Curcubeul acea „deplinătate spontan-creatoare a fiinţei

72

acasă de oriunde l-ar fi purtat paşii, să se-ntoarcă totdeauna ]a ea şi n-avea cum s-o ajungă niciodată, n-avea cum să fie mulţumit niciodată, n-avea cum să fie liniştit niciodată, fiindcă, oricînd, ea putea să plece.

Seara era vesel. Atunci, după ce termina cu lucrul prin curte şi venea să se spele, după ce copilul mergea la culcare, putea să stea şi el de partea cealaltă a sobei, cu berea în faţă şi pipa lungă de lut între degete, conştient că ea e lîngă el, pigulindu-şi broderia sau povestindu-i ceva. Şi-atunci era sigur de ea, pînă dimineaţa. Ea nu prea vorbea şi era tare curios cît de mult îşi ajungea sieşi. Cîteodată îşi ridica capul — ochii-i cenuşii strălucind cu o lumină ciudată care n-avea nimic de-a face cu el sau cu casa asta — şi începea să-i povestească despre ea. Părea că se-ntorsese în trecut, în special în copi­lărie sau adolescenţă, lîngă tatăl ei. Foarte rar spunea cîte ceva de primul ei bărbat. Dar uneori, cu ochii numai lumină, se-n-torcea cu gîndul la casa părintească şi povestea despre vremu­rile de zaveră, despre călătoria ei cu taică-su la Paris, despre faptele nebuneşti ale ţăranilor, pe vremea cînd ţara fusese năpădită de-o înfocare religioasă care-şi săpase groapa sin­gură.

— Cînd au adus calea ferată pe la noi, spunea ea ridicînd capul, au făcut linii mai mici, mai înguste, ca să vină pînă-n orăşelul nostru, la o sută de mile. Cînd eram mică, Gisla, nem­ţoaica, guvernanta mea, era tare şocată, da' nu mi-a spus nimic. Eu, însă, i-am auzit pe servitori vorbind între ei. Mi-aduc amin­te âe Pierre, birjarul, el spusese. Şi tata cu cîţiva prieteni de-ai lui, care-aveau şi ei moşii, luaseră un vagon, un vagon întreg... iintf-alea cu care mergi...

— Un vagon de tren, o ajută Brangwen. Lydia rîse ca pentru ea.

— Ştiu c-a fost mare scandal. Da, un vagon întreg, şi-I umpluseră cu fete... ei, nu chiar fete... cum să-ţi spun... filles... erau toate-n pielea goală... un vagon întreg... şi-aşa au venit m sat la noi. Au trecut prin alte sate şi-a fost un scandal, mamă, Doamne! Poţi să-ţi dai seama? Toată lumea vuia. Şi mama... ^nici ea n-a fost prea încîntată. Gisla chiar mi-a zis într-o zi: «Domnişoară, trebuie să uitaţi c-aţi auzit asemenea lucruri". Mama, săraca, plîngea mereu şi vroia să-l bată pe tata. Da, chiar ^sa-l bată. Cînd mama plîngea fiindcă tata vînduse pădurea, lem-^nul, ca s-aibă bani să-i zornăie-n buzunar şi să se ducă la Var-?°via ori la Paris ori la Kiev, de cîte. ori îi spunea că trebuie

^a"Şi ia cuvîntu-napoi, că nu trebuie să vîndă pădurea, el stă-^a drept şi-i zicea: „Ştiu, ştiu, am mai auzit toate astea, le-am

73
auzit şi-nainte. Mai spune-mi şi altceva. Ştiu, ştiu, ştiu". Vai, da' poţi tu să-ţi dai seama cît îl iubeam eu cînd îl vedeam stînd acolo-n uşă şi zicînd numai: „Ştiu, ştiu, le-am mai auzit o dată"! N-avea mama cum să-l schimbe, nu, chiar de şi-ar fi dat şi su-fletu' din ea. Pe alţii-i mai schimba ea da' pe el nu, n-avea cum... RraiTgwfn nu—ţw-fco.a-fiţelege. Avea imaginea unui vagon de i vite, plin cu femei goale, care mergeau de niciunde spre nici-| unde, a Lydiei care rîdea fiindcă taică-su făcea datorii peste datorii şi spunea întruna: „Ştiu, ştiu"; avea imaginea oameni-O-lor care-alergau pe străzi şi strigau: „Nu faceţi una ca asta, nu faceţi una ca asta" şi pe urmă erau omorîţi de ţăranii care-şi ieşiseră din minţi — ea le zicea „vite" — în vreme ce ea se uita cu interes, chiar amuzată, ca la circ; avea imaginea pro­fesorilor particulari, a guvernantelor, a Parisului şi a unei mînâstiri. Era prea mult pentru el. Iar ea stătea acolo şi spunea poveşti vîntului, nu lui, omul de lîngă ea, arogîndu-şi o supe­rioritate ciudată faţă de el, creînd o distanţă între ei doi — ceva ciudat, străin, în afara vieţii lui — sporovăind, povestind lu­cruri fără cap şi coadă, rîzînd cînd pe el îl şoca ceva sau îl lăsa cu gura căscată, neînvinovăţind pe nimeni şi nimic, zăpăcin-du-l şi pe el de cap şi schimbînd lumea toată-ntr-un haos fără . nici un fel de ordine sau stabilitate. Pe urmă, cînd se duceau la ' culcare, Tom ştia că n-are nimic în comun cu ea. Ea se-ntor-- şese in copilărie, iar el era un ţăran, un rob, un servitor, un iubit, un amant, o umbră, un nimic. Era încă mut de uimire, se uita lung prin camera pe care-o ştia aşa de bine şi se-n-treba dacă fereastra, scrinul erau într-adevăr acolo sau dacă erau doar o iluzie. Şi treptat îl cuprinse o furie turbată împotriva ei. Dar, fiindcă era atît de uluit, fiindcă-ntre ei era o distanţă-aşa de mare şi fiindcă ea era o fiinţă atît de uluitoare pentru el, lăsînd în urma ei numai uimire, nu se răzbună nicicum pe ea. Stătea doar nemişcat, cu ochii larg deschişi de furie, nepu-tînd să scoată nici un cuvînt, neînţelegînd, dar tare pe pozi­ţie, un munte de duşmănie.

El rămase tot numai mînie şi separat de ea, neschimbat faţă de ea la suprafaţă, dar în străfunduri, o mare de cJitiîîtate crîncenă. De care ea-ncepu să-şi dea seama. Şi-o enerva cînd îşi dădea seama că el e o forţă de sine stătătoare. Se cufundă într-un soi de exclusivism sumbru, o comuniune stranie cu puteri misterioase, un fel de stare mistică şi obscură, care aproape-l înnebunea şi pe el şi pe fetiţă. Zile-ntregi Tom merse c-un singur gînd: să-i reziste şi s-o distrugă cu totul. Apoi, dintr-o dată, ca din senin, între ei apăru din nou o legătură-Ideea asta-i veni cînd trudea la cîmp. Tensiunea, cercul de fier, plesni şi torentul de patimă se năpusti-hainte, imens şi mag-

74

nific. Brangwen simţea că e-n stare să smulgă copacii din ră­dăcini în fugă şi să facă lumea de la-nceputul începutului.

Cînd sosi acasă, între ei nu era nici urmă de-o asemenea legătură. El aşteptă, aşteptă să dea ea primul semn. Şi cum aştepta, mădularele i se păreau puternice şi splendide, mîi-nile îi apăreau ca nişte slugi devotate şi bune. Simţea în el puterea nemaipomenită a vieţii şi-a sîngelui înfierbîntat şi stăruitor.

Ea avea să vină pînă la urmă şi să dea primul semn. Atunci el se-aprinse ca o flacără de dragul ei şi se pierdu cu totul. Se uitară unul la altul, la zîmbetul din toată inima care li se cuibă­rise în priviri. El o cuprinse din nou, toată, nebun de fericire că poate să se desfete în bogăţia ei fără margini, să se piardă în fiinţa ei într-o căutare fără margini. Ea se desfăta tot timpul fiindcă simţea că el se desfată în fiinţa ei. El îi aruncă cît colo toate secretele şi se cufundă în ceea ce era secret pentru amîn-doi, în vreme ce ea tremura de frică şi de ultima spaimă a jplăcerii.

Ce conta cine sînt şi dacă se cunosc unul pe altul sau nu?

Clipa lor trecu din nou, veni despărţirea, veniră furia, durerea şi chinul pentru ea, iar pentru el, renunţarea — nu / mai era stăpîn — şi munca silnică, de sclav, ca la-nvîrtitul pie- * trelor de moară. Dar ce conta! Avuseseră clipa lor frumoasă şi, dac-ar fi să vină din nou, amîndoi erau gata, gata să reînceapă jocul de unde-l lăsaseră, pe marginea prăpastiei care se nu­mea bezna din jurul lor, cînd secretele din inima femeii, urmă­rite cu îndărătnicie, sînt nişte biete jucării pentru bărbat, cînd tainele femeii sînt aventura bărbatului şi-amîndoi se aruncă-n aventură cu totul.

Ea purta un copil în pîntece şi din nou apărură-ntre ei tă­cerea şi distanţa. Ea nu-l vroia nici pe el, nici secretele sau jocul lui. El era ca un monarh detronat, exilat undeva pe-o insulă îndepărtată şi pustie. Fierbea de furie din cauza femeii rnici, cu gură urîtă, care n-avea nimic comun cu el. Uneori !Şi vărsa mînia pe ea, dar în ochii ei nu se vedea o lacrimă. Se. repezea la el ca o tigroaică şi bătălia începea.

El trebuia să-nveţe să se stăpînească şi ura treaba asta din adîncul sufletului. O ura şi pe ea pentru că nu era a lui. Aşa c-o / Porni în altă parte. Unde? Nu ştia nici el. Oriunde. *

Dar un sentiment de recunoştinţă şi siguranţa că ea o să-l Pnmească-napoi, că mai tîrziu o să fie din nou a lui îl opriră } ia razna foarte 'departe. Prudent, nu merse prea departe, "a că s-ar putea ca ea să nu-i mai dea nici o atenţie, să se-n-^raineze de el, să se ducă departe, mai departe, tot mai de-Part pînă cînd o s-o piardă de-a binelea. Brangwen avea des-

75

tul cap şi destule presimţiri rele ca să-şi dea seama de asta şi să se poarte cum trebuie. Căci nu vroia s-o piardă, nu vroia să se-nstrăineze de el.

Zicea că-i rece, egoistă, că n-o interesează decît persoana ei, că-i o venetică cu caracter urît care-ntr-adevăr nu se sin­chiseşte de nimic, că n-are-n ea nici urmă de sentimente ome­neşti, nici un pic de bunătate. Turba de mînie şi strîngea acuza­ţii peste acuzaţii, care erau adevărate într-o oarecare măsură Dar bunul simţ din el îl opri să meargă prea departe. Ştia — şi din cauza asta tremura de furie şi ură — că nevastă-sa era toate lucrurile-astea dezgustătoare la un loc, că avea-n ea tot ce era dezgustător şi detestabil pe lume. Dar în fundul sufletului lui Tom era şi ceva bun simţ care-i spunea că, dincolo de toate, nu vrea s-o piardă, că n-are de gînd s-o piardă.

Aşa că păstră o oarecare consideraţie pentru ea şi nici nu rupse relaţiile de tot. Ieşea in oraş mai des, din nou la „Leul roşu", ca să scape de nebunia care-l apuca dacă stătea lîngă ea cînd ea nu-i aparţinea, cînd era la fel de absentă ca orice femeie care nu e-n relaţii bune cu un ins oarecare. Nu putea să stea acasă. Aşa că se ducea la „Leul roşu". Uneori se-mbăta Dar păstra măsura. Erau anumite lucruri între ei pe care nu le-a încălcat niciodată.

Pe faţă i se citea suferinţa, avea o privire chinuită ca şi cum îl urmărea ceva fără-ncetare. Se uita cu agerime-n toate părţile. Nu suporta să stea degeaba, să nu facă nimic. Trebuia să iasă, să-şi găsească o societate, să se descarce acolo. Căci n-avea altă ieşire. Nu putea să muncească pîn-ar fi căzut frînl de oboseală şi astfel să uite de toate. Nu ştia treaba asta.

Pe măsură ce sarcina creştea, Lydia îl lăsa din ce în ce mai singur şi prezenţa lui o interesa din ce în ce mai puţin. Practic, existenţa lui se anulase pentru ea. Iar el se simţea legat, le­gat de mîini şi de picioare; nu putea să facă un pas şi-ncepuse să simtă că turbează de furie. Căci ea era calmă şi politicoasa, cu calmul şi politeţea pe care le-arăţi servitorilor. Ca şi cura el n-ar fi existat.

Cu toate astea ea-i purta în pîntece copilul şi era rîndul lui să se supună. Stătea faţă-n faţă cu el şi cosea, cu o figură indiferentă pe care nu puteai ghici nici o intenţie. Tom sim­ţea că-i vine s-o facă să-l recunoască cu forţa, s-o oblige să fie conştientă de prezenţa lui. II lăsase cu totul în umbră şi era de nesuportat. O s-o zdrobească şi tot o să-l bage ea-n seamă pînă la urmă. Dorinţa asta-l chinuia de moarte

Dar era în el ceva mai mare, mai important, care-l trăgea-napoi şi nu-l lăsa să facă una ca asta. Aşa că ieşea din casă sa se uşureze. Sau îşi vărsa toată iubirea asupra micuţei Anna pen-

76

tru mila şi iubirea pe care i-o arăta mititica. Nu peste mult tatăl şi copilul erau ca doi îndrăgostiţi.

I Căci se temea de nevastă-sa. Ea stătea cu capul plecat, tă-cu.tă, şi lucra sau citea. Nici nu se poate spune cît de tăcută era. Iar inima lui Tom parcă era sub piatra de moară a aces­tei tăceri. Ea însăşi devenise o piatră de moară, care se lăsa pe el, gata să-l zdrobească, întocmai cum cerul plumburiu se lasă uneori asupra pămîntului.

Şi totuşi nu putea s-o scoată din bezna apăsătoare în care se cufundase. Nu trebuie s,ă-ncerce s-o sfîrtece-n bucăţi ca să-l recunoască şi să fie de acord cu el. Ar fi o catastrofă şi-o im­pietate. Aşa că Tom, băiete, dezlănţuie-te dacă-ţi dă mîna. Tre­buie să-ţi pui frîu. îi tremurau încheieturile ca nebune, de par-c-ar fi fost cît pe-aci să plesnească.

în noiembrie, frunzele cădeau pe obloane, biciuindu-le. Tresări şi-n ochi îi licări o flăcăruie. Cîinele îl privi, iar el se aplecă spre foc. Dar şi nevastă-sa tresărise. îşi dădea seama că şi ea ascultă.

— Se izbesc în obloane, spuse.

— Ce? întrebă ea.

— Frunzele.

Ea se-ndepărtă din nou. Frunzele hoinare aduse de vînt veniseră mai aproape decît ea. încordarea din cameră era co­pleşitoare şi lui i-era greu să mişte pînă şi capul. Fiecare nerv, fiecare venă, fiecare fibră din trupul lui erau încordate la ma­ximum. Se simţea ca un arc cu coarda ruptă. Căci reacţia ei dispăruse. El ochise în gol. Şi rămase el însuşi. Reuşise să se salveze, să nu cadă în prăpastia nimicniciei, să nu fie făcut fărîme din cauza încordării fără alean, a rezistenţei încăpăţînate, în ultimele luni, Tom era-ntr-o stare de surescitare ame­ninţătoare care nu se mai termina. Lydia era şi ea deprimată Şi uneori plîngea. Avea nevoie de-atîta viaţă ca s-o ia de la-n-ceputul începutului după ce pierduse cu-atîta generozitate. Uneori plîngea. în momentele-alea Tom parcă-mpietrea şi simţea c-o să plesnească ceva în el. Căci ea nu-l vroia, nu vroia ici măcar să ştie de existenţa lui. După încruntarea pe care-o vedea pe faţa ei, Brangwen ştia că trebuie să stea deoparte, ^sa n-o atingă în nici un fel, s-o lase singură. Căci suferinţa ^e demult se-ntorsese la ea, nenorocirea, durerea pentru viaţa ^recută, pentru bărbatul mort, pentru copii morţi. Toate astea

^T^u comorile ei sfinte şi el nu trebuia s-o tulbure cu mîngîierea ^Ul- Pentru ce-avea nevoie, O să vină ea singură la el. Tom se ^nea la distanţă, cu inima gata să-i sară din piept. Trebuia să se uite la ea, să vadă cum îi curg lacrimile, cum ^e preling pe faţa pe care-abia se schiţa o expresie şi care

77

doar se-ncrunta cîteodată, să le vadă cum îi cad pe pieptul a-proape-mpietrit, care-abia dacă se mişca. Nu se-auzea nici un zgomot, în afară de cel pe care-l făcea ea cînd, cu un gest ciudat de somnambulă, îşi scotea batista, îşi ştergea faţa şi-şi sufla nasul şi-apoi îi dădea-nainte cu plînsul în surdină. Inutil. Ştia că, dac-ar încerca s-o mîngîie, ar fi mai rău decît inutil: ar scoate-o din sărite, ar călca-o pe nervi. Ea trebuia să plîngă, • dar pe el îl înnebunea treaba asta. Inima-i sîngera ca jupuită, 4ar creierul îl durea pur şi simplu. Aşa că ieşi repede din casă. ^; Marea lui alinare, şi cea mai importantă, era fetiţa. La-nce-put fusese rezervată, se ţinuse la distanţă de el. Chiar dacă-n-tr-o zi părea foarte prietenoasă, a doua zi, rece, detaşată şi dis­tantă, se refugia în dispreţul şi indiferenţa pe care i le-ară­tase la-nceput.

în dimineaţa de după nuntă Tom descoperise că n-o să meargă chiar aşa uşor cu copilul. Cînd se crăpa de ziuă, tre-sărise căci la uşă se-auzea un glas mititel, care spunea pe-un ton plîngăreţ:

— Mamă!

Se dădu jos din pat şi deschise uşa. Fetiţa se urcase pe prag, în cămaşă de noapte, aşa cum ieşise din pat. Ochii ei negri priveau cu duşmănie împrejur şi părul auriu era ca o claie nesupusă. Bărbatul şi copilul erau acum unu-n faţa celuilalt şi se confruntau.

— Vreau s-o văd pe mama mea, spuse fetiţa cu gelozie, accentuîndu-l pe mea.

— Atunci vino-năuntru, zise el blînd.

— Unde-i mama mea?

— E-aici. Hai, intră.

Expresia din ochii copilului, care se uita fix la bărbatul cu părul şi barba în dezordine, nu se schimbă cîtuşi de puţin. Se-auzi vocea dulce a mamei. Picioruşele goale intrară-n camera tropotind mărunţel.

— Mamă!

— Vino-ncoace, draga mamei!

Picioruşele goale veniră fuga-fuguţa mai aproape.

— Nu ştiam unde eşti, zise glăsciorul plîngăreţ.

Mama întinse mîinile s-o ia sus. Copilul stătea lîngă patul înalt. Brangwen o ridică uşor pe micuţă cu un „tîta mare" şi pe urmă se culcă din nou la locul lui.

— Mamă, ţipă ascuţit copilul ca înspăimîntat.

— Ce-i, dragostea mea?

Anna se făcuse ghem în braţele maică-si, ţinîndu-se strîns şi-ascunzîndu-se de bărbatul care era aşa de real. Brangwefl stătea nemişcat şi aştepta. Tăcerea dură mult.

78

Apoi Anna îşi roti deodată privirea ca şi cum ar fi crezut c-a plecat omul care-i deschisese uşa. îi văzu faţa, aşa întins pe spate cum era. De pe feţişoara drăguţă ochii ei negri priveau fix, cu ostilitate, minutele, înfricoşate, se strînseră şi mai tare pe lîngă mamă. El nu se mişcă un timp, neştiind ce să spună. Faţa lui se făcuse netedă, cu pielea moale de-atîta iubire, ochii îi străluceau într-o lumină blîndă. Se uită la ea, abia mişcîn-du-şi capul, cu zîmbetu-n priviri.

— Te-ai şi sculat? o-ntrebă.

— Pleacă de-aici, ripostă ea, repezindu-şi uşor căpşorul înainte ca o viperă.

— Nu, făcu el, eu nu plec. Du-te tu.

— Pleacă de-aici, se-auzi comanda scurtă şi precisă.

— Ai destul loc, spuse el.

— No să-I dai afară de tăticu' din patu' lui, scumpeteo, zise mama cu diplomaţie.

Fetiţa îi aruncă o privire încruntată, nenorocită de-atîta neputinţă.

— Ai loc şi tu, făcu el. Patu-i destul de mare.

Ea se-ncruntă fără să răspundă nimic, se-ntoarse şi se prinse strîns de maică-sa. N-o să îngăduie ea aşa ceva.

în ziua respectivă o-ntrebă pe maică-sa de cîteva ori:

— Mamă, cînd mergem acasă?

— Da' sîntem acasă, comoara mea. Acuma stăm aici. Asta-i casa noastră şi stăm aici cu tăticu'.

Copila n-avu încotro şi trebui s-o-nghită şi p-asta. Dar ra­mase ostilă faţă de bărbat.

— Unde te culci, mamă? întrebă ea cînd se-nseră.

— Acum dorm cu tăticu'!

Cînd Brangwen veni de-afară, copila-l întrebă furioasă:

— De ce te culci tu cu mămica mea? Mămica mea doarme cu mine, zise ea cu tremur în glas.

— Vino şi tu să dormi cu noi, o-mbie el încercînd s-o amă­gească.

— Mamă! se-ntoarse ea plîngînd, parcă rugînd-o să se alieze împotriva duşmanului.

— Da', scumpa mea, trebuie să am şl eu un bărbat. Toate femeile trebuie să aibă un bărbat.

~- Şi tu vrei să ai un tătic pe lîngă mămica, nu-i aşa? zise Brangwen.

Anna se uită la el chiorîş. Parcă punea ceva la cale.

— Nu, ţipă ea-nverşunată în cele din urmă, nu, nu vreau. , Feţişoara i se-ncruntă puţin cîte puţin şi pînă la urmă fetiţa

^cepu să plîngă amarnic, cu suspine. El se uita la ea şi-l durea ^nitna- Dar nu se putea schimba nimic.

79

Lucru pe care, cînd îl află, fetiţa nu mai scoase o vorbă. Brangwen o luă uşor. îi vorbea, o ducea să vadă puii de ani­male, îi aducea în şapcă primii puişori ieşiţi din găoace, o lua cu el să strîngă ouăle şi-o-ndemna să dea coji de pîine la cai. Ea nu se lăsa rugată prea mult ca să meargă cu el şi lua tot ce-a-vea el să-i dea, dar rămase încă neutră.

Era ciudat de geloasă pe maică-sa, de neînţeles, şi-ntot-deauna era foarte-ngrijorată din cauza ei. Dacă Brangwen pleca cu nevastă-sa la Nottingham, mult timp Anna alerga de colo-colo destul de fericită sau fără grijă. Pe urmă, cum trecea de prînz, se-auzea doar un scîncet, „Vreau la mama, vreau la ma­ma", care se transforma într-un plîns cu sughiţuri, amarnic şi-nduioşător, ce-o făcea pe Tilly, cea bună la suflet, să plîngă şi ea cu sughiţuri. Spaima copilului era că plecase maică-sa şi n-o să se mai întoarcă niciodată.

Şi, totuşi, în general Anna părea rece, o respingea pe maică-sa şi-o privea cu ochi critic. Criticile sunau cam aşa-. „Nu-mi place că faci cutare lucru, mamă" sau „Nu-mi place că spui aşa". Fetiţa era o problemă dureroasă pentru Brangwen şi pentru toţi cei de la Marsh. Cu toate acestea, de obicei îşi găsea întruna ceva de făcut zburdînd ca un fluturaş de colo-colo prin curte. Apărea numai din cînd în cînd, ca să vadă dacă mai­că-sa mai e acolo. Fericită nu părea niciodată, dar era vioaie, ageră la minte şi preoeupată. Avea" imaginaţie bogată şi era schimbătoare ca vremea. Tilly zicea că-i năzdrăvană, dar n-a-vea nici o importanţă atîta timp cît nu plîngea. în plînsu! Annei era ceva care-ţi frîngea inima. Spaima ei copilărească era aşa de puternică şi-aşa de atemporală, de parc-ar fi fost de cînd lumea şi pămîntul.

Se-mprietenise cu animalele de la fermă şi le făcuse to­varăşe de joacă. Vorbea cu ele, le spunea poveştile pe car^ le ştia de la maică-sa, se sfătuia cu ele şi le-nvăţa cum să se poarte. Brangwen o găsi la poarta dinspre păşune şi eleşteu Se uita printre gratii şi striga la gîştele albe şi maiestuoase, care mergeau şerpuind pe cărare.

— Nu trebuie să ţipaţi aşa dacă vrea omu' să vină la voi. Nu-i frumos.

Păsările greoaie se uitară la feţişoara pătimaşă şi la claia de păr aspru care se băgase printre gratii. îşi ridicară capetele şi-o porniră una după alta legănîndu-se gîfîind în semn de pro­test, cum fac gîştele, balansîndu-se, albe şi frumoase, ca niş'e corăbii.

— Relelor, relelor, spuse Anna printre lacrimi, speriată Ş' jignită, şi-şi aruncă un papucel cît colo.

80

— Ei, ce faci? îi zise Brangwen.

¹ — Nu vor să mă lase să intru, spuse ea, întorcîndu-şi feţi-şoara-mbujorată spre el.

— Ia să vezi tu că te lasă. Hai, du-te dacă vrei, o linişti el deschizîndu-i poarta.

Fetiţa stătea în cumpănă şi se uita la gîştele cu pene albe-albăstrii, parcă sculptate, monumentale, sub cerul cenuşiu şi rece.

— Hai, du-te, o-ndemnă el.

Anna făcu vitejeşte cîţiva paşi. Trupuşorul ei tresări con­vulsiv la ga-ga-ga-ul batjocoritor, venit ca din senin, al gîşte-lor. Se simţea stingheră acolo, căci gîştele o porniseră lipa-lipa mai departe, cu capetele sus, sub cerul cenuşiu ce sta să se prăvale pe pămînt.

— Nu te cunosc, o linişti Brangwen. Trebuia să le spui cum te cheamă.

— Sînt nişte rele fi'n'că ţipă la mine, izbucni ea.

— Or fi zicînd că nu stai aici, îşi dădu el cu părerea.

Mai tîrziu o găsi la poartă strigînd cu glas ascuţit şi po­runcitor:

— Mă cheamă Anna, Anna Lensky, şi stau aici fi'n'că dom-nu' Brangwen e tăticu' meu acuma. Da, da, el e tăticu' meu. , Şi eu stau aici.

Asta-i făcu mare plăcere lui Brangwen. Şi treptat, fără să-şi dea seama, fetiţa începu să se lipească de el în momentele ei de disperare copilărească. Era minunat să găseşti ceva mare şi cald, lîngă care să te cuibăreşti, să-ţi îngropi eul tău mititel în fiinţa lui mare, nesfîrşit de mare. Din instinct era grijuliu cu ea, avea grijă s-o bage în seamă şi să fie la dispoziţia ei.

în ce priveşte sentimentele, aici lucrurile erau mai compli­cate cu fetiţa. Pentru Tilly avea dispreţul, aproape repulsia, pe care le are orice copil, fiindcă biata femeie era doar servi­toare. Fetiţa n-a lăsat-o prea multă vreme să aibă grijă de ea, să se ocupe de lucrurile ei intime. Se uita la ea ca la un om de rasă inferioară şi lui Brangwen nu-i convenea deloc.

— De ce nu-ţi place de Tilly? o întrebă el.

— Fi'n'că... fi'n'că... fi'n'că... se uită cruciş.

Pe urmă, încet-încet, a acceptat-o pe Tilly ca făcînd parte din gospodăria lor, dar niciodată ca pe un om.

în primele săptămîni, fetiţa era tot timpul cu ochii-n patru, ^să nu-i scape nimic. Brangwen, vesel din fire, dar fără prea multă răbdare, răsfăţat de Tilly, era cam certăreţ. Dacă, pentru cîteva minute, scula toată casa-n picioare cu nerăbdarea lui zgomotoasă, la sfîrşit vedea că fetiţa se-ncruntă la el cu

" Comanda nr 8 81

!

ochii ei negri şi adînci. Putea fi sigur c-o să ţîşnească cu căp-şoru-nainte, ca un şarpe, şi-o să-i tragă un „Pleacă de-aici", care-o să-l usture.

— Eu nu plec, striga el, enervat în cele din urmă. Pleacă tu... hai, întinde-o... să te văd eu cum o ştergi.

Şi-i arăta uşa. Fetiţa se dădea-napoi, albă de frică. Pe urmă, cînd îl vedea că se calmează, îşi lua inima-n dinţi şi i-o trîntea:

— Ngj__nu-&tăm cu tine, zicea ea parcă vrînd să-l împungă cu căpşorul. Eşti... eşti un... eşti un ştiu eu ce.

— Ce? striga el.

Vocea fetiţei tremura, dar se-auzea pînă la urmă:

— Ştiu eu ce.

— Da? Şi tu eşti o ştiu eu ce.

Copilul cădea puţin pe gînduri şi pe urmă, cu capu-nain-te, şuiera printre dinţi:

— Eu nu.

— Ce tu nu?

— Eu nu-s ce zici tu.

— Atunci nici eu nu-s ce zici tu Brangwen era furios pe bune. Alteori fetiţa zicea:

— Mama nu stă aici.

— Zău?

— Şi eu vreau să nu mai stea aici.

— Pofta-n cui, răspundea el laconic.

Şi-aşa se-apropiau tot mai mult unul de celălalt. Cînd mer­gea cu trăsuri ca, o lua cu el. Calul era gata înhămat la poartă. Tom intra ca un zurbagiu în casa în care domnea liniştea pînă n-apăruse el să răstoarne totul cu fundu-n sus.

— Hei, titirezule, pune-ţi pălăriuţa şi hai să mergem. Copilul se făcea ca un arici căci nu-i plăcea felul jignitor

în care i se vorbise.

— Nu pot să-mi leg pălăriuţa singură, spunea ea cu aroganţă.

— Trebuie să mai mănînci multă mămăligă pîn-atunci, spunea el legîndu-i panglicile pălăriuţei sub bărbie cu degetele lui butucănoase şi neîndemînatice.

Ea-şi ridică capul spre el. Buzele ei mici şi roşii ca nişte fragi se mişcau în vreme ce el se tot căznea să-i lege pangli­cile.

— Vorbeşti... prostii, zise ea repetînd ce-auzise odată de la el.

— Să chemăm mîţele să te lingă pe la gură, că văd că n-ai fost în stare să te speli, zise el scoţînd o batistă mare, roşie,