Cursul 2 pentateuhul pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,57 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Structura internă şi conţinutul
- 3. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Sf. Chiril al Alexandriei , Despre Sfânta Treime – interpretare la Lev 11,44-45
- Sf. Nichita Stithatul , Cele 300 de capete – interpretare la Lev 11,45
- Sf. Ciprian al Cartaginei , Despre rugăciunea domnească – interpretare la Lev 11,45
- Origen , Contra lui Celsus – interpretare la Lev 11,45
- Sf. Chiril al Alexandriei , Închinare și slujire în duh și în adevăr – interpretare la Lev 12,8 ). Bibliografie recomandată în limba română
Leviticul
Conform uzanței ebraice deja menționate, titlul celei de-a treia cărți din Pentateuh este oferit tot de cuvântul cu care debutează scrierea: Vaiqra (ar"q.YIw:) – „a chemat”. Acest nume însă nu ne spune nimic despre conținutul cărții. În schimb, denumirea grecească a scrierii – Levitikon și titlul oferit de către rabini – Torat coheni („Manualul preoților”) sunt extrem de sugestive în privința cuprinsului [EI, p. 401]. Cititorul poate intui cu ușurință că această carte cuprinde dispoziții referitoare la rânduielile cultice, la sacerdoți și la jertfe. Chiar dacă la prima vedere am crede că aceste dispoziții îi privesc pe leviți, nu pe preoți, e necesar să înțelegem că ambele categorii de slujitori care provin din seminția lui Levi, au fost rânduiți de Moise să slujească la cortul adunării. De altfel, când Moise face referire la sacerdoți, el are în vedere ambele categorii (cf. Deut 17,9.18; 18,1). Ca atare, am putea afirma că numele Levitikon ar însemna cele ce-i privesc pe preoți. În privința titlului oferit de rabini, cartea s-ar putea numi fie legiuri pentru preoți, fie legiuiri ale preoților. Ambele traduceri sunt potrivite și este indicat să le percepem ca pe două denumiri complementare [ABD 4, p. 311]. Denumirea grecească a fost preluată și în Vulgata (Leviticus), iar mai apoi a fost asumată în majoritatea traducerilor moderne.
Cartea este împărțită în două secțiuni mai mari. Prima (capitolele 1-10) dintre acestea face referire la diferite categorii de jertfe, la preoţi, categoria chemată să mijlocească între Dumnezeu şi popor şi să facă cele cerute pentru sfinţirea lui, în așa manieră încât acesta să fie vrednic de prezenţa lui Dumnezeu, Care petrece în mijlocul lui. Tot în această secțiune sunt expuse îndatoririle şi drepturile preoţilor şi este descrisă consacrarea lor solemnă. Partea a doua (capitolele 11-27) cuprinde dispoziţii referitoare la curăţirea trupească și spirituală, atât a sacerdoților, de la care Dumnezeu așteaptă mai multă sfințenie, cât și a poporului. Sunt menționate sărbătorile și o serie de dispoziții privitoare la diferite situații în care Legea nu este respectată corespunzător. Prima parte (1-10) debutează cu menționarea ritualului principalelor categorii de jerfte rânduite de Dumnezeu prin Moise pentru sfințirea poporului. Jertfa (!B'r>q' – qorban) apare ca un act de devoțiune și de adorare a lui Dumnezeu din partea omului, prin care el se oferă integral lui Dumnezeu. Dar cum Acesta nu primește sacrificii omenești, a apărut substituirea. În acest sens, omul oferă Domnului prinoase din ceea ce-i susține lui viața: animale domestice, făină de grâu, untdelemn, vin și vegetale. Actul substitutiv sugerează faptul că omul, chiar dacă nu oferă viața sa lui Dumnezeu, el îi aduce ca dar ceea ce constituie pentru el condiția sine qua non pentru supraviețuirea sa. Prin acest act omul urmărește sfințirea sa și implicit comuniunea cu Dumnezeu. Dintr-o lume sensibilă și păcătoasă, acesta vrea să treacă prin actul sacrificial într-o lume harică. Dacă până la Moise evreii puteau să-și aleagă animalul de jertfă sau produsul alimentar adus ca ofrandă după bunul plac, odată cu aceste legiuiri sunt indicate doar anumite categorii. Acestea au fost puse în legătură directă cu contribuția lor la susținerea vieții umane. Spre exemplu, din regnul vegetal nu au fost alese toate alimentele, ci doar produsele vitale: grâu, untdelem și vin. Suplimentar, se impunea ca orice sacrificiu de animale sau ofrandă să îndeplinească trei condiții: 1. să fie proprietatea celui care aduce jertfa; 2. să facă parte din produsele țării lui care îi asigură hrana zilnică; și 3. să fie obținute de om prin sudoarea frunții sale. Din regnul animal au fost rânduite doar cele care nu aveau niciun defect și aveau vârsta necesară pentru a putea fi consumate. Erau socotite animale de jerfă: bovinele (taurul tânăr, juninca, vițelul și vițica), ovinele (berbecele, oaia, mielul, mielușeaua, țapul, capra, iedul și iada) și anumite categorii de păsări (turturelele și puii de porumbel). Din regnul vegetal erau aduse ofrande de cereale (în special grâul, atât sub formă de spice, cât și de făină și pâine nedospită), de untdelemn și vin. Pe lângă acestea, s-au mai adus la sacrificii și alte materii, care însă nu fac parte integrantă din materialul sacrificiilor. Acestea sunt mai mult niște adaosuri, întrucât ele singure nu pot constitui materialul unui sacrificiu, ci sunt aduse întotdeauna pe lângă celelalte materiale: sarea și tămâia (cf. Lev 2). Ritualul sacrificiilor sângeroase era, în mare măsură, același la toate jerfele. Fiecare act sacrifical avea cinci etape principale: 1. prezentarea sau aducerea animalului la altar, 2. punerea mâinilor peste animal, 3. junghierea, jertfa propriu-zisă, 4. stropirea sau turnarea sângelui și 5. arderea jertfei. Datorită caractelui diferit al jertfelor, actele săvârșite atât de preot, cât și de cel care aducea animalul într-una din cele cinci etape, puteau să varieze. Spre exemplu la sacrificiile particulare, punerea mâinilor era făcută direct de sacrificator. În cadrul jertfei aduse pentru toată comunitatea, numai bătrânii poporului puneau mâinie peste animal etc. [Chialda, p. 23-5, 97, 101, 114, 116]. Ritualul sacrificiilor nesângeroase era cu mult mai simplu, în funcție de legătura pe care acestea o aveau cu jertfele de sânge. De cele mai multe ori israeliții aduceau produsele lor preotului care, după ce le primea, ardea pe jertfelnic doar o parte din ofranda respectivă. Dintre jertfele amintite în prima parte a Leviticului amintim:
După expunerea acestor categorii de jertfe, Moise stabilește câteva reguli de bază pentru sacerdoți, care privesc ritualul de realizare a jertfei. Astfel că la holacaust, arderea victimei trebuia să se facă în tot cursul zilei şi al nopţii, ca focul de pe jertfelnic să nu se stingă. La jertfele nesângeroase aduse de o persoană din po por, preotul lua din prinos un pumn de făină de grâu şi o ardea pe altar, restul era consumat de preoţi la altar. Prinosul adus de preoţi în ziua ungerii lor (a zecea parte dintr-o efă din făină de grîu) se ardea pe altar necontenit, jumătate dimineaţa şi jumătate seara (6,8-7,36). La finalul acestor rânduieli, aghiograful precizează că aceste rânduieli au fost transmise prin intermediul lui Moise, direct de la Dumnezeu, pe muntele Sinai, „când a poruncit fiilor lui Israel, în pustiul Sinai, să-şi aducă prinoasele lor Domnului.” (7,38) [Ciudin, p. 77-78]. Spre deosebire de primele capitole care au un caracter prescriptiv, următoarele trei (8, 9 și 10) sunt descriptive. Acestea prezintă ritualul de consacrare a arhiereului Aaron și a fiilor lui în slujirea preoțească. Acest episod marchează efectiv cristalizarea practică a preoţiei vechitestamentare printr-un act destul de complex de instituire. La porunca Domnului, Moise purcede la sfinţirea lui Aaron şi a fiilor săi (Nadab, Abiud, Eleazar şi Itamar), în faţa întregului popor, la cortul adunării. În urma unui gest necugetat, relatat în capitolul 10, primii doi fii ai arhierului au murit pedepsiţi de către Dumnezeu. Astfel, pentru slujba preoţiei au rămas doar Aaron şi cei doi fii, Eleazar şi Itamar (cap. 10). Trebuie specificat că între preoți nu puteau fi admişi cei care aveau deficienţe fizice, integritatea corporală fiind condiţie obligatorie pentru accederea la serviciul preoţesc. Cei care, totuşi, prezentau astfel de deficienţe aveau voie să consume din carnea jertfelor, asemenea tuturor preoţilor şi leviţilor, dar le era interzis să se apropie de altar şi să aducă jertfe (21,17-23). Capitolul al 8-lea din cartea Leviticului descrie actul sfinţirii preoţilor. Ritualul propriu-zis de sfinţire s-a consumat astfel: mai întâi, Aaron şi fiii lui au fost purificaţi simbolic prin spălarea cu apa curăţirii (act săvârşit de Moise însuşi), care nu era altceva decât apă luată din lavoarul curţii, şi apoi au primit veşmintele speciale, sacerdotale. Aaron, ca Mare Preot, a primit hitonul, brâul, meilul, efodul, cingătoarea şi hoşenul, în care erau Urim şi Tumim, pe cap i s-a pus chidarul, iar în partea din faţă a acestuia a fost ataşată o diademă de aur. Fiii lui au fost îmbrăcaţi cu hitoane, peste care era încins brâul, iar pe cap au primit turbane (8,7-9.13). A urmat apoi ceremonia propriu-zisă de consacrare, săvârşită de Moise însuşi, în cadrul căreia acesta unge cu untdelemn pe cei aleşi. Cu acelaşi untdelemn au fost unse şi sfinţite Cortul Sfânt şi toate odoarele aparţinătoare. Ca jertfă au fost aduşi doi berbeci şi un viţel, la care s-au adăugat daruri de pâine şi turte unse cu ulei. Cu sânge de la jertfe şi cu untdelemn, Moise a stropit pe Aaron şi pe fiii săi, sfinţindu-i. Ceremonia a avut loc în faţa întregii comunităţi, care a fost special convocată pentru a participa la acest act de mare solemnitate. Importanţa acordată slujbei de consacrare denotă rolul important pe care preoţii aveau să îl aibă în cadrul comunităţii. Totalitatea actelor care au constituit ritualul de sfinţire converg spre scopul suprem al purificării şi sfinţirii acestor persoane, în vederea sacrei lor misiuni. După ritualul de sfințire, Moise îi cere lui Aaron şi fiilor lui să nu părăsească cortul adunării timp de şapte zile după momentul consacrării lor (8,33-36). Sensurile acestui îndemn se regăsesc în actul de conştientizare a misiunii ce le-a fost încredinţată, de purificare în urma ruperii oricărei legături cu lumea exterioară, care ar fi putut aduce vreo pervertire persoanei lor, şi de împlinire impecabilă a poruncilor Domnului, lucru ce se pliază perfect pe momentul începerii activităţii lor sacerdotale. Cea de-a opta zi de la ungere a constituit momentul inaugurării preoţiei lui Aaron şi a fiilor săi, moment caracterizat prin aducerea de jertfe de ispăşire pentru ei şi pentru popor, în faţa bătrânilor şi a tot poporul, jertfe mistuite de foc coborât din cer (ca act de consfinţire din partea lui Dumnezeu a ungerii celor aleşi), precum şi de gestul solemn al binecuvântării poporului (pentru prima dată) de către Aaron, în calitatea lui de arhiereu (8,22-24). Îndatoririle sacerdotale ale lui Aaron sunt enunţate în linii mari de către Moise prin cuvintele redate în capitolul al 18-lea din cartea Numerii: „Apropie-ţi pe fraţii tăi, seminţia lui Levi, neamul tatălui tău, ca să fie pe lângă tine şi să-ţi slujească; iar tu şi fiii tăi împreună cu tine veţi fi la cortul adunării. Leviţii să păzească cele rânduite de tine şi să facă slujbă la cort, dar să nu se apropie de lucrurile locaşului sfânt şi de jertfelnic, ca să nu moară şi ei şi voi. Să fie deci pe lângă tine şi să facă slujbă la cortul adunării şi toate lucrările la cort; iar altul să nu se apropie de tine. Aşa să faceţi slujba în locaşul sfânt şi la jertfelnic şi nu va mai veni mânia asupra fiilor lui Israel” (v. 2-6).
Primele legiuri privitoare la curățirea trupescă a israeliților le au în vedere pe femeile care nasc. Potrivit legii, după naşterea unui băiat, o femeie este considerată necurată timp de şapte zile până la circumciziunea fiului. După această perioadă ea rămâne în casa ei și numai după 33 de zile poate veni la locaşul sfânt. În cazul fetelor, perioada de curățire este dublată, femeia putând veni la cortul adunării de abia după 80 de zile. Pentru curăţire, ea va aduce un miel ca ardere de tot şi un pui de porumbel sau o turturea pentru păcat. Femeile sărace pot aduce doi pui de porumbel sau două turturele, unul pentru ardere de tot, iar celălalt pentru păcat (12,1-8). Următoarele două capitole (13 și 14) sunt axate ritualurile de curățire a celor leproși. Lepra este o boală ce apare pe corpul omului sub diferite forme: umflături, răni, băşici, pete albe pe piele, căderea părului. Cel ce se îmbolnăvea de lepră trebuia să se arate preotului, care în urma unei examinări amănunțite îl declara curat sau necurat. Leprosul era îndepărtat din cetate şi trebuia să umble cu hainele sfâşiate, cu capul gol, strigând: Necurat! Necurat! Pe haine sau pe case lepra apare sub formă de pete. Dacă preotul constata prezența bolii, haina era arsă, iar pietrele erau aruncate. Dacă lepra se întindea pe pereți, casa era dărâmată. Cei care se vindecau de lepră trebuiau să se arate din nou preoţilor pentru a li se certifica vindecarea. În condițiile în care s-au vindecat, ei aduceau jertfe de curăţire şi îndeplineau toate regulile cerute de lege pentru a putea fi admişi din nou în obştea lui Israel. Capitolul 15 cuprinde rânduieli de curățire atât a bărbaților cât și a femeilor în situațiile în care cei dintâi aveau scurgeri spontane ale lichidului seminal, iar cele din urmă se aflau în perioada menstruației. În contextul pedepsirii celor doi fii ai arhierului, care au adus foc străin în locașul sfânt, Moise primește legiuiri privitoare la păstrarea sfințeniei sanctuarului. Lui Aaron i se cere să aducă jertfă pentru sine și casa lui un vițel, iar pentru obștea lui Israel doi țapi pentru jertfa de ispășire a păcatelor și un berbec pentru holocaust. În urma acestui ritual, arhiereului i se permitea să între în Sfânta Sfintelor. Aceste jertfe se aduceau doar o singură dată în an, în ziua a zecea a lunii a șaptea (16,29). Pentru a consolida și mai mult rânduielile privitoare la jertfă, Moise statornicește printr-o legiuire ca toate sacrificiile să se realizeze doar la cortul sfânt. În acest mod el realizează centralitatea cultului iudaic în jurul preoției legitime consacrate de Dumnezeu prin intermediul lui Moise. De asemenea, Legiuitorul poruncește ca israeliții să prețuiască sângele, căci în el este viața fiecărui trup și prin stropirea jertfelnicului cu acesta se curățește sufletul omului. Această precizare este urmată de o interdicție care prevede ca niciun israelit să nu consume carne cu sânge în ea sau animale ucise de fiare sau cadavre de animale (cap. 17). Aceste legiuiri sunt urmate de un nou îndemn de consolidare a credinței monoteiste. Dumnezeu cere poporului să evite practicile egiptene și canaanite privitoare la unirile nepermise dintre rudeniile de sânge. Chiar dacă aparent acestea nu au legătură cu credința într-un singur Dumnezeu, pervertirea sexuală va determina o depărtare inevitabilă de legiuirile Domnului. Totodată se interzic și sacrificiile umane practicate de canaaniții, care-și sacrificau copiii în cinstea zeului Moloh. Și acest act este considerat o pângărire a numelui lui Dumnezeu. În aceeași categorie sunt incluse și manifestările homosexuale și zoofile (cap. 18). Faptul că aceste acțiuni lezează credința monoteistă a israeliților este confirmat de folosirea repetată a sintagmei Eu sunt Domnul [Dumnezeul vostru] în cadrul acestui capitol (6 din 30 de versete). Îndemnul la credința în singurul Dumnezeu care i-a eliberat din robia egipteană este mult mai prezent în capitolul următor, în care sunt expuse regulile de convieţuire morală şi socială (cinstirea părinţilor și a bătrânilor, prețuirea aproapelui și neasuprirea străinilor etc.). Aici sintagma Eu sunt Domnul [Dumnezeul vostru] poate fi întâlnită de 15 ori în doar 37 de versete. Aceeași preocupare de a consolida credința monoteistă este subliniată și în capitolele 22, 25 și 26 unde sintagma este folosită de 17 ori. În capitolul 20 se confirmă gravitatea câtorva păcate amintite în capitolul 18 și sunt menționate faptele pedepsite cu moartea: jertfele aduse lui Moloh, spiritismul şi vrăjitoria, grăirea de rău a părinţilor, legăturile incestuoase, adulterul, desfrânarea și zoofilia. Motivul pentru care Dumnezeu recurge la pedeapsa capitală în cazul acestor nelegiuri este depărtarea de sfințenie. Dumnezeu reactualizează chemarea la sfințenie subliniind faptul că israeliții nu sunt un popor obișnuit, ci sunt poporul pe care l-a ales Dumnezeu și l-a despărțit de toate neamurile ca să-i ofere ca moștenire pământul unde curge lapte și miere: „Să-Mi fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt şi v-am deosebit de toate popoarele, ca să fiţi ai Mei.” (20,26). Ca atare, Domnul îi îndeamnă să se depărteze de practicile idolatre ale celorlalte popoare și să respecte poruncile Sale pentru a putea ajunge la sfințenie: „Sfinţiţi-vă pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt. Păziţi legile Mele şi le pliniţi, că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte.” (20,7-8). Îndemnurile la sfințenie sunt continuate și în capitolul următor unde sunt expuse câteva reguli privitoare la comportamentul preoților, atât în cadrul cortului adunării, cât și în comunitate. Mai mult ca oricărui israelit, preoților li se cere să se desâvârșească având în vedere faptul că au fost consacrați prin ungere de către Dumnezeu, că slujesc la cort și că ei sunt cei care împărtășesc sfințenia Domnului întregului popor: „Sfinţi să vă fie [preoții], căci Eu, Domnul, Cel ce vă sfinţesc, sunt sfânt.” (21,8). Astfel că, se impune ca preotul să fie curat când intră în slujbă la cult, să nu fie desfrânat, să se căsătorească numai cu o fecioară din Israel. Din preoţie sunt excluşi cei cu metehne corporale, iar cei din neamul lui Aaron care au metehne corporale nu pot sluji, dar li se permite să consume din cele aduse spre jertfă. Exigențele privitoare la sănătatea trupească sunt extinse în serviciile cultice și la animalele aduse spre jertfă. Acestea trebuie să fie fără metehne corporale și să facă parte din animalele considerate curate. Orice abatere de la această regulă aduce cu sine o întinare și implicit o depărtare de sfințenie. Grija lui Dumnezeu față de aceste aspecte este justificată de sfințenia pe care Domnul dorește să o imprime sub diferite chipuri în conștiința israeliților. „Să păziţi poruncile Mele şi să le pliniţi: Eu sunt Domnul. Să nu spurcaţi numele cel sfânt al Meu, ca să fiu Eu sfânt între fiii lui Israel. Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţesc pe voi, Care v-am scos din pământul Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru. Eu sunt Domnul.” (22,31-33) Un nou pas spre sfințire este determinat de inaugurarea timpului sfânt prin instituirea sărbătorilor șabatice și anuale. Pe lângă ziua de Șabat legiferată în Decalog la porunca a IV-a, Moise mai rânduiește încă două sărbători care au la bază ideea de odihnă:
Sărbătorile anuale rânduite de Moise sunt:
După rostirea binecuvântărilor și blestemelor asupra casei lui Israel (cap. 26), Moise încheie cea de-a treia carte a Pentateuhului legiferând rânduielile privitoare la cele făgăduinte și zeciueli (cap. 27) [Ciudin, p. 76-87]. 3. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică „E limpede că aici, sunt vizate sufletele. Acestea trebuie să evite asemănarea cu târâtoarele, adică să nu se predea poftelor celor josnice, care le-ar târî iarăși în robie. Urmând lui Dumnezeu, însă, vom ajunge la măsura dumnezeiască: El înalță firea rațională deasupra păcatului și a înclinării spre răutate. Și astfel o preface prin sfințenie în chipul Creatorului. Căci Creatorul tuturor este Sfânt.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime – interpretare la Lev 11,44-45) „Suntem după asemănarea lui Dumnezeu, Celui ce ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa: din virtute și înțelepciune [...], din cuvântul înțelepciunii și cuvântul cunoștinței [...], din sfințenie și desăvârșire [...], din smerenie și blândețe.” (Sf. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete – interpretare la Lev 11,45) „Cerem și ne rugăm ca, fiindcă am fost sfințiți prin Botez, să stăruim în ceea ce am început să fim. Și aceasta ne rugăm zilnic. Căci avem nevoie zilnic de sfințenie pentru ca, lepădându-ne de păcatele noastre, să ne curățim printr-o permanentă sfințenie.” (Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea domnească – interpretare la Lev 11,45) „Când împlinește cuvântul: fiți, dar urmărtori lui Dumnezeu (Ef. 5,1), omul primește în sufletul său virtuos tiparul lui Dumnezeu, iar atunci și trupul celui ce are un astfel de suflet, este Biserică a lui Dumnezeu.” (Origen, Contra lui Celsus – interpretare la Lev 11,45) „Mielul jertfit vestește Mielul Cel ce va ridica păcatul lumii: Miel se numește Atotneprihănitul Miel al lui Dumnezeu.” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale – interpretare la Lev 12,8) „Femeia care naște, și pentru aceasta este necurată, este [...] firea omenească. Căci pentru moment îi atribuim firii însăși fața femeii. Și firea e osândită de lege și e socotită vinovată de întinăciuni, pentru că naște întru stricăciune (corupere) și nu este în cele ce era îndată ce a primit de la Dumnezeu existența (căci a făcut-o spre nestricăciune) ci a fost abătută mai degrabă la trebuința de-a se corupe, fiind osândită din pricina neascultării. […] Deci stricăciunea (coruperea ) ivită pe urmă întinează firea și pricinuiește moartea care a pus stăpânire prin pizma diavolului, având drept rădăcină păcatul. O întinează însă și altfel faptul de-a fi semănați în voluptate cei ce se nasc.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare și slujire în duh și în adevăr – interpretare la Lev 12,8). Bibliografie recomandată în limba română Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Volume Chialda, Mircea, Anul jubiliar al evreilor (Caransebeş: Tipografia Diecezană, 1943), 29 p. Chialda, Mircea, Sacrificiile Vechiului Testament (Caransebeş: Tipografia Diecezană, 1941), 522 p. Tarnavschi, Vasile, Levitic. Traducere şi comentar (Cernăuți: Societatea tipografică bucovineană, 1923), 93 p. Studii şi articole Baba, Teodor, „Sacrificiile Vechiului Testament. Jertfe expiatoare de păcate şi reconciliere a omului cu Dumnezeu,” Teologia 4 (2008): 86-103. Chialda, Mircea, „Anul jubiliar al evreilor,” AATC (1941 -1942): 68- 94. Chialda, Mircea, „Sacrificiul mielului pascal,” AATC (1919- 1939): 228 -253. Constantinescu, Alexandru, „Leviticul,” GB 3-4 (1974): 266-269. Mangîru, B., „Animale necurate,” BOR 5 (1912): 459-478. Ploieşteanu, Inocenţiu, „Sfânta Scriptură. Note şi comentarii la Levitic,” BOR 6 (1886): 461-470 / 7 (1886): 508-528. Tarnavschi, Vasile, „Levitic – traducere şi comentar,” C (1913): 504512, 561568, 616624 / (1914) 122, 161167, 217222, 315320, 361366. Repere patristice Chiril al Alexandriei, „Glafire la Levitic,” în PSB 39, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: IBMO, 1992), 371-405. Origen, „Filocalia. Din omilia la Levitic 15,” în PSB 7, ed. Teodor Bodogae et al. (Bucureşti: IBMO, 1982), 329. Origen, Omilii şi adnotări la Levitic, ed. Adrian Muraru (Iaşi: Polirom, 2006), 608 p. Uscă, Ioan Sorin și Uscă, Ana, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. III Leviticul, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003. Yüklə 0,57 Mb. Dostları ilə paylaş:
|