-o muşcătură pe cinste, de asta sînt sigură.

— Atunci trebuie să bagi de seamă unde pui mîna, îi spuse taică-său.

Anna era cam revoltată că priveau cu atîta sînge rece tragedia vieţii ei de tinără căsătorită.

— De iubit, îl iubeşti destul pe omu' ăsta, spuse taică-său încreţindu-şi supărat fruntea. Şi ăsta-i lucru' cel mai important.

— II iubesc, nu i-ar fi ruşine, spuse ea suspinînd. Vreau să-i spun... aştept de patru zile să-i spun...

Faţa i se schimonosi şi ochii i se umplură de lacrimi. Amîn­doi părinţii se uitau la ea fără să scoată o vorbă şi ea nu mai zise nimic.

— Să-i spui ce? o-ntrebă taică-său.

— C-o s-avem un copil, îngăimă ea printre sughiţuri. Şi niciodată, da' niciodată nu m-a lăsat să-i spun. De cîte ori mă duceam la e!, se purta groaznic cu mine. Şi am vrut să-i spun, zău c-am vrut. Da' nu m-a lăsat... a fost aşa de rău cu mine.

Anna plîngea de ţi se rupea inima. Maică-sa încercă s-o mîngîie, o strînse-n braţe şi-o ţinu aproape de ea. Taică-său se-ncruntase şi-avea o mină ciudată. Era mai alb la faţă ca de obicei. Inima i se-ncrîncenase de ură pentru ginere-său.

178

Aşa se face că, după ce Anna-şi spuse toată povestea printre suspine şi maică-sa reuşi s-o mai mîngîie un pic, după ce băură ceaiul şi calmul se restabili oarecum în această societate restrînsă, ideea că Will ar putea pica dintr-o clipă-ntr-alta nu surîdea ni­mănui.

Tilly stătea la pîndă să-l vadă cînd trece spre casă. Deodată i se-auzi vocea ascuţită:

— Will, vino pe-aici. Anna-i la noi. Peste cîteva clipe tînărul intră în cameră.

— Mai stai pe-aici? întrebă el cu glas aspru şi dogit. Parcă era sabia lui Damocles deasupra capetelor lor. Anna

se zguduia de plîns.

— Stai jos, îl pofti Tom Brangwen, să te vedem şi noi mai bine că prea eşti lung.

Will Brangwen se-aşeză pe scaun. Simţea ceva ciudat în aer. Avea sprîncene negre şi ochii lui priveau iscoditor şi atent de parcă vedeau numai în depărtare. Asta era frumuseţea lui şi tot asta o înfuria pe Anna atît de tare.

«De ce mă neagă-ntotdeauna? se-ntrebă ea. De ce nu-i pasă deloc ce-i cu mine?»

Tom Brangwen, cald, cu ochi albaştri, era potrivnic tînă-rului.

— Cît mai stai pe-aici? îşi întrebă Will nevasta.

— Nu prea mult, răspunse ea.

— Da' bea şi tu un ceai, băiete, îi spuse Tom Brangwen. Că doar n-ai mîncărici să pleci cînd nici n-ai venit bine.

Discutară tot felul de lucruri banale. Prin uşa deschisă soa­rele scăpătînd intra în casă, poleind podeaua cu razele lui. O găină pestriţă apăru în uşă, ciugulind ici şi colo cîte ceva. In lumina apusului, creasta ei părea un stindard înfocat de luptă, pe care-l flutura în vînt, şi ea, toată înveşmîntată în pene pestriţe, era ca o stafie umblătoare.

Anna se uită la ea şi-i aruncă fărîmituri de pîine. Simţi co­pilul cum îi dă semne de viaţă-n pîntece. Părea că-şi aminteşte din nou lucrurile uitate, de demult, care parcă-i pîrjoleau toată fiinţa.

— Mamă, eu unde m-am născut? întrebă ea.

— La Londra.

— Şi tata (vorbea de el ca de un nume străin; niciodată nu ^se gîndise că-ntre ea şi el putea fi vreo legătură)... tata era brunet?

— Avea păr castaniu închis, ochi negri şi era mereu roşu-n obraji. Chelise, avea o chelie destul de respectabilă încă de tînăr, ¹¹ răspunse maică-sa şi ea parcă spunînd o poveste-nchipuită de demult.

179

— Era bărbat bine?

— Da... foarte bine... un pic cam bondoc. în toată Anglia nu găseai unu' ca el.

— De ce?

— Era (şi mama mişcă iute şi unduitor din mîini)... era mereu vioi şi nestatornic ca apa... nu-l puteai ţine-n loc... parc-avea argint viu în el. Nu stătea liniştit o clipă... jurai că-i un rîu năvalnic de munte.

în mintea tînărului scapără o scînteie. Şi Anna era ca un rîu năvalnic de munte. Pe loc se-ndrăgosti din nou de ea.

Tom Brangwen era înspăimîntat. Totdeauna i se strîngea inima de frică, frica de necunoscut, cînd auzea femeile vorbind de foştii lor bărbaţi ca despre nişte străini pe care-i cunoscuseră în treacăt şi de la care-şi luaseră din nou adio.

în cameră se lăsa linişte şi singurătatea puse stăpînire pe inimile tuturor. -ToţLerau. deosebiţi unul de altul, fiecare cu soarta lui. Atunci de ce să ridice pretenţii — şi încă'cu violen­ţă — unul asupra altuia?

Tinerii se duseră acasă pe sub razele de lună care vesteau pri­măvara. Pilcuri de copaci împungeau aerul cu vîrfurile lor, bisericuţa, învăluita-n umbră, se semeţea pe culmea dealului, pămîntul se făcuse negru de tot de-atîta umbră.

Ea îl luă uşor de braţ, din lumea ei îndepărtată unde sălăşluia. Şi tot dintr-o lume îndepărtată, el îi simţi atingerea. Merseră ţinîndu-se de mînă spre zări care se-ntîlneau în lumina amurgu­lui. Se-auzea cîntecul sturzilor în înserarea_ albăstrie.

— Will, cred c-o s-avem un copil, spuse ea tot din lumea ei îndepărtată.

El începu să tremure şi-şi încleşta degetele pe mîna ei.

— Păi cum, întrebă el cu inima gata să-i sară din piept, nu eşti sigură?

— Ba da, răspunse ea.

Merseră mai departe fără să mai zică nimic, ţinîndu-se de mînă, spre zări care se-ntîlneau în spaţiul dintre ei, doi oameni distincţi unul de altul. Iar el tremura ca şi cum vîn-tul îi trimitea rafale puternice, din nevăzut şi necunoscut. Se temea. Se temea să ştie că e singur. Căci ea părea împlinit distinctă, ajungîndu-şi sieşi în jumătaiea ei de lume. El nu putea să-ndure să se ştie despărţit de ea. De ce nu putea să fie mereu una cu ea? El era cel care-i zămislise copilul. Ea de ce nu putea să fie lîngă el, una cu el? De ce trebuia să-l bage cineva cu forţa în ţarcul ăsta, ea de ce nu putea să fie cu el aproape, aproape, amîndoi o singură fiinţă? Anna trebuia să fie una cu el.

El o ţinea strîns de mînă. Ea riu ştia ce se petrece-n mintea lui. Strălucirea care-i învăluise sufletul era prea frumoasă,

180

aproape orbitoare, de la fiinţa zămislită-n pîntecele ei. Anna mer-gea-ncununată cu un nimb de glorie. Cîntecul sturzilor, pufăi­tul trenurilor din vale şi zgomotul slab, înăbuşit al tîrguşorului, venit de departe, de tare departe, erau Magnifcal-ul ei. ■k Dar el se lupta, se zbătea în tăcere. Parcă avea în faţă un zid gros de întuneric, care-: stătea în cale, îl sufoca şi-l făcea să-şi iasă din minţi. Vroia să vină Anna spre el, să-i aducă îm­plinirea, desăvîrşiiea, s-o a^i!v-n fata lui ca să nu-l mai lase să dea cu ochii de bezna goala şi hidoas ' Pentru ei nu mai conta ni­mic, conta numai ea, să vină şi să-i aducă împlinirea. Căci era sclavul unui sentiment îngrozitor: sentimentul propriilor lui li­mite. Era ca şi cum şi-ar fi terminat viaţa neîmplinit, încă ne­creat, în beznă. Şi vroia să vină Anna ca să-l elibereze şi să-i dea drumul să umble în lumea desăvîrşirii.

Dar ea-şi ajungea sieşi şi lui i-era ruşine c-avea nevoie de ea, că era atît de neputincios. Nevoia pe care-o simţea şi ruşinea c-avea atîta nevoie de Anna îi stătea ca o povară pe umeri. Şi totuşi era liniştit şi blînd, în semn de respect pentru zămislire şi pentru că ea îi purta copilul în pîntece.

Ea era fericită ca o floare care se scaldă în lumina soarelui, îşi iubea bărbatul, ca prezenţă, ca unul căruia-i era recunos­cătoare. Dar deocamdată se simţea împlinită şi tot ce vroia acum era să-l ţină de mînă, fericită pur şi simplu, fără s-o tulbure vreun gînd, bucuroasă numai.

Will avea mai multe albume cu reproduceri şi, printre ele, o copie ieftină după Intrarea preafericiţilor în paradis de Fra An­gelico. Tabloul ăsta îi aducea Annei fericirea supremă. Frumuse­ţea, nevinovăţia cu care preafericiţii se ţineau de mînă, mer-gînd spre strălucirea divină, muzica adevărată, pură şi îngerească o făceau să plînga de fericire. Bogăţia de flori, razele de lumină, mîinile strînse, toate astea mai-mai că erau prea mult pentru ea, prea nevinovate.

Scînteieioare, zilele intrau una cîte una pe poarta raiului şi zi de zi Anna se afunda tot mai mult în strălucire. Copilul din ea strălucea priă cînd ea însăşi se prefăcu într-o raza de soare, vi ce minunat era soarele, cu lumina lui, care umbla hoinar şi vagabond pe afara, unde mîţişorii de pe alunii mari din fundul grădinii se legănau graţios sub aureola lor plutitoare, unde tisele ⁿegre trimiteau spre cer aburi ca nişte flăcărui de cîte ori vreo pasare se-aşeza pe crengile lor. într-o zi, pe îîngă garduri apă­reau clopoţeii, a doua zi ciuboţica-cucului, aurie şi efemeră, alipea ca rouă prin livezi. Anna era toată numai somn binefă-cator şi singurătate. Cît era de fericită, ce minunăţie era viaţa: ^s* se cunoască pe ea însăşi, să-şi cunoască bărbatul, să cunoas-^Ca patima iubirii şi a zămislirii, să ştie că totul vieţuia, aştepta

181

şi se mistuia de focul sacru în jurul ei, de focul purificator, prin care trecuse şi ea cîndva, ca s-ajungă la pacea asta a stră­lucirii poleite-n aur, cînd aştepta un copil, nevinovată, cînd era îndrăgostită de bărbatul ei şi de toţi îngerii ăia care mergeau ţinîndu-se de mînă. Ridică capul să-i vină pe obraji adierea vîntului de pe cîmpie şi-l simţi cum o mîngîie ca pe-un copil. Ii bău mireasma din cupele de ciuboţica-cucului, din pocalele flo­rilor de măr.

Şi în toată fericirea asta bîntuia o umbră neagră, sfioasă, dar sălbatică, un animal de pradă care-apoi se făcea nevăzut; şi ca firele de funigei ce-ţi împînzesc vederea, apărea frica, teama care-i strica toată fericirea.

Se temea cînd se-ntorcea seara acasă. Pîn-acuma frica nu prinsese glas şi umbra nu se năpustise-asupra ei. El era blînd, supus şi reţinut. Ea îi simţea atingerea delicată a mîinilor şi era nebună de fericire în momentele-alea. Dar o trecu un fior, aspru ca durerea, pentru că simţea încă bezna şi lumea cealaltă în atin­gerea lui uşoară, ca a unei mîini înmănuşate.

Dar vara veni pe nesimţite ca un miracol. Anna era singură aproape tot timpul. O ducea mereu în somnolenţa ei încîntă-toare şi parcă fără de sfîrşit. Trandafirii din grădini, cu flori ca un obraz de copil, îşi scuturaseră petalele, biciuiţi de ploaia mă­runtă şi deasă. Vara se furişă încet pe tărîmul toamnei şi ziua lungă şi însorită, fără contururi precise, începu să se retragă. Nori sîngerii mergeau spre apus şi, la căderea nopţii, tot cerul era o mare de aburi. Luna, mult deasupra aburilor grăbiţi, apărea albă şi înceţoşată. Noaptea îţi dădea nelinişte. Dintr-o dată luna apărea într-o spărtură din nori ca într-o fereastră şi privea în jos ca un ostatic. Şi Anna nu dormea. Bărbatu-său era cu­prins de-o încordare stranie, întunecată.

Anna-şi dădea seama că Will încerca s-o supună voinţei lui, vroia el ceva (dar ce?), aşa cum stătea acolo încordat, în­văluit în bezna. Şi sufletul ei suspina de amărăciune.

Totul era atît de nedefinit şi încîntător şi el vroia s-o tre­zească la realitatea crudă şi ostilă. Ea se trăgea înapoi opunînd rezistenţă. Totuşi el nu zicea nimic. Dar ea-i simţea puterea care-o apăsa mereu. Cînd îşi dădea seama că are de gînd s-o ţină-n încordare, se revolta căci nu vroia să se lase stoarsă de puteri. El o forţa, o forţa întruna. Iar ea-şi dorea aşa de mult bucuria, imprecizia şi nevinovăţia lunilor ei de sarcină. N-avea nevoie de iubirea lui aprigă, care-i făcea răni, n-avea nevoie sa i-o bage pe git cu de-a sila ca s-o ardă pe dinăuntru. De ce tre­buia să primească iubirea asta? Oare de ce nu se mulţumea el cu ce are, de ce nu se stăpînea?

Stătea ore-ntregi la fereastră, în zilele cînd el o chinuia

182

cel mai tare cu strînsoarea cumplită a voinţei lui, şi se uita cum cad picăturile de ploaie pe tise. Nu era tristă, doar gîndi-toare şi palidă. Copilul de sub inimă îi dădea întruna căldura lui Şi era sigură. Asaltul venea numai din afară, sufletul era neatins de durere şi constrîngere.

Şi totuşi în inimă avea mereu aceeaşi apăsare, încordată şi dureroasă. Nu era-n siguranţă, era mereu în calea loviturilor sorţii, era mereu atacată. îşi dorea cu-atîta înfocare plinătatea liniştii şi-a binecuvîntării. Cum tînjea după asta şi ce greu era!

Ca prin vis îşi dădea seama că Will nu era mulţumit, că încerca tot timpul să-i impună ceva. O, ce n-ar fi dat Anna s-o scoată la capăt cu el, dar cum vroia ea! El era mereu acolo, de neevitat. Ea vieţuia şi-n el. Şi cît de mult vroia să fie liniş­tită, să aibă linişte cu el! îl iubea. îi dădea toată iubirea ei cu­rată. Cu privirea stranie şi pierdută, îl aştepta să se-ntoarcă acasă în seara aia.

Şi cînd sosi, Anna veni spre el, 'strălucitoare, nevinovată, cu mîinile pline de dragoste, de parc-avea braţele^ricarcale" cu flori. O umbră-ntunecată brazdă chipul lui Will. Ea se uită la el, înflorind de dragoste nevinovată. El se-nnegn la faţă, muş­chii i se încordară şi-n ochi îi puteai citi toată cruzimea din lume. îşi întoarse privirea de la ea şi, cînd se uita în altă parte, Anna-i văzu albul ochilor. Ea aşteptă şi-l atinse uşor cu mîna. Dar din trupul lui se scurse, prin mîinile ei, patima aprigă şi dătătoare de răni, care-o distrusese ca pe-un boboc nedeschis încă. Ea se trase înapoi. Se ridică şi se-ndepărtă de el ca să se ape­re, să se păstreze. Şi cît de mare-i era durerea!

Şi pentru el era un chin cumplit. Vedea dragostea luminoasă, cu gingăşii de floare de pe chipul ei şi-şi făcea inimă amară fiindcă n-o vroia. Nu de dragostea asta avea el nevoie, nu de asta. N-avea nevoie de nevinovăţia florii. Era nemulţumit, ne­împlinit. Furia şi furtuna nemulţumirii îl chinuiau fără-ncetare. El de ce nu-şi găsise împlinirea-n ea? Ea şi-o găsise-n el. Ea era mulţumită, liniştită, nevinovată la porţile raiului ei.

Era nemulţumit, nu-şi găsise împlinirea, era chinuit de dorinţă, de dorinţa fără de sfirşit. Ea trebuia să-i aducă împlini­rea, aşa că las-o să-şi facă datoriâT~N-avea nevoTe deTEraţele ei Pline de ftorile dragostei nevinSVate. O să arunce florile cît colo, ⁰ să le calce-n picioare. O să-i facă fărîme fericirea ei supremă, nevinovată şi plină de flori. N-avea el dreptul la împlinire din Partea ei, inima lui nu gemea de dorinţă şi sufletul nu-i era chi-ⁿuit de moarte de-atîta neîmplinire? Păi să vină împlinirea şi la ^e'i aşa cum venise la ea. El, nu altcineva, îi adusese împlinirea. Acum era rîndul ei să-şi facă datoria.

Era neîndurător cu ea. Dar tot timpul îi era ruşine. Şi fiind-

183

că-i era ruşine, era şi mai neîndurător Căci i-era ruşine că nu putea să-şi găsească împlinirea fără ea. Şi nici nu putea. Iar ei nici că-i păsa. El era încătuşat, aruncat în bezna chinuitoare.

Ea-l implora să se-apuce din nou de lucru, de sculptura lui în lemn. Dar el avea inima prea grea. Pe Adam şi Eva îi aruncase-n foc. Nu putea s-o ia de la capăt, şi-n nici un caz acum, cînd era în starea asta. -»

Pentru ea nu exista nici o eliberare fiindcă Will nu putea să se elibereze de el însuşi. Străină şi mutilată, trebuia să suporte tot necazul tînjind, ca un nor aprins şi strălucitor, împins în inima furtunii. Se simţea aşa de bogată, în neclaritatea ei călduţă, că sufletul i se revolta împotriva lui, fiindcă o chinuia şi vroia s-o nimiceascsă.

Anna avea încă momente de exaltare, reveniri ale vechi­lor exaltări. Stătea la fereastra de la dormitor şi se uita la ploaia care nu se oprea deloc. Spiritul îi era undeva departe.

Ii plăcea să se scalde în mîndrie şi bucurie. Şi cînd nu era nimeni cu care să se bucure, iar sufletul ei nemulţumit trebuia să danseze şi să zburde, atunci dansa în faţa necunoscutului.

Ca din senin îşi dădu seama că asta-i lipsea. Aşa cu burta mare cum era, dansa singură în dormitor, ndicîndu-şi mîinile şi trupul spre cel nevăzut, spre creatorul nevăzut care-o alesese şi căruia-i aparţinea.

Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să ştie cineva de asta. Dansa pe ascuns şi sufletul i se-nălţa în fericirea supremă. Dansa pe ascuns în faţa creatorului, îşi dezvelea trupul şi dansa mîndră şi mare cum era.

Se miră cînd totul luă sfîrşit. Se trase-napoi speriată. Ce-o mai aştepta acum? Mai-mai că vroia să-i mărturisească lui Will. Şi totuşi se ferea de el.

Tot timpul trăia prin ea şi pentru ea. Ii plăcea povestea cu David, care dansa înaintea Domnului, şi, plin de bucurie, îşi dezvelea trupul. De ce să-şi dezvelească trupul înaintea Mi-calei, o femeie de rînd⁷ Şi-l dezvelea înaintea Domnului.

«Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi pavăză, iar eu vin împotriva ta în numele Domnului... Câci biruinţa este a Domnului. Şi el vă dă în mîinile noastre.»

în suflet îi răsunau cuvintele astea. Păşea învăluită în mîn­drie. Şi bătălia ei era a Domnului ei, bărbatu-său se dăduse bă­tut, se predase.

In zilele alea nici nu mai ştia de el. Cine era el să vină îm­potriva ei? Nu, nu era nici măcar filisteanul, uriaşul Era ea Saul care se făcea singur rege. Rîdea în sinea ei de asta. Cine era el să se facă singur rege? Rîdea în sinea ei şi era tare mîndră.

Şi trebuia să danseze, nebună de bucurie, dincolo de existenţa

184

j_ui. Fiindcă Will era în casă, ea trebuia să danseze înaintea creatorului făcînd abstracţie de bărbatul ei. într-o după amiază de sîmbătă, cînd focul ardea în dormitor, şi-a scos din nou hai­nele şi a dansat, ridicîndu-şi genunchii şi mîinile în ritmul bucu­riei molcome. El era în casă, aşa că mîndria ei era şi mai aprigă. Dansa ca să-l anihileze, dansa pentru Domnul nevăzut. Se ridicase deasupra lui, înaintea Domnului.

îl auzi urcînd pe scări şi se opri. Stătea pe pat, goală în după-amiaza tîrzie, învăluită în umbră. îşi strîngea părul în coc şi lumina flăcărilor i se juca pe picioare, pe glezne. El tresări. Rămase în- uşă, încruntîndu-şi sprîncenele negre şi-aruncînd fulgere din priviri.

— Ce te-a apucat? zise el cu un glas care te zgîria în urechi. Ai să răceşti.

Ea-şi ridică mîinile şi dansă din nou ca să-l nimicească. Lumina flăcărilor îi cădea pe genunchi, iar ea, cu mişcări line şi frumoase, mergea spre celălat capăt al odăii, trecînd prin lumina focului. El stătea deoparte, lîngă uşă, în umbră, şi-o urmărea cu privirea, încremenit. Şi cu mişcări rare şi greoaie, Anna se legă­nă, plecîndu-se înainte, şi-napoi, ca un spic de grîu copt, galben ca aurul în lumina după-amiezii, croindu-şi drum prin lumina

I flăcărilor jucăuşe, dansînd întru nimicirea lui, prosternîndu-se cu bucurie înaintea Domnului. Will o urmărea cu privirea şi simţea flăcările arzîndu-l pe dinăuntru. întoarse capul în altă parte. Nu putea să se uite la ea, scena asta îl durea prea tare. Braţele şi picioarele ei delicate se ridicau, se lăsau în jos şi iar se ridicau, părul, încrîncenat, împungea aerul şi burta ei, mare, ciudată şi înspăimîntătoare, se ridica spre Domnul. Chipul ei frumos parcă era pe altă lume, iar Anna_ dansa j_ubilînd înaintea Domnului şi nu-i păsa de nici un bărbat.

Cînd o vedea aşa, simţea o durere cumplită ca şi cum viaţa 'ui era în joc. Simţea că arde de viu. Era ciudată şi puterea, pe care-o avea asupra lui cînd dansa, îl ardea pe dinăuntru, îl mistuia cu totul. Nu era-n stare s-o-nţeleagă, nu putea pricepe. El aştepta, şters şi fără individualitate. Apoi ochii i se acoperiră ^c~o pojghiţă, n-o mai vedea, era orb cu totul pentru ea. Şi prin ^valul ce se lăsase-ntre ei, o strigă cu glasul acela care te călca P^e nervi:

— De ce faci toate atea?

— Pleacă de-aici, îi spuse ea. Lasă-mă să dansez singură. t Asta nu-i dans, zise el aspru. Pentru ce faci asta?

— N-o fac pentru tine, spuse ea. Pleacă de-aici.

j -l ^Ufta ei ciudată, ridicată spre cer, închidea în ea copilul • N-avea el, Will, dreptul să stea acolo? Simţea că prezenţa

185

lui era o profanare. Şi cu toate astea avea şi el dreptul lui să fie acolo Se duse şi se aşesă pe pat

Ea-şi întrerupse dansul şi se opri în faţa lui, ndicînd din nou braţele subţiri şi răsucindu. şi părul. O deranja propria-i goliciune, acum cînd 1 se opunea lui.

— Pot să fac ce vreau la mme-n cameră, strigă ea. De ce nu mă laşi în pace⁷

Anna-şi aruncă pe ea un capot şi se-aşeză pe vine în faţa focului El era mai puţin stînjenit, acum c-o vedea îmbrăcata Imaginea ei aşa cum fusese-atunci, o exaltată bizară fără nici un fel de legătură cu el, l-a chinuit pînă-n clipa morţii.

Din ziua aceea, mintea lui îşi zăvorî portiţa. Chipul i se-nchisi-şi nimic nu-l mai putea pătrunde. Ochii nu mai zăreau nimic şi mîimle-i atîrnau în gol. Voinţa se-ncolăcise-n el ca un şarpe, a:. cuns în întuneric, dar treaz şi gata de atac tot timpul.

La-nceput Anna era destul de veselă, simţindu-l desfiinţat lîngă ea. Dar pe urmă, mrejele lui începură s-o prindă şi pe ea. Potenţa lui întunecată şi clocotitoare, puterea fiinţei care stă ascunsă şi-şi exercită voinţa spre distrugerea altei fiinţe care se mişcă-n libertate, precum tigrul, ce stă la pîndă în întunericul de sub frunze şi aduce, răbdător, căderea şi moartea animali­lor plăpînde care se-adapă-n zoni zilei, începu s-o atingă şi pe ea puţin cîte puţin. Deşi el stătea acolo-n beznă şi nu se mişca deloc, Anna ştia că pe ea o aşteaptă, că pe ea o pîndeşte. Simţea cum voinţa lui o strînge ca-ntr-un cleşte şi-o trage-n jos, chiar cînd el era aşa de tăcut şi şters.

Anna descoperi că Will căuta s-o împiedice în tot ce făcea îşi dădu seama treptat că o trăgea ceva în jos, o trăgea el cu greutatea lui, căci se prinsese strîns de ea. O trăgea în jos pre­cum un leopard, care se pnnde de-o vacă sălbatică, o sleieşte de puteri şi-o pune la pămînt.

încetul cu încetul îşi dădu seama că viaţa şi libertatea ei sufereau în strînsoarea tăcută a voinţei lui fizice. Will vroi; s-o ţină-n frîu, vroia s-o devoreze pe-ndelete, s-o aibă, să fie ; lui. Pînă la urmă Anna îşi dădu seama că somnul nu-i era deci durere, chin şi istovire, fiindcă voinţa lui o ţinea strîns în ghean cînd stătea culcat, noaptea, lîngă ea.

Ea-şi dădea seama de toate astea. Dar se ivi o pauză pe cart n-avea s-o uite, o pauză în fuga ei de căprioară, cînd viaţa-disparu pentru o clipită şi Anna se pierdu cu totul.

Dar după asta se-ntoarse aprigă împotriva lui şi-ncepu s. lupte. No să-l lase ea să-i facă una ca asta, era monstruos De ce vroia sâ-i ţină trupul în ghearele lui oribile? De ce vroi' s-o tragă în mocirlă şi să-i ucidă spintul? De ce-i nega spirit' şi-o lua-n seama numai pentru trupul ei? Avea de gînd să ridic¹ pretenţii la hoitul ei⁷

Î86

O beznă nesfîrşită şi hidoasă, asta era el pentru ea.

Ce vrei să mi faci⁷ ţipă ea Ce nenorocire vrei să mai abaţi asupra mea⁷ Mă apeşi îngrozitor pe creier nu mă iaşi să dorm, nu mă laşi să trăiesc în fiecare clipă îmi faci ceva, ceva îngro zi tor, care mă distruge ^Ai_Jn^Jjji£_^ei'a_irifji3ialox^jQ voinţă întunecată şi bestiali»- Ce vrei de la mine⁷ Ce vrei sa mi faci⁷

Cînd o auzi, Will simţi că tot sîngele o să se năpustească cu putere, gata să-i facă răni pe dinăuntru O ura orbeşte Era negru de ură. Era într-un iad de ură şi n- avea cum să scape de acolo.

O ura pentru ce spusese Nu 1 dăduse totul, nu era ea tot ce-avea mai scump pe lume⁷ Murea de ruşine că Anna era tot ce-avea mai scump pe lume, că n-avea pe nimeni şi nimic în afară de ea. Murea de ruşine că, pe deasupra, ea-i mai şi reproşa. Murea de ruşine că n avea nici o scăpare' Simţea că-i curge foc prin vine, nu sînge, un foc apng, distrugător Căci once-ar fi făcut, n avea cum sa scape Ea era totul pentru el, ea era viaţa şi izvorul vieţn lui Depindea pîna n fundul sufletului de ea. Dacă iar lua-o cineva, s-ar prăbuşi ca o casă la care 1 tai stîlpul de susţinere din mijloc

Şi ea-I ura fimdcă-l vedea că depinde cu disperare de ea. I se părea înspăimîntător Vroia să dea cu el de a azvîrîita, să-l dea la o parte dm calea^ei Era îngrozitor ca se ţinea aşa de ea, strîns, strîns de tot, ca un leopard care 1 a sănt în spinare şi. a înşfăcat-o bme cu ghearele

Wili se tîra de la o zi la alta, negru de iune şi ruşme că 1 se spulberaseră toate visunle Şi cît se chinuia ca să stea mai ]a distanţă de nevastă sa' Dar nu era n stare Ea era ca stînca pe Care se cocoţase el, înconjurată peste tot de ape nvoîbutate Şi el nu ştia să-noate N-avea încotro,Uebuiasăsteaacolo,trebuia să se bizuie pe ea

Ce-avea el pe lume în afară de ea⁷ Nimic Restul era un potop imens care mătura totul în cale Nu mai puiea. să-ndure groaza nopţilor cînd vedea potopul cumplit, măturînd totul în faţa lui, căci aşa 1 se-arăta viaţa fără ea Se ţinea strîns de ea, înverşunat şi dezgustător

Iar ea-i respingea, îl respingea întruna. Unde să se ducă pe Marea asta întunecată, fără nici un pai de care să se-agaţe, •ncotro s-o ia⁷ Vroia s-o părăsească, vroia să poată s-o pără­sească. Ca să-şi saWeze sufletul, ca să-şi salveze bărbăţia, tre­buia să găsească n el puterea s-o lase

Dar de ce⁷ Ea era Arca lui Noe, iar restul lumii era sub apele potopului Singurul lucru sigur, pe care 1 putea atinge era _5Pl^e!a. Putea s-o lase numai dacăgăseaalta. Dar unde era cealal femeie şi cine era ea⁷ Şi.pedeasupra, o să fie naceeaşisituaţie. *■**• femeie o să fie tot femeie şi lucrurile o s-arate Ja fel.

187

De ce era ea totul, absolut totul, pentru el? De ce trebuia să trăiască numai prin ea? De ce trebuia să se scufunde dacă se-nde-părta de ea? De ce trebuia să se lipească de ea ca un nebun, de parcă vroia să se salveze de la moarte?

Mai era o cale, una singură, ca s-o părăsească-, să moară. Singura scăpare era să moară. Sufletul lui negru de furie şi ură ştia asta, dar el n-avea nici un chef să moară.

De ce nu putea s-o părăsească? De ce nu putea să se-arunce în marea de necunoscut şi să scape sau să moară, cum i-o fi norocul? Nu putea, nu era-n stare. Da' dac-ar pleca departe, departe de tot, şi-ar găsi o slujbă şi-o gazdă la care să stea? Ar putea să fie din nou la fel ca înainte.

El ştia însă bine că nu poate. O femeie, trebuia să aibă o femeie. Ş_i_dacă-aixifemeie, trebuie să fii liber, să nu depinzi de ea. Tot aco!o-ar ajunge, fiindcă el nu era-n stare să nu depindă de ea.

Căci cum poate un bărbat să-şi menţină echilibrul, dacă n-are ceva stabil de care să se sprijine? Poate un bărbat să aibă apa nestatornică toată viaţa sub picioare şi să spună că-şi ţine echilibrul? Mai bine te dai bătut şi te-neci, să te-nghită apele în­volburate.

Şi cum putea el să-şi ţină echilibrul decît cu ajutorul unei femei? Oare era ca neputinciosul bătrîn de pe mare care nu era-n stare să se mişte decît pe spinarea altei fiinţe, a altei vieţi? Era neputincios sau schilod sau numai o bucată" de om? Ii lipsea ceva?

Era un chin cumplit, sălbatic şi ruşinos, nebunia fricii, ne­bunia dorinţei şi groaznica, înfiorătoarea senzaţie de ruşine.

De ce-i era frică? Dacă Anna pleca undeva, chiar numai pentruo săptămînă, de ce i se părea că se-agaţă ca un nebun de marginea realităţii şi că alunecă, sigur, fără doar şi poate, în şu­voiul de ireal care-avea să-l înghită? Era îngrozitor cînd simţea că alunecă în ireal şi-asta-l înnebunea. îi gemea sufletul de frică şi chin.

Şi totuşi îl împingea de lîngă ea, îl dădea la o parte şi. perseverentă şi fără milă, se smulgea din sirînsoarea mîinilor lui. Will vroia s-o vadă că are milă de el. Şi uneori, pentru o clip^a doar, Annei îi era milă. Dar o luă mereu de la-nceput, aruncîndu-l cît colo în apa adîncă, în nebunia şi agonia nesiguranţei.

Anna i se părea o furie care nici măcar nu era conştienta de existenţa lui. Ochii ei scînteiau de ură rece şi implacabilă-Atunci inima lui parcă nu mai bătea, încremenită de frică. Anna putea să-l azvîrle în străfunduri.

Nu mai dormea cu el fiindcâ-i distrusese somnul, aşa zicea ea. Toată frica şi suferinţa îngrozitoare se treziră din toropeala-Ea-l aruncă de lîngă ea. în momentele-alea de suferinţă cumplit*

188
lui i se părea că nu poate să existe un asemenea om, i se părea un jnonstru, întruchiparea cruzimii.

Totuşi, o cuprindea mila pentru cîteva clipe. Era dură şi rece ca un diamant. Trebuia sâ-l dea la o parte fiindcă trebuia să doarmă singură. îi făcu patul în camera mică.

Şi Will stătea acolo ca sub lovituri de bici, cu sufletul biciuit pînă aproape de distrugere, dar neschimbat. Suferea cumplit, aruncat în ireal, ca un om zvîrlit peste bord în mare, sortit să înoate pînă se scufundă fiindcă n-are de ce să se agate. N-are în jur derît marea nesfîrşită şi mugindă.

Nu dormea, avea doar somnul ăla cu ochii deschişi, cînd un văl alb se-aşte.rne peste minte. Dar nici vorbă de somn. Era şi nu era treaz. Nu suporta să stea singur. Avea nevoie de ea, să poată s-o ţină în braţe. Nu suporta locul gol de pe piept, unde-şi culca ea capul de obicei. Nu putea să-ndure. Se simţea ca suspendat în gol, prins acolo sus în strînsoarea voinţei. Dacă i-ar slăbi voinţa, ar cădea, ar cădea prin spaţiul nemărginit, în prăpastia fără de fund, ar cădea întruna, fără voinţă, neputincios, inexistent, pur şi simplu căzînd spre dispariţie, căzînd pînă cînd focul urii s-ar fi stins, ca o stea căzătoare, pe urmă nimic, nimic, nimicul în toată plinătatea lui.

Dimineaţa se sculă galben ca ceara, ca înviat din morţi. Annei patcă-i era dor de el din nou, parcă vroia să-i fie un pic pe plac.

— Am dormit bine, zise ea, cu un uşor zîmbet fals pe buze. Dar tu?

El nu-i spunea niciodată.

Trei sau patru nopţi stătu singur, dormind cu ochii deschişi, cu voinţa fermă, neschimbată, încordat încă şi prins în strînsoarea ei. Apoi, ca şi cum s-ar fi trezit din nou la viaţă, liberă să-i fie iar dor de ei, indusă în eroare de tăcerea şi resemnarea lui înşelătoare, mişcată şi de milă, Anna îl primi din nou lingă ea.

Seară de seară, mort de ruşine, aşteptase în agonie vremea de culcare ca să vadă dacă-l închide afară. Şi-n fiecare seară cînd, ^-un zîmbet fals, Anna-i spunea «noapte bună», lui îi venea s-o omoare pe ea sau să se omoare el. Dar ea aştepta s-o sărute, cu atîta patetism, aşa de drăguţă. Aşa că el o săruta, însă inima-i era ca gheaţa.

Uneori Will ieşea din casă. Odată a stat mult în uşa bisericii ³¹nă să se ducă la culcare. Era-ntuneric şi sufla vîntul. Stătea în •a bisericii şi se simţea la adăpost, în siguranţă. Dar începu să-l Pişte frigul şi trebui să meargă să se bage-n pat.

yeni şi seara cînd, încolăci ndu-şi braţele pe după gîtul lui ?' sarutîndu-l dulce, Anna-i spuse:

~~ Hai, stat cu mine noaptea asta, vrei?

189