Curs 11 capitis deminutio

Drept Roman – Curs 11

Curs 11

CAPITIS DEMINUTIO

Capitis deminutio inseamna desfiintarea lui caput, adica desfiintarea personalitatii si imbraca trei forme:

1. 
   Capitis deminutio maxima = pierderea lui status libertatis (pierderea libertatii): cazul cetateanului roman executat silit si vandut ca sclav in strainatate. Acest lucru duce la pierderea tuturor elementelor personalitatii.
   
2. 
   Capitis deminutio media = pierderea cetateniei romane: cazul cetateanului care devine latin sau peregrin.
   
3. 
   Capitis deminutio minima= pierderea unor drepturi de familie si eventual dobandirea altora noi. Aceasta forma presupune diverse situatii, unele in care personalitatea se diminueaza (cazul adrogatiunii: persoana sui iuris devine persoana alieni iuris), alte situatii la care asistam la o marire a personalitatii (cazul emanciparii: fiul din familie emancipat devine din persoana alieni iuris, persoana sui iuris) si caz in care personalitatea nu este afectata (cazul adoptiunii: fiul are o noua patria potestas, dar nu isi schimba capacitatea juridica).
   

Astfel, traducerea sintagmei “capitis deminutio” inseamna desfiintare, si nu micsorare a personalitatii.

PERSOANA JURIDICA

Asa cum am vazut, romanii faceau distinctie intre persoana fizica si persoana juridica. In conceptia lor, persoana juridica este o colectivitate care are un patrimoniu propriu, dobandeste drepturi si isi asuma datorii independent de membrii care o formeaza. In terminologia romana, persoanele juridice erau denumite fie corpora, fie universitas.

Cea mai veche persoana juridica a fost chiar statul roman, care avea un patrimoniu propriu constand in ager publicus si in tezaurul public, avea debitori si putea fi instituit mostenitor. Dupa modelul statului roman, au fost organizate apoi coloniile si municipiile din Italia si din provincii, iar, mult mai tarziu (in epoca postclasica), pe cand crestinismul a devenit religie de stat, si biserica a devenit persoana juridica, fiind inzestrata cu o serie de privilegii.

Persoanele juridice din domeniul privat erau simple asociatii si se numeau collegia. Spre exemplu, collegia fabrorum era o asociatie de lucratori, iar colegia tenuiorum erau asociatii ale oamenilor saraci. Toate aceste asociatii se constituiau prin simpla conventie a partilor, insa, spre sfarsitul republicii, unele persoane juridice de drept privat s-au implicat in viata politica, astfel incat Caesar le-a desfiintat, cu exceptia acelora care erau traditionale, iar Octavian Augustus a conditionat dobandirea personalitatii juridice de aprobarea expresa a senatului Romei.

Alte dispozitii din materia persoanelor se refera la protectia incapabililor de fapt. In conceptia romanilor, erau incapabili de fapt aceia care nu aveau reprezentarea consecintelor faptelor lor, iar cauzele care faceau imposibila o asemenea reprezentare erau denumite incapacitati si erau de doua feluri: incapacitati naturale si incapacitati accidentale. Spre exemplu, este natural ca un copil sa nu aiba reprezentarea consecintelor faptelor sale, dar nu este firesc ca un om sa fie nebun, iar romanii i-au pus sub protectie juridica pe toti incapabilii de fapt. Cei loviti de incapacitati firesti erau protejati prin tutela, iar cei loviti de incapacitati accidentale erau protejati prin curatela.

Insa multa vreme (in epoca veche) tutela a fost un procedeu juridic prin care erau protejate interesele agnatilor, caci agnatii erau mostenitori prezumtivi, dovada ca, potrivit Legii celor XII Table, tutela era deferita celor mai apropiati agnati in ordinea in care veneau la succesiune, dar, incepand din secolul II i.Hr., tutela a devenit un procedeu juridic prin care erau protejate interesele incapabilului de fapt. Aceasta evolutie a functiei tutelei rezulta si din definitia lui Servius Sulpicius, conform careia tutela este o forta si o putere asupra unei persoane libere pentru a-l proteja pe acela care, datorita varstei fragede, nu se poate apara singur. Aceasta definitie este formata din doua parti care sunt contradictorii, deoarece prin prima parte a definitiei se afirma ca tutela este o forta si o putere in interesul agnatilor, iar prin partea a doua se afirma contrariul, ca tutela a fost creata pentru a-l proteja pe nevarstnic. Aceasta fizionomie contradictorie oglindeste evolutia functiei tutelei, caci prima parte a definitiei corespunde vechii conceptii, iar partea a doua corespunde conceptiei evoluate cu privire la functia tutelei.

In functie de persoanele care sunt puse sub protectie juridica, tutela este de doua feluri: tutela impuberului sui iuris si tutela femeii sui iuris. Prin urmare, daca un impuber era sui iuris, trebuia sa fie pus sub tutela, dupa cum trebuia pusa sub tutela si femeia sui iuris, indiferent de varsta ei. Totusi imparatul Octavian Augustus a creat ius liberorum prin care a fost desfiintata tutela asupra femeii ingenue care avea trei copii, precum si asupra femeii dezrobite care avea patru copii, iar in dreptul postclasic, ius liberorum s-a generalizat, ceea ce echivaleaza cu desfiintarea tutelei femeii sui iuris.

In functie de modul in care era deferita, tutela era de trei feluri: tutela legitima, tutela testamentara si tutela dativa. Tutela legitima era deferita potrivit Legii celor XII table celor mai apropiati agnati. Tutela testamentara era deferita printr-o clauza cuprinsa in testament, iar tutela dativă a fost creata prin legea Atilia care a fost data in secolul II i.Hr. Potrivit acestei legi, incapabilul care nu avea agnati si niciun tutore desemnat prin testament trebuia sa fie pus sub tutela de catre pretor. Acest moment marcheaza transformarea tutelei intr-un procedeu juridic prin care erau protejate interesele incapabilului de fapt.

La romani, tutela era administrata prin doua procedee denumite negotiorum gestio si auctoritatis interpozitio.

Negotiorum gestio inseamna gestiune de afaceri si se aplica in vederea administrarii bunurilor lui infans (copilul pus sub tutela are mai putin de sapte ani). Era denumit infans acel copil care nu se putea exprima clar. In acest caz toate actele de administrare erau incheiate de tutore in nume propriu, inclusiv actele prin care tutorele transmitea dreptul de proprietate asupra unor bunuri ale lui infans, incalcandu-se astfel un principiu fundamental al dreptului roman conform caruia nimeni nu poate transmite altuia mai mult decat are el insusi. Iar in cazul de fata constatam ca tutorele transmite proprietatea asupra unor lucruri care nu-i apartin.

Auctoritatis interpositio se aplica in vederea administrarii bunurilor copilului care se putea exprima corect, precum si in vederea administrarii bunurilor femeii sui iuris. Potrivit acestui procedeu, actele de administrare erau incheiate chiar de incapabil in nume propriu, dar in prezenta tutorelui, prezenta care nu avea semnificatia ratificarii acelor acte, ci semnificatia completarii capacitatii incapabilului de fapt.

Curatela a fost creata in vederea protejarii celor loviti de incapacitati accidentale. Initial au fost pusi sub curatela nebunii si prodigii (risipitorii), iar mai tarziu au fost create si numeroase alte curatele. Cert este ca acest procedeu juridic era deferit numai prin lege si de catre pretor, iar administrarea curatelei se facea numai prin negotiorum gestio.

DREPTUL CIVIL ROMAN

BUNURI

In doctrina moderna, conceptul de bunuri desemneaza acele lucruri care sunt susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate sau mai pe scurt – acele lucruri care pot fi stapanite cu titlu de proprietate, ceea ce inseamna ca, pe plan terminologic, doctrina moderna face dinstinctie intre lucruri si bunuri, de vreme ce sunt desemnate prin termeni diferiti, pe cand la romani nu se facea o asemenea distinctie terminologica, intrucat si lucrurile si bunurile erau desemnate prin acelasi cuvant res.

De aceea, la romani, clasificarea bunurilor este inclusa in clasificarea lucrurilor, dovada ca in institutele lui Gaius si ale lui Justinian, lucrurile sunt clasificate in doua mari categorii, res in patrimonio si res extra patrimonium. Se numeau res in patrimonio acele lucruri care puteau fi stapanite cu titlu de proprietate si pe care noi, modernii, le denumim bunuri, iar res extra patrimonium sunt acele lucruri care nu puteau fi stapanite cu titlu de proprietate, fie prin natura lor, fie prin destinatia lor.

La randul lor, res in patrimonio puteau fi clasificate dupa mai multe criterii, astfel: potrivit Legii celor XII Table, in functie de valoarea lor economica, lucrurile se clasifica in res mancipi si res nec mancipi. Potrivit lui Gaius, res mancipi sunt pretiosiores, adica mai valoroase din punct de vedere economic, iar res nec mancipi sunt lucruri mai putin valoroase. Fireste, aceasta clasificare foarte veche poarta amprenta conceptiei vechilor romani de pastori si agricultori cu privire la valoarea lucrurilor, caci, in conceptia lor, erau valoroase lucruri ca pamantul, sclavii, vitele de munca.

De asemenea, lucrurile se clasifica in corporale si incorporale (res corporales, res incorporales). Se numeau corporale acele lucruri care aveau o forma materiala, pe cand cele incorporale nu aveau o forma materiala, erau drepturile patrimoniale de creanta sau reale. Cu toate acestea, dreptul de proprietate, care este cel mai important drept real, era considerat un lucru corporal, intrucat vechii romani confundau dreptul de proprietate cu obiectul său, confuzie care se oglindeste si pe plan terminologic.

Foarte importanta este si clasificarea in genera si species, adica lucruri de gen si lucruri individual determinate. Lucrurile de gen se identifica prin trasaturi care sunt proprii categoriei din care fac parte, pe cand lucrurile individual determinate se identifica prin trasaturi care le sunt proprii numai lor. Aceasta clasificare are consecinte importante in materia riscurilor in contract, caci daca debitorul datoreaza un lucru de gen care piere fara vina lui, acel debitor nu va fi exonerat de raspundere, ci va trebui sa-si execute totusi obligatia deoarece genera non pereunt – lucrurile de gen nu pier, pe cand, daca debitorul datoreaza un lucru individual determinat, care piere fara vina lui, va fi exonerat de raspundere. Dinstinctia dintre lucrurile de gen si lucrurile individual determinate se realizeaza prin conventia partilor, ceea ce inseamna ca lucrurile nu sunt de gen sau individual determinate prin natura lor, ci partile stabilesc daca debitorul urmeaza sa remita un lucru de gen sau un lucru individual determinat.

Lucrurile pot fi stapanite de persoane cu trei titluri juridice: posesiune, detentiune, proprietate. Din faptul exterior al stapanirii unui lucru nu poate rezulta cu ce titlu juridic este stapanit acel lucru.

Posesia este o stare de fapt ocrotita de drept si presupune intrunirea a doua elemente: animus si corpus. Cuvantul animus desemneaza intentia persoanei de a stapani lucrul pentru sine, ceea ce inseamna ca posesorul se comporta fata de lucru ca un adevarat proprietar. Cuvantul corpus desemneaza totalitatea faptelor materiale prin care se exercita stapanirea fizica asupra unui lucru, cum ar fi cultivarea unui teren sau locuirea unei case. Daca cele doua elemente se intrunesc asupra unei persoane, acea persoana are calitatea de posesor. Posesiunea a aparut inca din epoca foarte veche in legatura cu exploatarea lui ager publicus de catre patricieni, dar, cu timpul, posesiunea s-a generalizat, in sensul ca toate lucrurile au devenit susceptibile de posesiune, iar jurisconsultii cercetau posesiunea in stransa legatura cu proprietatea, pentru ca, desi nu toti posesorii sunt proprietari, toti proprietarii sunt posesori, astfel incat, prin protectia juridica a posesiunii se protejeaza chiar proprietatea. Spre exemplu, daca posesorul este chemat in justitie de un neproprietar, el nu trebuie sa faca dovada ca este proprietar, caci se apara afirmand « posed pentru ca posed ».

La romani, posesiunea era de mai multe feluri: possessio ab interdicta, possessio ad usucapionem, possessio iniusta, possessio iuris.

Posesio ab interdicta este acea posesiune care dadea dreptul la protectie juridica prin interdictele posesorii.