Cursul 1 vechiul testament în teologia ortodoxă Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă I. Noțiuni introductive
Canonul creștin al cărților vechitestamentare
Yüklə 438,91 Kb.
|
Canonul creștin al cărților vechitestamentare Aghiografii Noului Testament (Mt 6,7 – Sir 7,14; Mt 4,4 – Sol 16,24; Iuda 9 – apocrifa Adormirea lui Moise, Iuda 14-15 – apocrifa Cartea lui Enoh) și Părinții primelor veacuri creștine (Clement Romanul, Sfântul Policarp, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Ierusalimului) au citat în scrierile lor și din cărțile pe care astăzi le considerăm anaghinoscomena sau bune de citit și din scrierile apocrife. Acest fapt însă nu le conferă acestor scrieri autoritatea pe care o au scrierile canonice. Această realitate poate fi confirmată de faptul că niciunul dintre Părinți nu face referire la aceste texte folosind formule consacrate pentru citările din scrierile canonice: cum este scris, Scriptura zice, scris este sau Duhul Sfânt zice, decât cu mici excepții. Faptul că Biserica a considerat scrierile anaghinoscomena ca fiind edificatoare și pilduitoare pentru viața duhovnicească, aceasta nu a presupus oferirea unei autorități similare cu o scriere canonică, ci a subliniat într-un mod evident faptul că le prețuiește și le consideră a fi recomandate spre lectură. Primul scriitor bisericesc care oferă o listă a cărților canonice ale Vechiului Testament este episcopul Meliton de Sardes (†170) care a dorit în mod explicit să se lămurească în privința extensiunii canonului vechitestamentar în Orient. În urma cercetărilor sale el scrie fratelui său Onisim următoarele: „Am mers în Răsărit, unde s-au petrecut şi unde s-au vestit lucrurile şi, cu tot dinadinsul, am căutat a cunoaşte cărţile Testamentului Vechi, pe care, punându-le în rând, ţi le-am scris. Numele lor sunt: Moise 5 cărţi – Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerele, Deuteronomul –,Iosua Navi, Judecători, Rut, 4 ale Regilor, 2 Paralipomene, Psalmii lui David, ale lui Solomon – Proverbele şi Înţelepciunea –, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, Isaia, Ieremia, cei 12 într-o carte, Daniel, Iezechiel, Ezdra”. Precum se poate observa, din rândul cărţilor sfinte lipsesc Estera, Neemia şi Plângerile. În timpul acela însă, cartea lui Neemia era unită cu Ezdra, iar Plângerile cu cartea profetului Ieremia. Lipsa cărţii Estera din această listă este datorată fie neatenţiei copiştilor, fie unei repercusiuni a certurilor rabinilor privitoare la canonicitatea acestei scrieri care au influențat pe unii Părinți din Biserică. Problema extensiunii Vechiului Testament se rezolvă concret abia în secolul al IV-lea, când se precizează şi raportul dintre cărţile canonice și cele necanonice. Sinodul din Laodiceea din anul 360 hotărăşte în canonul 59 să nu se citească în Biserică din cărţile necanonice alături de cele canonice. Cu această ocazie se întrebuințează pentru prima dată termenul de carte canonică. Pentru evitarea oricărei nelămuriri, acest Sinod oferă în canonul imediat următor și lista scrierilor canonice: „Cărţile canonice care trebuie să se citească sunt: Facerea, Ieşirea din Egipt, Leviticul, Numerele, Deuteronomul, Iosua Navi, Judecători, Rut, Estera, 1-2 ale Regilor, 3-4 ale Regilor, 1-2 Paralipomena, 1-2 ale lui Ezdra, cartea Psalmilor: 150 de Psalmi, Proverbele (Paremiile) lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, 12 Profeţi, Isaia, Ieremia, Baruh, Plângerile şi Epistola (lui Ieremia), Iezechiel, Daniel”. Această listă a scrierilor canonice este aproape identică cu cea menționată de episcopul Meliton, cu singura precizare că la cartea lui Ieremia se adaugă cartea lui Baruh, Plângerile şi Epistola lui Ieremia. Cel care delimitează într-un final cele două categorii de scrieri de apocrife și precizează raportul dintre scrierile anaghinoscomena și cărțile canonice este Sfântul Atanasie cel Mare. În epistola sa festivă (39) scrisă în anul 367, afirmă următoarele: „Spre justificarea cutezanţei mele, mă folosesc de formula Evanghelistului Luca: Deoarece mulţi au început a-şi compune loruşi apocrife şi a le amesteca cu Scriptura inspirată de Dumnezeu despre care ne-am încunoştinţat, precum a fost predat Părinţilor de către cei care au fost martori oculari şi slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu de bine, fiind solicitat de fraţii mei buni şi cunoscându-le de mult, a expune pe rând cărţile primite în canon, predate şi crezute ca dumnezeieşti, ca oricine, dacă ar fi sedus, să-i combată pe înşelători, iar dacă a rămas curat, să se bucure, de mai înainte fiind avertizat. Cărţile Vechiului Testament sunt 22. Căci, precum am auzit, atâtea sunt şi literele la iudei. După număr şi ordine, sunt acestea: întâi Facerea, apoi Ieşirea, apoi Leviticul, Numerele şi Deuteronomul, Isus (Iosua), fiul lui Navi, Judecători, Rut, patru Cărţi ale Regilor, dintre care 1 şi 2 se socotesc o carte, tot aşa şi a 3-a şi a 4-a. După acestea Paralipomenele 1 şi 2 socotite ca o carte, cartea Psalmilor, Proverbele, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov. După aceea Profeţii, doisprezece, ca o carte. Apoi Isaia, Ieremia cu Baruh, Plângerile şi Epistola, Iezechiel şi Daniel. Până aici am înşirat cărţile Vechiului Testament [urmează în epistolă canonul Noului Testament]. Acestea sunt izvoarele mântuirii, ca cel ce însetează să se sature de cuvintele lor. În acestea se vesteşte doctrina pietăţii. Nimeni să nu adauge nimic la acestea şi nimeni să nu omită din ele[...]. Dar ca să fiu mai exact, găsesc necesar să mai adaug că în afară de acelea sunt şi alte cărţi necuprinse în canon, dar care au fost decretate de Părinţi ca să fie citite de către cei care de curând se apropie (catehumeni), sau de către cei ce vor să înveţe cuvântul pietăţii: Înţelepciunea lui Solomon, Estera, Iudita, Tobit, Didahia zisă a Apostolilor şi Păstorul. Dar iubiţilor, fiind acelea cuprinse în canon, iar acestea citindu-se, nicidecum să nu se numească apocrife, căci acestea (apocrifele) sunt invenţii ale ereticilor...”. Se poate observa cu ușurință că Sfântul Atanasie face o deosebire clară între cele două categorii de cărţi. Apoi subliniază importanţa practică şi autoritatea fiecărei categorii, accentuând şi principiile care le deosebesc. Este de remarcat și faptul că Sfântul Atanasie alătură cartea Baruh, Plângerile şi Epistola la cartea lui Ieremia. Faptul că Estera este aşezată între cele necanonice se explică prin atitudinea rezervată pe care unii rabini o aveau față de această scriere. Pe lângă aceste scrieri, Sfântul Atanasie face referire şi la cărţile apocrife pe care le deosebeşte categoric de cele amintite înainte şi, ca atare, interzice ca ele să fie folosite în public, fiindcă sunt eretice și primejdioase. Canonul scrierilor vechitestamentare menționat de Sfântul Atanasie a fost asumat de mai mulți Părinți: Sfântul Chiril al Ierusalimului (†386), Sfântul Grigorie de Nazianz (†390) şi Amfilohie al Iconiului (†394), Sfântul Epifanie din Cipru (†403), Leontie din Bizanț (†560), Sfântul Ioan Damaschinul în Despre credința ortodoxă (IV,17), Nichifor, patriarhul Constantinopolului (†826) și alții. Diferențele dintre canonul acestora și cel al ierarhului alexandrin sunt infime și țin doar de niște nuanțări care nu afectează corpusul scrierilor canonice. În general, Părinții apuseni asumă cărțile statornicite în Răsărit ca fiind canonice și fac o separație clară între acestea și scrierile necanonice și apocrife. O mărturie edificatoare ne este oferită de către Rufin, eruditul preot din Aquileea (†410). În comentariul său la Simbolul Apostolilor (21,36.37.38) afirmă despre cărţile canonice pe care le enumeră că sunt inspirate de Duhul Sfânt şi sunt predate Bisericii de Hristos. După enumerare lor mai adaugă faptul că: „acestea sunt cărţile pe care Părinţii le-au primit în canon şi au hotărât ca din acestea să se demonstreze învăţăturile de credinţă. Să se ştie însă că sunt şi alte cărţi, care la străbuni nu s-au numit canonice, ci bisericeşti: Înţelepciunea lui Solomon şi a doua Înţelepciune, cea a lui Isus Sirah, la latini numită Ecclesiasticus, care numire nu arată pe autorul cărţii, ci caracterul scrierii. La acestea se adaugă: Tobit, Iudita şi două cărţi ale Macabeilor. Deşi ei voiau ca aceste cărţi să se citească în Biserică, totuşi să nu se citeze pentru demonstrarea autorităţii credinţei. Celelalte cărţi care nu se citesc în Biserică s-au numit apocrife”. Fericitul Ieronim (†420), în celebra sa prefaţă la cărţile lui Samuel şi ale Regilor, după menționarea celor 39 de cărţi pe care le reduce după obiceiul vremii sale la numărul de 22, adaugă: „Tot ce este peste acestea să se socotească între apocrife. Deci Înţelepciunea, care în general se atribuie lui Solomon, Isus Sirah, Iudita, Tobit şi Păstorul nu sunt în canon”. Cu toate că Fericitul Ieronim numeşte cărţile necanonice apocrife, atunci când abordează problema autorității lor, acesta asumă perspectiva Sfântului Atanasie și le consideră destinate pentru citire şi înălţare sufletească. Este foarte probabil ca Fericitul Ieronim să fi utilizat această denumire de apocrife pentru a sublinia diferența dintre acestea și scrierile canonice și nicidecum n-a voit să diminueze autoritatea sau cuprinsul lor. Spre deosebire de Părinții anteriori, Fericitul Augustin (†430) dezvoltă o poziție diferită față de cea tradițională. În scrierea sa De doctrina christiana (2,8), acesta a manifestat un dezacord vizibil cu tradiția de până atunci, prin faptul că el numără între cărţile canonice şi scrierile pe care autorii de mai înainte le separă de acestea şi le numesc necanonice. Criteriul care a stat la baza acestei poziții de stabilire a canonicității acestor cărți, a fost gradul de utilizare al acestor scrieri de către Biserică, respectiv de către scriitorii bisericești. Pe baza acestui criteriu s-a stabilit că numărul scrierilor canonice vechitestamentare este de 44. Poziția Fericitului Augustin a fost asumată de majoritatea scriitorilor apuseni, excepție făcând doar: Iuliu Africanul (†550), Sfântul Grigorie cel Mare (†604), Beda Venerabilul (†753) şi Alcuin (†804). În Biserica Ortodoxă au fost recunoscute până în zilele noastre ca fiind canonice 39 de cărți din Vechiul Testament. Mărturisirile de credință redactate de Mitrofan Critopulos, patriarhului Alexandriei (†1640), şi de Chiril Lucaris, patriarhul Constantinopolului (†1638), sunt edificatoare în acest sens. În privința scrierilor anaghinoscomena pozițiile ortodocșilor au oscilat ușor în timp, deoarece nu a existat o hotărâre definitivă cu caracter general. Unii le-au apropiat ca valoare de scrierile canonice, iar alții de cele apocrife. Totuși, statutul lor rămâne bine definit în tradiția răsăriteană. Deși nu au caracterul și valoarea unei scrieri canonice, acestea sunt asumate și folosite de Biserică pentru caracterul lor moral și catehetic. În Biserica Romano-Catolică, canonul Vechiului Testament are 45 de cărţi, spre deosebire de cel al Bisericii Ortodoxe, şi le cuprinde în numărul cărţilor canonice şi pe cele necanonice: Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, Iudita, Tobit, Baruh şi 1-2 Macabei. Această poziție promovată de Fericitul Augustin a fost asumată oficial de către Biserica Apuseană în urma a două concilii: Trident (1545-1546) și Vatican (1871). Acest fapt a fost cauzat de atitudinea protestanților față de scrierile anaghinoscomena. Ca reacție, romano-catolicii au oferit un statul privilegiat acestor scrieri numărându-le în rândul celor canonice. Totuși, unii teologi privesc cu rezervă acest fapt și pentru a diferenția scrierile anaghinoscomena de cele canonice le numesc pe cele dintâi deuterocanonice, iar pe celelalte protocanonice (fiindcă sunt primite de la început ca fiind canonice). Cărţile anaghinoscomena (necanonice) au avut o soartă variată în Biserica Protestantă. Marii reformatori Luther şi Calvin le-au menţinut în ediţiile lor ca pe un apendice datorită mesajului lor folositor, însă cu timpul acestea au fost excluse din edițiile scripturistice, fiind considerate scrieri apocrife. Acest fapt a fost statornicit prin Înţelegerile din anii 1826-1827 când s-a hotărât definitiv ca aceste scrieri să nu mai fie tipărite în edițiile noi sub niciun pretext. În zilele noastre, confesiunile protestante numesc cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament scrieri canonice, pe cele necanonice le numesc apocrife, iar pe cele considerate de ortodocși și catolici drept apocrife le numesc pseudoepigrafe. Prezentare comparativă a canonului iudaic şi a canonului creştin în diferitele confesiuni
4. Inspirația Sfintei Scripturi Definirea inspirației Inspiraţia este o acţiune dumnezeiască, învăluită de taină, în care Duhul Sfânt îşi revarsă harul asupra unei persoane în vederea descoperirii şi transmiterii unui adevăr supranatural. Termenul inspiraţie provine din substantivul latin inspiratio, ce corespunde grecescului qeo,pneustoj (formă adjectivală compusă din substantivul qeo,j – Dumnezeu şi verbul pne,w, pne-in – a sufla), cuvânt folosit de Sfântul Apostol Pavel pentru a indica valoarea, natura şi raportul dintre Sfânta Scriptură şi Dumnezeu (2Tim 3,16; cf. 2Pt 1,21). Din etimologia şi din contextul biblic în care este folosit acest concept reiese faptul că inspiraţia presupune existenţa unei influenţe harice, izvorâte din Dumnezeu, care oferă omului capacitatea de a înţelege raţiunile dumnezeieşti şi de a le putea transmite inteligibil altor persoane. Cu alte cuvinte, inspirația este lucrarea specială a lui Dumnezeu, pe care noi o atribuim Duhului Sfânt, prin care aghiograful este iluminat să înțeleagă și să găsească formele cele mai potrivite pentru a transpune conținutul actelor Revelației pe înțelesul semenilor săi, în vederea mântuirii. Actul inspirației face ca aghiograful să iasă din planul teoretic și să vorbească din planul trăirii practice a Revelației sau din planul întrupării Cuvântului, realizând astfel un act de teologhisire. Moduri de manifestare în Sfânta Scriptură Fenomenul inspiraţiei divine poate fi sesizat cu uşurinţă în Sfânta Scriptură atunci când se face trimitere la o lucrare a Duhului Sfânt în care o persoană dobândeşte un har special prin umplerea de duh dumnezeiesc pentru un scop bine definit. Efectele acestei lucrări pot consta în abilităţi artistice (Ieș 35,30-35), rostiri profetice (Num 24,2; 1Rg 10,6), dibăcie militară dublată de o putere supraomenească (Jud 3,10), cântări spirituale (1Par 25,1-5; 1Cor 14,26; Col 3,16), vorbire în limbi (FAp 2,4; 1Cor 12,10), extaz profetic (1Rg 10,10-13) sau în mărturisiri martirice (Mt 10,19-20). Astfel că, Beţaleel a fost umplut de duh pentru a putea realiza lucrările de la Cortul Sfânt (Ieș 31, 3); Duhul Sfânt s-a pogorât asupra lui Balaam pentru a-l înzestra cu capacitatea de a profeţi (Num 24,2); acelaşi lucru s-a petrecut şi cu cei 70 de bătrâni aleşi de Moise pentru a supraveghea şi conduce poporul (Num 11,17.25), cu regele Saul şi cu trimişii săi (1Rg 10,6.10; 11,6; 10,20.23) sau cu Elisei, succesorul lui Ilie (4Rg 2,15). Toţi profeţii adevăraţi au avut viziunile lor sub inspiraţie dumnezeiască (Is 29,10; 30,1; Za 7,12; Nee 9,30), ei înşişi fiind numiţi oameni insuflaţi (Os 9,7); judecătorii Otniel, Ghedeon, Ieftae şi Samson au condus poporul lui Israel sub puterea inspiraţiei (Jud 3,10.11.29; 14,6.19; 15,14); David a compus psalmii sub inspiraţia dumnezeiască (1Rg 26,13; 2Rg 23,2) şi a cerut rămânerea Duhului Sfânt asupra sa (Ps 50,12). Dintre aceste aspecte ale inspiraţiei, cel mai semnificativ ţine de rostirea profetică. Sfântul Apostol Petru precizează faptul că proorocii au grăit şi au redactat scrierile lor purtaţi de Duhul Sfânt (2Pt 1,21). Textul face referire în prima fază la profeţii vechitestamentari, însă din context reiese că aceştia au fost identificaţi cu toţi aghiografii. În consonanţă cu acesta, Sfântul Apostol Pavel oferă definiţia clasică pentru doctrina Noului Testament privitoare la inspiraţie: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate.” (2Tim 3,16). Inspirație și Revelație Având în vedere faptul că prin inspirație aghiograful este iluminat să identifice modul cel mai potrivit prin care să transpună pe înțelesul semenilor săi conținutul actelor Revelației în vederea mântuirii, deducem că inspirația și Revelația sunt două acțiuni diferite ce nu se pot confunda chiar dacă se întrepătrund. Inspiraţia divină este influenţa Duhului Sfânt asupra scriitorului omenesc care cuprinde în sine îndemnul la scriere, sprijinirea şi ferirea de rătăcire şi comunicarea unor revelaţii divine pozitive în timpul scrierii. În schimb, Revelația este înțeleasă, în sens creștin, ca totalitatea actelor prin care Dumnezeu Se face cunoscut pe Sine și voia Sa, în legătură cu omul și întreaga creație. În înțeles strict teologic, termenul revelație desemnează suma tuturor înțelesurilor, învățămintelor și cunoștințelor despre Dumnezeu și despre voia Sa, pe care omul le dobândește prin descoperire divină din monumentele propriu-zise care conservă și transmit Revelația: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Tainele lui Dumnezeu ni s-au descoperit de-a lungul timpului „în multe rânduri și chipuri” (Evr 1,1), treptat și constant prin lucrările concrete ale lui Dumnezeu, prin intervenția Lui în timp și în istoria omului. Revelația nu este un ansamblu de descoperiri divine, ci un ansamblu al faptelor dumnezeiești, este calea lui Dumnezeu în istorie, dar și calea omului spre Dumnezeu, o istorie a mântuirii în care omului i se face cunoscut sensul ascuns al propriei existențe și ținta ultimă a vieții sale. Această descoperire tainică prin care Dumnezeu a condus pe om de la adevăr la adevăr nu s-a putut realiza fără o mediere istorică. Era necesar ca o persoană sau o comunitate (poporul ales/Biserica) să tâlcuiască și să prezinte aceste revelări pe înțelesul contemporanilor indiferent de timp sau de loc. Biserica, păstrătoarea de drept a adevărurilor revelate, are și menirea de a interpreta aceste taine. Duhul Sfânt care a inspirat pe aghiografi, asistă Biserica în vederea reînsuflețirii cuvintelor scrise, acțiune ce reprezintă în fapt o „redescoperire continuă a mesajului încredințat odată sfinților și de atunci neîntrerupt păstrat prin credință” [Florovski, p. 27]. Cu alte cuvinte, inspirația nu se mărginește doar la acțiunea de insuflare pe care Duhul Sfânt a împlinit-o în cazul aghiografilor, ci se extinde și la acțiunea de propovăduire și de călăuzire a unui interpret care transmite contemporanilor adevăruri ce au fost primite de alții în revelații anterioare. Sfântul Simeon Noul Teolog ne atrage atenția asupra faptului că un interpret care îl are pe Dumnezeu în el însuși este „tovarăş de convorbire cu Cel ce a insuflat dumnezeieştile Scripturi şi e iniţiat de Acela în lucrurile negrăite ale tainelor celor ascunse. Acela va fi el însuşi pentru ceilalţi o carte insuflată de Dumnezeu purtând taine noi şi vechi (Mt 13,52) scrise în el cu degetul lui Dumnezeu (Ieș 31,18), ca unul care a săvârşit toate şi s-a odihnit de toate lucrurile lui (Fac 2,2) în Dumnezeu, desăvârşirea originară” (Imne 3,100). Totodată, inspiraţia nu necesită întotdeauna revelaţie în sens restrâns, adică descoperirea unor adevăruri pe atunci necunoscute şi, pe cale naturală, de necunoscut. De multe ori aghiografii au fost îndemnaţi să scrie lucruri pe care au putut să le cunoască pe cale naturală: prin experienţă proprie, cercetare, meditaţie. Inspiraţia este însoţită de revelaţie propriu-zisă numai atunci când Dumnezeu, prin aghiografi, vrea să comunice adevăruri pe care autorul omenesc nu le-a putut afla pe cale naturală (cum sunt: profeţiile, tainele, sensurile mistice). Așadar, pentru a expune rezumativ specificitatea celor două acțiuni, afirmăm că Revelaţia este lucrarea prin care Dumnezeu descoperă oamenilor un adevăr supranatural, iar inspiraţia este fenomenul prin care aghiograful, insuflat de Duhul Sfânt, asumă şi expune acest adevăr într-o formă inteligibilă contemporanilor săi.
În tradiţia rabinică, inspiraţia este considerată o lucrare a Sfântului Duh prin care Acesta i-a insuflat pe patriarhi, pe profeţi şi pe aghiografi, în vederea comunicării unor adevăruri revelate (Tosefta, Sotah 12 5; 13,2; Seder 'Olam 20-21); în acest act Duhul Sfânt şi duhul profetic se află într-un raport de identitate (Meghila 1,70a; Targum la Ps 60,13; Is 40,13 şi 1Rg 23,3). Privită în raport cu textele scripturistice, inspiraţia devine criteriul de bază în acreditarea unei scrieri canonice (Meghila 7a; Tosefta, Iadaim 2,14). Adeseori cuvintele Scripturii sunt considerate exclamaţii ale Duhului Sfânt care au fost interceptate de aghiograf şi prin transmiterea lor au devenit texte inspirate (Sotah 9,7; Tosefta, Sotah 9,2-9; Avot de-Rabi Natan 14; Pesahim 117a). În ceea ce priveşte textul efectiv al Torei, rabinii sunt unanimi în a afirma că acesta aparţine integral lui Dumnezeu, fiecare literă fiind opera Sa directă. Ca atare, „cel care nu afirmă că Tora este din cer este un eretic, un dispreţuitor al cuvântului lui Dumnezeu, unul care nu are parte de viaţa veşnică” (Sanhedrin 11,1). Cu toate că nu toţi rabinii au împărtăşit ideea tradiţională care susţinea inspiraţia verbală a întregii Scripturi, niciunul nu a contrazis aspectul inspirat al tuturor scrierilor canonice. Mai mult decât atât, s-a mers până acolo încât unii au considerat că traducerile făcute la textul original al Torei (în special Septuaginta) au avut un caracter inspirat (Filon, De vita Moisis 2,7; cf. Masseket Soferim 1,8). Targumele, ca interpretări tradiţionale ale scrierilor profetice, au fost privite ca lucrări redactate de Ionatan ben Uzziel sub inspiraţia profeţilor târzii (Meghila 3a).
Părinţii Bisericii au confirmat şi au susţinut dintotdeauna realitatea şi aspectele inspiraţiei scripturistice descrise în prima parte a acestui demers. Astfel, ei au afirmat că aghiografii nu au scris de la ei cuvintele redactate, ci numai prin inspiraţia Duhului Sfânt şi prin lucrarea Cuvântului dumnezeiesc care i-a mişcat: „Scripturile sunt desăvârşite, deoarece cuprind graiul Cuvântului lui Dumnezeu şi al Duhului lui” (Sf. Irineu de Lyon, Adversus haeresis – PL 34,1070; cf. Sf. Iustin Martirul, Apologia 1,36). Dorind să sublinieze aspectul inspirat al scrierilor vechitestamentare, Origen afirmă că „cine studiază cu grijă şi cu atenţie scrierile proorocilor, acela va resimţi de la prima citire urme de entuziasm şi apoi se va convinge prin experienţă proprie că cele în care credem sunt cuvinte dumnezeieşti, iar nu lucrări scrise de oameni.” (De principii 4,6). Pornind de la aceeași premisă, Sfântul Atanasie cel Mare afirmă că toată Scriptura, atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament, sunt insuflate de Dumnezeu şi este folositoare după cum menţionase anterior Sfântul Apostol Pavel (Epistolă către Marcellin – PG 26,442; cf. Sf. Ioan Damaschinul, Despre credinţă – PG 94,1175). Cât priveşte teandria implicată în fenomenul inspiraţiei, Sfântul Teofil al Antiohiei (Ad Autolycum – PG 6,1064) şi Atenagora Atenianul (Legatio pro Chistianis – PG 6,904) susţin că profeţii sunt organe ale lui Dumnezeu, ale Duhul Sfânt, care se foloseşte de gura lor la fel cum flautistul suflă într-un flaut. Combătând pe cei care susţineau că scrierile autorilor inspiraţi sunt lipsite de lucrarea Duhului şi au doar un caracter omenesc, Fericitul Augustin afirmă că „aghiografii au scris ceea ce le-a arătat şi le-a spus Iisus Hristos, trebuie să ne păzim a obiecta că El Însuşi n-a scris aceasta [...] fiindcă tot ceea ce El a voit ca noi să citim despre lucrurile şi cuvintele Sale, El le-a poruncit ca la nişte mâini să scrie.” (Despre acordul Evangheliilor – PL 34,1070). Părinţii avertizează asupra faptului că nu este înţelept să vedem în această relaţie divino-umană o subordonare totală a aghiografului în sensul privării libertăţii personale. Deşi sunt instrumente, mijloace, căi prin care Dumnezeu îşi transmite voile sale, aceştia nu sunt într-o stare de pasivitate. Duhul Sfânt le stimulează facultăţile interioare, îi ajută să înţeleagă, îi fereşte de greşeli, îi transfigurează, dar le lasă libertate de exprimare. Cea mai elocventă mărturie în acest sens este stilul şi vocabularul diferit în care aceştia îşi redactează scrierile. Acţiunea lor însă nu se rezumă doar la acest aspect, aghiografii având şi libertatea de a alcătui structura şi expunerea după capacităţile lor şi implicit ale destinatarilor. Sfântul Chiril al Alexandriei chiar elogiază aportul pe care Evanghelistul Ioan l-a adus în redactarea prologului său: „Sfinţii Evanghelişti având o exactitate minunată în scrisul lor („Căci nu vorbesc ei, ci Duhul Tatălui vorbeşte în ei”, după cuvântul Mântuitorului – Mt 10,20), cel ce priveşte la înţelesurile mai presus de fire şi tinde la ascuţimea înţelegerii şi la adaosul neîncetat şi neîntrerupt de gânduri noi ar putea spune cu dreptate că scrierea lui Ioan e dincolo de orice minune.” (Comentariu la Ioan 1,1).
În decursul timpului s-au emis câteva criterii de factură raţională prin care s-a încercat stabilirea şi cognoscibilitatea caracterului inspirat al unui text. În cea mai mare măsură aceste criterii au fost formulate în teologia romano-catolică şi în cea protestantă. Având în vedere faptul că în alcătuirea lor nu s-au luat în considerare mărturiile patristice, aceste principii au neajunsuri şi sunt insuficiente. Dintre acestea amintim: criteriul istoric, cel doctrinal, psihologic, norma luminării interioare, principiul apostolatului şi mărturia aghiografului. Aceste criterii de autentificare au apărut ca o consecință firească generată de reformatorii care au negat caracterul inspirat al unor scrieri scripturistice neînţelegând: diferenţa dintre revelaţie şi inspiraţie; limita inspiraţiei verbale; existenţa unor aspecte complementare sau de factură morală, pe lângă cele strict doctrinare; modul conlucrării dintre aghiograf şi Duhul Sfânt etc. Fiind o chestiune complexă, delicată şi de factură supranaturală, inspiraţia divină a scrierilor scripturistice a suscitat multe abordări care s-au dovedit a fi neunitare. Implicarea factorului confesional şi neasumarea fondului patristic a generat divergenţe clare de opinii. Datorită caracterului ei intim şi supranatural, inspiraţia nu avea cum să fie înţeleasă corect atâta timp cât criteriile ei de autentificare au fost cu precădere de natură raţională. Expunere rezumativă a ideilor privitoare la inspirație Pentru a oferi o perspectivă mai sistematică asupra fenomenului inspiraţiei biblice am considerat că este binevenită o expunere mult mai succintă a câtorva aspecte ce ţin de această lucrare teandrică:
Vocabular:
Bibliografie recomandată în limba română Extras din: Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Canonul şi canonicitatea cărţilor Sfintei Scripturi Volume Vladimirescu, Mihai, O istorie a Bibliei Ebraice (Iaşi: Polirom, 2006), 234 p. Studii şi articole Corniţescu, Emilian, „Canonul Sfintei Scripturi la cei doi reformatori Martin Luther şi Jean CaLevin,” ST 3-4 (1969): 199-209. Ică, Ioan jr., „Înapoi la Septuaginta – ordinea cărţilor Scripturii şi uitatele ei semnificaţii teologice,” Tabor 11 (2008): 5-25. Mihoc, Vasile, „Canonul şi inspiraţia Sfintei Scripturi văzute din punct de vedere ortodox,” O 3 (1989): 20-30 / O 1-2 (1997): 23-33. Inspiraţia Sfintei Scripturi Volume Păcescu, Teodor P., Inspiraţia cărţilor Sfintei Scripturi (Bucureşti: Tipografia Speranţa, 1907), 85 p. Studii şi articole Abrudan, Dumitru, „Septuaginta şi problema inspiraţiei ei,” O 1 (1975): 198-201. Baba, Teodor, „Inspiraţia şi autenticitatea, divinitatea, umanitatea, reliefate în Sfânta Scriptură,” AB 10-12 (1995): 24-29. Chiţescu, Nicolae, „Revelaţia şi Sfânta Scriptură,” GB 3-4 (1978): 274-288. Ploieşteanu, Inocenţiu, „Sfânta Scriptură. Inspiraţia,” BOR 3 (1885): 190-203 / 4 (1885): 252-275. Preda, Constantin, „Inspiraţia Septuagintei din perspectivă hermeneutică,” ST 2 (2006): 37-59. Semen, Petre, „Este totuşi Septuaginta inspirată? Studiu exegetico-critic între textul masoretic şi cel egiptean la cartea Facerea,” AUCT 12 (2004): 156-180. Todoran, Simeon, „Despre inspiraţia Sfintei Scripturi,” ST 5-6 (1984): 329-351. Traduceri şi ediţii ale Sfintei Scripturi Volume Lupaş, Ioan, Sfânta Scriptură în limba românească (Sibiu: Tipografia Arhidiecezană, 1912), 18 p. Nicolaescu, N. I., Scurt istoric al traducerii Sfintei Scripturi (Bucureşti: IBMO, 1974), 34 p. Popescu, Simion, Septuaginta şi textul evreesc al Testamentului Vechiu în Biserica Ortodoxă. Studiu biblic (Bucureşti: Librăriei naţionale, 1908), 38 p. PopescuŢâţa, Nicolae, Despre vechile traduceri ale Sfintei Scripturi din textul ebraic în alte limbi şi traducerile în limba românească (Bucureşti: Tipografia Curţii regale, 1900), 64 p. Şesan, Mihail P., Originea şi timpul primelor traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi (Cernăuţi: Glasul Bucovinei, 1939), 153 p. Studii şi articole Abrudan, Dumitru, „Din istoricul traducerilor Sfintei Scripturi în limba română: traducerile efectuate pe cale particulară,” RT 3 (1994): 1014. Abrudan, Dumitru, „Septuaginta şi problema inspiraţiei ei,” O 1 (1975): 198-201. Anania, Bartolomeu Valeriu, „Biblia lui Şerban, monument de limbă teologică şi literară românească,” Tabor 8 (2008): 5-12. Chirilă, Ioan, „Arhiepiscopul Bartolomeu un om cuprins prin tâlcuire în dulceaţa şi lumina Revelaţiei”, în Logos, ed. Ștefan Iloaie (Cluj-Napoca: Renașterea, 2001), 111-122. Chirilă, Ioan, „Septuaginta – sursă a ediţiilor Bibliei româneşti, repere despr emunca de traducere a Bibliei în limba română,” Studia TO 1 (2010): 5-14. Chirilă, Ioan, „Traducerea Sfintei Scripturi în lumina martyriei creştine,” Studia TO 1 (2008): 3-12. Corniţescu, Emilian, „Prima tipărire intergală a Sfintei Scripturi în limba română,” O 1 (1989): 146-152. Dură, Ioan, „Ediţiile Bibliei tipărite în România cu aprobarea Sântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după al doilea război mondial până în decembrie 1989,” BOR 4-5 (1992): 66-71. Gala, Galaction, „Biblia Românească,” BOR 4-6 (1943): 175-184. Jinga, Constantin, „Problema traducerii Sfintei Scripturi: eroare, trădare, negoţ sau încercare duhovnicească,” AB 10-12 (1998): 135-147. Jinga, Constantin, „Traducerile Bibliei: o retrospectivă istorică,” AB 1-3 (1999): 87-99. Marcu, Grigorie, „Sfânta Scriptură în limba română,” MO 3-4 (1957): 149-160. Neaga, Nicolae, „Problema traducerii ecumenice a Vechiului Testament,” MB 7-9 (1971): 402-407. Neaga, Nicolae, „Septuaginta,” MA 3-5 (1964): 195-209. Neaga, Nicolae, „Vulgata,” MA 4-6 (1965): 275-287. Nicolaescu, N., „Scurt istoric al traducerii Sfintei Scripturi. Principalele ediţii ale Bibliei în Biserica Ortodoxă Română,” ST 7-8 (1974): 489-521. Onișor, Remus, „Traducerile româneşti ale Sfintei Scripturi,” în Rotonda unui suflet aprins pentru Dumnezeu şi Neam (Alba Iulia: Reîntregirea, 2008), 153-180. Pavel, Aurel, „Problema traducerii moderne a Vechiului Testament,” RT 2 (1997): 133-145. Popescu-Mălăieşti, Ioan, „Revizuirea şi publicarea textelor Sfintei Scripturi,” BOR 9-10 (1971): 1010. Prelipcean, Alexandru, „O scurtă introducere în critica textuală: mărturii directe şi indirecte ale textului Septuaginte,” ST 4 (2011): 7-54. Semen, Petre, „Traducerea Bibliei între responsabilitate şi misiune,” ST 2 (2006): 7-23. Vladimirescu, Mihai, „Transmiterea textelor biblice ebraice,” ST 2 (2006): 60-77. Limba scrierilor vechitestamentare Volume Abrudan, Dumitru și Cornițescu, Emilian, Limba ebraică biblică pentru Facultăţile de Teologie (Bucureşti: IBMO, 1996), 292 p. Isvoranu, Alexandru, Limba ebraică biblică. Elemente gramaticale (Craiova: Universitaria, 2000), 161 p. Oancea, Constantin, Cartea Facerii. Analiză morfologică, lexic şi note critice la textul masoretic (capitolele 1-11) (Sibiu: Universităţii „Lucian Blaga”, 2008), 176 p. Semen, Petre, Limba ebraică biblică (Iaşi: Universităţii „Al.I.Cuza”, 2010). Studii şi articole Neaga, Nicolae, „Limbi orientale de interes biblic,” MB 11-12 (1959): 68-80. Negoiţă, Athanase, „Despre limbile semite,” MB 9-10 (1964): 562-580. Prelipceanu, Vladimir, „Originea alfabetului în lumina descoperirilor mai noi,” ST 3-4 (1961): 189-201. Sasu, Mariana, „Importanţa studiului limbii ebraice în aprofundarea textului Sfintei Scripturi,” AB 7-9 (1994): 77-84. Yüklə 438,91 Kb. Dostları ilə paylaş:
|