Ce este Semiotica? Definitie generala si definitie particularizata pe domeniul arhitecturii.
SEMIOTICA ESTE STUDIUL SEMNELOR, SEMNIFICATIILOR SI SIMBOLURILOR. Este stiinta dezvaluirii semnificatiilor ascunse in limbaj, fie el verbal, non-verbal sau artistic.
Atunci cand Ferdinand de Saussure, la sfarsitul secolului 19, lansa conceptul de SEMIOLOGIE, era preocupat in principal de trasaturile semnelor continute in limbajul propriu-zis, adica in limbajul natural verbal, a caror analiza i se parea a fi absolut necesara, fiind nevoie de o emfazare corespunzatoare a raportului dintre semnificat si semnificant, adica dintre semn si semnificatie. In procesul rutinar de asa-zisa comunicare, ceea ce se pierde in primul rand este exact bogatia semantica a limbajului, iar golirea de continut duce, in mod dramatic, la saracirea comunicarii si respectiv la stergerea din universul uman individual si din cel colectiv a capacitatii de a surprinde in permanenta acea multitudine de corelatii de care mintea noastra ca si sensibiltatea noastra au atata nevoie.
CONTINUTUL CURSULUI - date generale (2)
Termenul de SEMIOTICA a fost creat, pe la jumatatea secolului 20, de Charles Morris, un filosof care a inteles ca semiotica propusa de Saussure s-ar putea aplica practic oricarui tip de limbaj, nu doar limbajului natural, ci oricarui sistem de semne, devenind o noua forma de cunoastere! Chiar termenul de pragmatica, care a devenit una dintre formele cele mai importante a semioticii, a fost creat tot de Morris, care capacitand-o ca ramura a stiintei cunoasterii semnificatiilor, adica a semioticii.Sigur ca ambitia lui C. Morris a fost aceea de a transforma semiotica intr-un fel de filosofie a semnului, o forma de cunoastere !
Particularitatile celor doua tipuri de Semiotica.
Cele trei ramuri ale SEMIOTICII: 1)SEMANTICA; 2)SINTAXA; 3)PRAGMATICA.
Ce reprezinta cele 3 ramuri si ce tip de analiza configureaza fiecare?
Semantica presupune analiza semnelor si simbolurilor limbajului specific, sintaxa este setulde reguli si principii care gestioneaza respectivul limbaj, iar pragmatica este partea de interpretare a acestor semne si simboluri din perspectiva interpretorului.
TIPURI DE ANALIZA SEMIOTICA
- ANALIZA DENOTATIVA se fundamenteaza pe decelarea elementelor obiective de compozitie arhitecturala, pe dezvaluirea, adica denotarea acelor semne si simboluri caracteristice limbajului arhitecturii, prin care se poate decodifica atat modalitatea caracteristica de compunere structutal/formala cat si semnele prin intermediul carora respectivul obiect de arhitectura se poate inscrie intr-un anume curent stilistic cat si intr-o relatie aparte cu un context, ca si cu dimensiunea spatiu/timp!
Analiza denotativa este specifica Semanticii si are un caracter obiectiv, ea subliniind in fapt modul in care arhitectul-autor a raspuns de o maniera pertinenta, originala si proprie provocarilor obiective ale realitatii.
- ANALIZA SINTACTICA dezvaluie adecvarea si capacitatea obiectului/creatiei de arhitectura de a se plia unor norme si principii constructive care sa nu-i limiteze insa libertatea de creatie si expresie.
- ANALIZA CONOTATIVA se subsumeaza celei de-a treia ramuri a Semioticii, si anume Pragmatica, fiind acel tip de analiza care aduce maximum de bogatie si diversitate analogica prin aportul interpretorului. Acesta reuseste, printr-un evantai larg de conotatii, sa faca o analiza inedita, insolita a creatiei de arhitectura si sa ridice la cel mai inalt nivel al interpretarii creatia rezultata din acel proces laborios caruia arhitectul i-a dedicat timpul sau, creativitatea sa, viata sa.
Cele patru paliere ale analize semiotice complete
1). palierul istoric/religios;
2). palierul cultural/traditional;
3). palierul cultural/formal (stilurile);
4). palierul spiritual/simbolic.
Caracterizarea fiecarui palier in parte si decelarea elementelor caracteristice.
Pentru palierul istoric/religios s-au facut aplicatii si s-au dat lucrari in cadrul examenulu partial, cu exemple apropriate, cautate in istoria arhitecturii, in arhitectura religioasa contemporana si in proiectele ideale.
*HIEROFANIE - Piatra sacră, arborele sacru nu sint adorate ca atare, ci pentru că sunt nişte hierofanii, pentru că „arată“ ceva care nu mai este piatră şi nici arbore, ci sacru. S-a arătat in numeroase rinduri şi se cuvine subliniat din nou faptul că orice hierofanie, chiar şi cea mai elementară, reprezintă un paradox. Manifestind sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a inceta insă să fie el insuşi, deoarece continuă să facă parte din mediul său cosmic. (Mircea Eliade – “Sacrul si Profanul”)
