Cursul 2 pentateuhul pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,57 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Structura internă şi conţinutul
- Prima cuvântare a lui Moise
- În cea de-a doua cuvântare
- 3. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Calist Catafygiotul , Despre viața contemplativă – interpretare la Deut 6,4
- Sf. Maxim Mărturisitorul , Întrebări, nedumeriri și răspunsuri – interpretare la Deut 6,4
- Teolipt al Filadelfiei , Despre ostenelile vieții călugărești – interpretare la Deut 6,4-5
- Macarie Egipteanul , Omilii duhovnicești – interpretare la Deut 6,4-5
- Sf. Grigore de Nazianz , Cele cinci cuvântări teologice – interpretare la Deut 6,4-5 ) Bibliografie recomandată în limba română
Deuteronomul
Ultima carte a Pentateuhului este numită de evrei Devarim (~yrIb'D>) „cuvintele”, potrivit uzanței lor de a oferi numele unei cărți după cuvântul/cuvintele cu care începe. Având în vedere că această denumire nu oferă prea multe amănunte despre conținutul scrierii, rabinii au considerat că este mult mai indicat să o numească Mișna Tora, adică Repetarea Legii (Șifre 160, cf. Deut 17.18; Ios 8,32). Acest fapt i-a determinat pe greci să numească cea de-a cincea carte a lui Moise, Deuteronomion („a doua Lege”), iar pe latini Liber Deuteronomium. Ideea care stă la baza acestor denumiri este aceea că cea mai mare parte a textului reia legile enunțate în Ieșire, Levitic și Numeri, le reamintește poporului și le explică pentru o mai bună înțelegere a acestora. Din aceste considerente, cartea Deuteronomului poate fi considerată baza învățământului catehetic, deoarece în cuprinsul ei se oferă o adevărată lecție de întepretare și aplicare a Legii [EI, p. 172].
Având în vedere faptul că Deuteronomul cuprinde cele trei cuvântări rostite de Moise în șesurile Moabului la răsărit de Iordan înainte de cucerirea efectivă a Canaanului, bibliștii împart cartea în trei secțiuni, fiecare dintre acestea cuprinzând o cuvântare (partea I – 1-4; partea a doua – 5-11; partea a III-a – 12-30). Aceste secțiuni sunt precedate de o introducere și de un adaos istoric (31-34) care expune alegerea și consacrarea lui Iosua, ultima cântare a lui Moise, moartea şi jelirea lui de către popor în câmpurile Moabului. Introducerea (1,1-5) prezintă locul și perioada în care Moise a rostit aceste cuvântări înaintea poporului. După ce au peregrinat prin pustie timp de 40 de ani, Moise i-a condus pe israeliți spre Canaan pentru a cuceri pământul făgăduit de Dumnezeu părinților lor. În urma luptei cu Sihon, regele amoreilor, și cu Og, regele Vasanului, poporul ales a ajuns să stăpânească teritoriile situate la est de Iordan. În șesurile Moabului, locul unde israeliții și-au stabilit tabăra pentru a pregăti campania împotriva popoarelor canaanite, Moise le-a oferit acestora ultimele sfaturi înainte de moartea sa. Prima cuvântare a lui Moise (1,6-4,40) expune într-o manieră anamnetică episoadele în care Dumnezeu și-a arătat bunătatea şi fidelitatea Sa de-a lungul peregrinării israeliților prin pustie. Moise le reamintește acestora că făgăduințele pe care Domnul le-a făcut părinților lor Avraam, Isaac și Iacob, cu privire la moștenirea Canaanului sunt aproape împlinite. Ei puteau să intre mai devreme în Țara Făgăduinței, dar neîncrederea lor în puterea Domnului i-a determinat să rătăcească prin pustie timp de patru zeci de ani. Chiar dacă s-au împotrivit adeseori Domnului, ei nu au fost părăsiți, ci dimpotrivă, Dumnezeu le-a purtat de grijă pe tot parcusul călătoriei și s-a luptat pentru ei cu popoarele care li s-au împotrivit. Și astfel că au ieșit biruitori în conflictele lor cu amoreii și cu locuitorii Vasanului și li s-a dat de îndată pământul lor moștenire, semințiilor lui Ruben, Gad şi jumă tate din seminţia lui Manase. Apoi istoriseşte poporului cum a cerut celor două seminţii şi jumătate să ajute pe frații lor să cucerească Canaanul şi după aceea să revină la familiile lor. Amintindu-le israeliților de interdicția pe care el o are cu privire la intrarea în Canaan, Moise îl îndeamnă pe Iosua să fie statornic în credință și să fie convins că Domnul nu numai că le va oferi ajutor în cucerirea teritoriului făgăduit, ci chiar El Însuși se va lupta pentru ei (3,22). În continuare, Moise îndeamnă poporul să respecte Legea şi să nu adauge sau să lase ceva afară, ci să o respecte în între gime. Pentru a le întări voința și respectul față de Lege, acesta invocă toate binefacerile lui Dumnezeu ce le-a făcut poporului până în acel moment. Nici un popor nu are un Dumnezeu aşa de apropiat şi nici legi aşa de drepte ca legiuirile pe care Domnul le-a dat poporului pe Muntele Horeb. Acestea erau menite să-l țină departe de slujirea deșartă și de viețuirea păcătoasă promovată de cultul idolatru. În cea de-a doua cuvântare (4,44-11,32) Moise le reamintește israeliților că Dumnezeu a încheiat cu ei și cu părinții lor un legământ pe Muntele Sinai pe care l-a inscripționat pe două lespezi de piatră. Tâlcuindu-le prima poruncă din Decalog, Moise le demonstrează că esența tuturor legilor este credința lor în Unicul Dumnezeu. Mărturisirea lor de credință sintetizată în cuvintele: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (6,4), trebuia întipărită în întreaga lor ființă pentru a nu fi uitată niciodată. În acest sens, Moise le recomandă ca aceste cuvinte să le poarte în suflet și în inimă și să le sădească în fiii lor neîncetat, atunci când șed în casa lor, când merg pe cale, când se culcă sau când se scoală. Mai mult, acesta le cere să lege ca semn la mână și să aibă ca pe o tăbliță pe fruntea lor și să le scrie pe ușorii casei și porțile lor ca nu cumva să le uite vreodată. Insistența legiuitorului în privința memorării și însușirii acestor cuvinte avea să-i determine pe israeliți să-l iubească din toată puterea lor pe Cel care cu mână tare i-a scos din casa robiei și, totodată, să se ferească de idolatrie. Aceasta din urmă era singurul obstacol care putea sta în calea fericirii care îi aștepta în pământul unde curgea lapte și miere. Din acest motiv, Moise îi povăţuieşte, ca atunci când vor ajunge stăpâni în pământul Canaanului să păzească Legea cu stricteţe, ca să nu cadă în idolatrie. Din aceleași considerente, Moise îi sfătuieşte să nu se înrudească cu neamurile al căror pământ îl vor ocupa și să nu aibă vreo legătură de prietenie cu aceștia, fiindcă ei sunt un popor sfânt şi ales de Domnul dintre toate popoarele de pe pământ (cap. 7). Ca atare, le cere imperios să distrugă idolii acestor popoare şi să aibă încredere în Dumnezeu şi în binefacerile Lui. Pentru a-și întări afirmațiile, Moise le amintește că Dumnezeu s-a milostivit de ei în cei patruzeci de ani de peregrinare și, ca atare, să nu uite de grija și iubirea sa față de ei când vor ajunge să se îndestuleze din bunătățile și bogățiile pământului pe care-l vor cuceri. În condițiile în care ei îl vor uita și vor sluji dumnezeilor popoarelor cucerite, vor fi pedepsiți și vor pieri (cap. 8). Ca să conștientizeze pericolele la care se vor expune dacă se vor îndepărta de Dumnezeul care i-a scos din robie, Moise le amintește israeliţilor de greșelile săvârșite de părinții lor în trecut, în timpul călătoriei prin pustiu, de la ieşirea din Egipt şi până la Canaan: la Horeb, când au făcut vițelul de aur, la Tabeerah, la Masa şi la Chibrot-Hataava când au cârtit și au mâniat pe Domnul și la Cadeş-Barnea când au nesocotit puterea lui Dumnezeu din pricina celor 10 iscoade trimise în Canaan care i-au descurajat. Și cu toate acestea, Domnul se milostivește de ei și îi duce în pământul promis, nu pentru că s-ar îndreptăți în vreun fel să-l moștenească, ci pentru făgăduința făcută lui Avraam, Isaac şi Iacob (cap. 9). Amintindu-le că adeseori a mijlocit pentru ei ca Domnul să nu-i piardă pentru fărădelegile lor, Moise le cere din nou să se teamă de Dumnezeul lor, să umble în toate căile Lui, să-L iubească, să-L slujească din toată inima şi să-I păzească poruncile, pentru că El este lauda și slava lor. Împlinirea Legii le va aduce stăpânirea Canaanului, peste care Dumnezeu va revărsa binefacerile Sale, iar nerespectarea Legii le va pricinui nimicirea. Moise își încheie cea de-a doua cuvântarea cu cuvintele: „Aşadar siliţi-vă să păziţi toate hotărârile şi poruncile Lui pe care vi le pun eu astăzi înainte” (11,32). Moise își începe cea de-a treia cuvântare (12,1-30,20) prin repetarea îndemnului de a extirpa orice urmă de idolatrie din pământul Canaanului (altare, stâlpi, idoli) și de a sluji Domnului care le-a dat ca moștenire teritoriul respectiv. Apoi sunt expuse câteva exigențe privitoare la cult: Domnul va alege locul unde va dori să i se slujească, jertfele și prinoasele israeliților vor fi aduse doar în acel loc, sângele nu trebuie consumat, ci vărsat jos ca apa. Li se sugerează din nou să se ferească de idolii canaaneilor şi să păzească poruncile lui Dumnezeu întocmai, fără să adauge sau să lase ceva din ele (cap. 12). Moise atrage atenţia poporului să nu se lase ispitit şi dus în idolatrie de vreun prooroc fals sau de un văzător de vise şi nici de vreun prieten sau rudă. Toți cei care încearcă să abată pe frații lor spre idolatrie sunt sortiți morții. De asemenea, dacă se va află că vreo cetate a căzut în idolatrie, după o cercetare minuțioasă, aceasta va fi nimicită de pe fața pământului (cap. 13). Amintindu-le că sunt un popor sfânt și ales de Domnul, Moise le cere israeliților să se abţină de la practicile păgâne (tatuajul sau tunderea părului în semn de doliu pentru morţi) să nu se consume animale necurate şi să nu fiarbă iedul în laptele mamei, act care este considerat a fi o culme a cruzimii. Apoi evocă legea zeciuielilor anuale care-i obligă pe israeliți să aducă la sanctuar prinos din tot ce produce pămîntul şi pe primii născuţi ai vitelor. Dacă persoana care trebuie să le aducă locuiește undeva departe, să le vândă şi cu argintul câștigat să cumpere altele și să le închine la loca şul sfânt. Suplimentar, le readuce în minte faptul că o dată la trei ani, e necesar să ofere zeciuială din tot ceea ce au câștigat în anul respectiv, leviţilor, orfanilor şi vădu velor (cap. 14). Moise semnalează și rânduielile care țin de anul șabatic. La finele unui ciclu de șapte ani, israeliților li se cerea să ierte datoriile semenilor lor, astfel încât nimeni dintre evrei să nu fie sărac şi lipsit. Sunt menționate și legiuirile privitoare la sclavie. Cei care au devenit robi, erau eliberați în anul șabatic. În condițiile în care un slav își manifesta dorința de a nu-l părăsi pe stăpânul său, acesta îi găurea urechea și acesta rămânea rob în casa lui pe viață (cap. 15). Sunt reamintite poporului și rânduielile statornicite în Levitic cu privire la cele trei sărbători anuale (sărbătoarea azimelor, la sărbătoarea săptămânilor şi la sărbătoarea corturilor). Se lansează un nou apel la judecată nemitarnică și la ferirea de idolatrie. Israeliții sunt reatenționați că idolatria se pedepsește cu lapidarea, indiferent dacă cel care slujește idolilor este bărbat sau femeie. Pedeapsa capitală se aplică doar în urma unei mărturii susținută de cel puțin doi martori. Cei care au adus mărturie în cazul unei judecăți ce se finalizează prin condamnarea la moarte vor fi îndemnați să lovească cei dintâi cu piatra. În general, judecățile erau realizate sub îndrumarea preoților, leviților și judecătorilor. Cel care era îndărătnic și nu dorea să fie supus judecății era ucis. În condițiile în care poporul dorește să aibă rege, Moise le cere să aleagă în această demnitate doar pe unul din neamul lor. Cel ales avea datoria de a cunoaște și de a respecta legea pe care o primea de la preoți și implicit să fie drept (cap. 17). Amintindu-le israeliților de datoriile pe care le au față de preoți și leviți, Moise rostește o profeție privitoare la Profetul care se va ridica din mijlocul lor și din frații lor. Acest Profet va fi asemenea lui Moise și va vesti cuvintele Domnului. Este important să menționăm faptul că Moise îi atenționeză pe israeliți cu privire la atitudinea pe care aceștia o vor avea față de respectivul Profet: cel care nu va asculta cuvintele rostite de Cel care va grăi în numele Domnului va fi nevoit să dea socoteală Celui care l-a trimis, deoarece cuvântul Aceluia se va împlini și se va adeveri (cap. 18). Sunt menționate din nou cetățile de scăpare și modalitatea prin care persoanele care au săvârșit omor involuntar pot scăpa de cei care caută să răzbune sângele vărsat. În cazul în care martorii vor aduce mărturie mincinoasă și vor fi descoperiți, aceștia vor primi pedeapsa capitală (cap. 19). În privința războaielor pe care urmează să le poarte cu canaaniții, Moise îi îndeamnă pe israeliți să nu se teamă de dușmanii lor, chiar dacă vor fi numeroși. Preoții și conducătorii lor au datoria să-i îmbărbăteze și să-i încurajeze fiindcă Domnul luptă alături de ei, pentru ei și chiar în locul lor. Sunt amintite câteva reguli privitoare la războaie: cei ce au sădit vie şi n-au mîncat încă din ea, cei logodiţi şi necăsă toriţi şi cei fricoşi sunt scutiți de luptă; când asediază o cetate să propună mai întâi pace duşmanului şi numai dacă vor refuza să se predea să cucerească cetatea; în aceste condiții, nimeni nu va fi cruțat afară de femei, copii și animale; în cazul anumitor popoare, Dumnezeu le cere nimicire totală, excepții făcând doar pomii roditori (cap. 20). Sunt oferite câteva legi care privesc căsătoria cu femei de alt neam care au fost luate ca pradă de război. Li se indică bătrânilor și judecătorilor ce anume să facă în situația în care un om ucis este găsit în hotarelele lor. Se reafirmă dreptul întâiului născut și se menționează partea de avere ce i se cuvine. În privința fiilor neascultători și vicioși care sunt denunțați de părinți, Moise cere pedeapsa capitală prin spânzurare pe lemn (cap. 21). Sunt date diferite porunci cu privire la viaţa cotidiană, comportarea morală şi so cială, precum și respectarea bunului nume al soţiei tinere şi al fecioa relor. Atât bărbatul cât şi femeia vor fi pedepsiţi cu moartea atunci cînd vor fi găsiţi vinovaţi de adulter sau desfrâu (cap. 22). Moise cere israeliților să excludă de la ritualurile cultice pe scopit, pe famen, pe fiul desfrânatei, dar și pe amoniți şi pe moabiți fiindcă aceștia s-au purtat rău cu evreii în pustiu. În schimb, edomitul şi egipteanul pot lua parte în adunarea Domnului după a treia generaţie, deoarece primul este urmașul fratelui părintelui lor, iar celălalt i-a găzduit în casa sa timp îndelungat. Sclavii care fug de la stăpâni vor fi protejaţi de cei la care s-au adăpostit. Să nu se ia camătă de la evrei, ci numai de la străini. Cel ce intră în via sau în ogorul altuia poate mânca dacă îi este foame, dar să nu ia cu sine în coş. Făgăduinţa făcută lui Dumnezeu trebuie respectată (cap. 23). Moise le reamintește israeliților diferite legiuiri casnice privitoare la di vorţ, la scutirea de război a celui de curând căsătorit, la îm prumuturi cu amanet, la răpirea de oameni şi vinderea lor ca sclavi. Sunt menționate regulile privitoare la leproşi și la plata celor care sunt angajați pentru o zi. Li se cere apoi israeliților să fie milostivi și să lase pe ogoarele lor și în grădini roade pentru străini, săraci, văduve şi orfani. Pedeapsa prin biciuire este redusă la maxim 40 de lovituri. Cumnatul unei văduve este obligat prin legea leviratului să o ia în căsătorie pe soția fratelui său pentru a nu i se pierde numele în Israel. Dacă refuză, cumnata îl va duce în faţa bătrânilor cetăţii, îl va scuipa în obraz şi-l va descălţa, iar casa lui va fi numită: casa desculţului (cap. 24 și 25). Se dau reguli pentru pârga roadelor pământului, la modul în care vor fi aduse la preoţi în locaşul de închinare, când vor fi stăpâni în Ca naan. Totodată, israeliții vor fi obligați ca din trei în trei ani să dea zeciuieli leviţilor, străi nilor, orfanilor şi văduvelor. Poporul este sfătuit să împli nească toate rânduielile „din toată inima şi din tot sufletul” (cap. 26). Moise împreună cu bătrânii lui Israel au poruncit poporului să scrie cuvintele Legii pe pietre şi să le aşeze pe Muntele Ebal. De acolo vor rosti binecuvântările, iar de pe muntele Garizim blestemele. Leviții vor rosti blestemele, iar poporul va rosti cuvântul Amin în semn de asumare. Astfel că va fi blestemat: cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cel ce va muta hotarul aproapelui său, cel ce va abate pe orb din drum, cel ce va judeca strâmb pe străin, pe orfan şi pe văduvă, cel ce se va culca cu femeia tatălui său, cel ce se va culca cu vreun dobitoc, ce se va culca cu sora sa, fiica tatălui său, sau fiica mamei sale, cel ce se va culca cu soacra sa, cel ce se va culca cu sora femeii sale, cel ce va ucide în ascuns pe aproapele său, cel ce va lua mită ca să ucidă suflet şi să verse sânge nevinovat și tot omul care nu va plini toate cuvintele legii (27,15-26). Apoi Moise continuă și le arată toate binefacerile pe care le vor primi din partea Domnului în condițiile în care vor respecta Legământul încheiat pe muntele Sinai (cap. 28). Moise reaminteşte poporului cum Dumnezeu l-a eliberat din Egipt şi cum i-a purtat de grijă în pustiu şi-l îndeamnă din nou să respecte Legământul care are valabilitate și pentru gene raţiile viitoare. Astfel că Domnul reînnoiește în șesurile Moabului prin Moise legământul Său cu poporul ales ce s-a înnoit în școala pustiului (cap. 29). Dacă poporul se pocăieşte de relele făcute şi se întoarce la Dumnezeu, va fi iertat, iar de se împietreşte în inima sa, va pieri. Dacă va umbla în căile Domnului, se va învrednici de viaţă îndelungată şi de binecuvîntarea lui Dumnezeu. Israel are de ales: viaţa sau moartea, binele sau răul, binecuvântarea sau blestemul, Moise îl îndeamnă să aleagă viaţa ca ei și urmașii lor să trăiască în veci (cap. 30). Adaosul istoric (31,1-34,10) surprinde ultimele evenimente semnificative din viața lui Moise. Se istoriseşte cum acesta, fiind în vârstă de o sută douăzeci de ani, după porunca lui Dumnezeu, a adunat poporul şi în faţa lui l-a investit pe Iosua cu putere de sus pentru a-i conduce pe israeliți în pământul făgăduit de Domnul părin ţilor lor ca moş tenire. După aceea Moise a scris Legea şi a dat-o preoţilor, fiilor leviţilor, care purtau chivotul Legii Domnului, să o ci tească înaintea a tot poporul în anul iertării, la sărbătoarea Corturilor, ca să o audă toți, să o înveţe şi să o împlinească. Apoi, după porunca lui Dumnezeu, Moise a chemat la cortul mărturiei pe conducătorii şi obştea lui Israel ca să asculte cântarea sa (cap. 31). Cântarea lui Moise relevă măreţia lui Dumnezeu şi dra gostea Lui pentru popor arătată în Sinai, în Seir şi în Paran; arată contrastul dintre fidelitatea lui Dumnezeu şi nerecu noştinţa poporului; binefacerile lui Dumnezeu faţă de Israel; hotărârea lui Dumnezeu de a pedepsi poporul din cauza nerespectării Legămîntului. După ce Moise a rostit imnul în auzul poporului, l-a îndemnat să repete tot ce a auzit şi să-l lase moştenire şi copiilor lor. Tot în ziua în care a rostit cântarea, Dumne zeu i-a poruncit lui Moise să se urce pe Muntele Abarim, pe vârful Nebo, din Moab, şi să privească pentru ultima dată Canaanul în care nu va intra (cap. 32). Moise binecuvântează poporul înainte de moartea sa şi prooroceşte pentru fiecare seminţie, începând cu Ruben, pri mul născut, continuând cu Simeon, Iuda, a cărui binecuvântare are aspect regal, căci de el vor asculta ceilalţi. Lui Levi i se face cea mai frumoasă binecuvântare, căci el va consulta voia lui Dumnezeu prin sorţii Urim şi Tumim şi va învăţa poporul Legea Domnului. Lui Beniamin i se promite ocroti rea lui Dumnezeu, Iosif va primi daruri în cer şi pe pămînt, lui Zabulon i se prezice spor în căile lui, pentru Isahar bo găţia pămîntului, la fel pentru Gad, Dan, Neftali și Aşer. La sfârşitul binecuvîntării se preamăreşte numele lui Dumnezeu, atotputernicul protector al lui Israel (cap. 33). După aceasta, Moise s-a suit în Muntele Nebo, pe vârful Pisga din şesul Moabului, a privit tot ţinutul Galaad până la Dan, pământul lui Neftali, Manase şi Iuda. Acesta este pământul făgăduit lui Avraam, Isaac şi Iacob în care Moise n-a intrat. Aici a murit Moise şi a fost îngropat în Moab, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie locul unde se află mormântul lui. A murit în vârstă de o sută douăzeci de ani şi poporul l-a jelit treizeci de zile. Iosua, fiul lui Navi, s-a umplut de duhul înţelepciunii, pentru că Moise îşi pusese mîinile asupra lui. Capitolul se încheie cu un elogiu adus lui Moise cel mai mare profet, cu care a vorbit Dumnezeu faţă către faţă şi care a săvârșit lucruri mi nunate ca nimeni altul (cap. 34) [Ciudin, p. 97-108]. 3. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică „Treimea ipostasurilor dumnezeirii celei una nu împarte Domnia cea una. Persoanele sunt cu adevărat trei, dar cu toate acestea Dumnezeu este Unul, în ființă, putere, voință, lucrare și în toate celelalte însușiri ființiale. Așadar, a sluji unității lui Dumnezeu, a privi și a te aduna cu toată puterea spre ea, ieșind din cele multe, este voie a lui Dumnezeu și îmbunătățire a minții, precum și cale de aflare a adevărului și rod al dragostei dumnezeiești și al îndumnezeirii.” (Calist Catafygiotul, Despre viața contemplativă – interpretare la Deut 6,4) „Scăpând noi din robie, trebuie să ne facem mintea ascultătoare voii dumnezeiești: cei ce, după surparea prigonitorilor, cercetează chipurile virtuților spre a le învăța cu recunoștință, trebuie să aibă numai deschisă urechea înțelegerii. Către aceștia zice: Ascultă, Israele! Cuvântul lui Dumnezeu, ascuns în cele zece porunci ale Sale, Se face corp cu noi, coborându-Se cu noi în activitatea noastră morală, pe urmă iarăși ne ridică prin conștiință, înălțându-ne până ce ne urcăm la cea mai înaltă dintre toate poruncile, care zice: Domnul Dumnezeul tău Domnul Unul este.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri și răspunsuri – interpretare la Deut 6,4) „Mintea și cugetul ce se înfățișează lui Dumnezeu printr-o simțire puternică și printr-o rugăciune fierbinte sunt urmate și de umilința sufletului. Iar dacă mintea, cuvântul și duhul aleargă și cad înaintea lui Dumnezeu, cea dintâi prin luare aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilință și dragoste, întreg omul dinlăuntru și liturghisește Domnului.” (Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieții călugărești – interpretare la Deut 6,4-5) „Dar starea aceasta, de nu vom veghea, o putem pierde: și după Botez tâlharul poate să intre (în suflet) și să facă ceea ce vrea. S-a scris: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta. Tu, însă, zici: Îl iubesc și am pe Duhul Sfânt (Însă te întreb): Te gândești, Îl iubești și Îl dorești (mereu) pe Domnul? Ești preocupat (de aceste simțăminte) ziua și noaptea? (Numai) dacă ai o astfel de iubire ești curat. Dacă n-o ai, caută atunci când îți vin cugete pământești și viclene, dacă nu cumva înclini către ele; vezi ca totdeauna sufletul tău să fie preocupat de iubirea și darul lui Dumnezeu. Pentru că gândurile la cele lumești atrag mintea spre cele pământești și stricăcioase și nu-i permit să iubească pe Dumnezeu și să-și amintească de El.” (Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești – interpretare la Deut 6,4-5) „Când șezi acasă, când pleci și când călătorești, sau orice altceva de faci, întipărește-ți amintirea de curăție. Deci nu te împiedic să-L pomenești neîncetat, ci să convorbești despre El. Nu te împiedic nici să discuți despre Dumnezeu ca despre un lucru lipsit de evlavie, dar să nu o faci aceasta la vremea nepotrivită. Nu opresc nici învățătura despre El, ci lipsa de măsură.” (Sf. Grigore de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice – interpretare la Deut 6,4-5) Bibliografie recomandată în limba română Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Yüklə 0,57 Mb. Dostları ilə paylaş:
|