Cursul 2 pentateuhul pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,57 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Structura internă şi conţinutul
- Prima parte
- Mariam cu lepră
- Partea a treia
- 3. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Metodiu de Olimp , Banchetul sau despre castitate – interpretare la Num 6,8-12
- Sf. Chiril al Alexandriei , Închinare și slujire în duh și în adevăr – interpretare la Num 6,8-12
- Sf. Clement Alexandrinul , Pedagogul – interpretare la Num 6,8-12
- Nil Ascetul , Cuvânt ascetic – interpretare la Num 6,8-12 ) Bibliografie recomandată în limba română
Numeri
Potrivit tradiției iudaice, primul titlu al celei de-a patra cărți a Pentateuhului a fost Vaidabber (rBed:y>w:) „și El [Domnul] a zis” după primul cuvânt al scrierii. Ulterior rabinii au considerat că este mult mai indicat ca această carte să poarte numele Bemidbar (rB;d>miB.) „în pustia [Sinai]”, după al cincilea cuvânt din primul verset, deoarece conținutul acesteia face referire la peregrinarea prin pustiu a poporului ales timp de 40 de ani. Din unele surse reiese faptul că o altă tradiție rabinică (cf. Yoma 7.1), asumată și de Origen, conferă cărții un titlu care face trimitere la recensămintele cu care începe scrierea: Humașul („cartea a Torei”) număraților [EI, p. 486]. Este foarte probabil ca titlul pe care cartea îl are în Septuaginta (Αριθμοί – Numerele) sau în Vulgata (Numeri) să fi fost conferit pe baza acestei tradiții. În Synopsa Pseudo-Atanasiană se oferă și o motivațe pentru titlu: „în carte este cuprins recensământul poporului întreg” [ABD 4, p. 1146].
În general, bibliștii împart cartea în trei secțiuni, fiecare dintre acestea fiind legată de unul din locurile principale, unde israeliții și-au stabilit tabăra: a. pustiul Sinai (1,1-10,10); b. pustiul Paran la Cadeș (10,11-21,35); c. șesul Moabului (22,1-36,13). Astfel, potrivit tradiției iudaice, cartea acoperă o perioadă de aproximativ 38 de ani și jumătate, din al doilea an al Ieșirii până la moartea lui Aaron [EI, p. 486]. Prima parte (1,1-10,10) debutează cu un recensământ pe care-l realizează Moise în vederea stabilirii numărului de luptători din fiecare seminție pe care obștea lui Israel îl are disponibil în confruntările viitoare. În vederea îndeplinirii acestui demers, Moise și Aaron sunt ajutați de câte un bărbat de seamă din fiecare seminție. În afară de leviți, numărul celor ce erau capabili de luptă a ajuns la 603550 de bărbați (cap. 1). Totodată, pentru a evita neorânduiala, Moise a stabilit locul fiecărei seminții în tabără, raportându-se la locația cortului sfânt. Această ordine trebuia să fie respectată și atunci când toată obștea era în mișcare (cap. 2). Alegerea leviților pentru a-i ajuta pe preoţi la slujba de la cortul adunării s-a făcut din poruncă dumnezeiască (Lev 3, 5-10), aceştia urmând a fi consacraţi la rândul lor ca slujitori, însă fără a avea aceleaşi îndatoriri ca preoţii. Raţiunea alegerii leviţilor îşi are originea în faptul cruţării întâilor născuţi ai evreilor înainte de momentul eliberării din robia Egiptului, în contextul în care toţi întâii născuţi ai egiptenilor au murit sub pedeapsa Domnului, iar cei ai evreilor au fost cruţaţi. Din acel moment, tot întâiul născut de parte bărbătească a fost sfinţit şi închinat Domnului, astfel că fiecare întâi-născut de la animale şi de la oameni trebuia răscumpărat (Ieş 13, 2,12-16). Mai târziu, Dumnezeu decide ca în locul întâilor-născuţi să îi fie închinaţi Lui toţi cei din tribul lui Levi, astfel că în contextul legământului pe care Dumnezeu îl încheie cu poporul ales pe muntele Sinai, are loc actul de translaţie a leviţilor în spectrul sacru acoperit de întâii născuţi. Din acel moment leviţii au fost consacraţi, în locul tuturor întâilor-născuţi, ca slujitori la cortul sfânt (Num 3,12-13; cf. 3,8 şi 8,16-19). Toţi leviţii slujeau la cortul adunării, dar nu toţi aveau aceleaşi funcţii. Astfel, cei din neamul lui Aaron îndeplineau slujba preoţească, în sensul că Marele Arhiereu împlinea funcţiile în Sfânta Sfintelor, iar ceilalţi membri ai familiei îndeplineau funcţia de preoţi în Sfânta, în timp ce leviţii care nu făceau parte din familia lui Aaron nu aveau dreptul de a intra în încăperile amintite, ei având doar rolul de ajutoare ale preoţilor. În timpul peregrinării prin pustie, leviţii aveau rolul de a se ocupa de transportarea şi montarea cortului adunării (Lev 1,51), de a purta Chivotul Legii şi celelalte odoare (Num 4). În această perioadă, interdicţia de a avea contact cu cele sfinte s-a extins şi asupra faptului de a nu privi la cele din Sfânta Sfintelor; atunci când tabăra poporului se muta dintr-un loc în altul, odoarele trebuiau împachetate pentru transport, dar era interzis a fi privite de cei care nu erau preoţi, pedeapsa pentru încălcarea poruncii fiind moartea (Num 4,20). Atunci când tabăra se stabilea undeva (provizoriu) şi după construirea templului, leviţii aveau rolul de a pregăti cele necesare pentru cult, a întreţine curăţenia (1Par 9,28), a executa cântarea la serviciul divin (1Par 15, 9-23), a aduna zeciuiala şi a administra veniturile templului (1Par 23,28) etc. După ce realizează un recensământ al leviților, Moise expune câteva legiuiri privitoare la menținerea curăției în tabără. Astfel că, pentru a evita pângărirea obștii, Domnul poruncește ca cei leproși, cei care au scurgere sau care se ating de mort să fie scoși temporar din tabără până se vor curăți. Apoi rânduiește o jertfă special menită să elimine suspiciunea de adulter a unei femei. În cazul în care un soț bănuiește că soția sa l-a înșelat acesta se poate adresa preotului care o va supune pe aceasta unui ritual în care va folosi apă curată de izvor, un vas de lut și țărână din pământul de dinaintea cortului adunării (cap. 5). Capitolul 6 este dedicat aproape în întregime unei făgăduințe în cadrul căreia israelitul, bărbat sau femeie, se dedică pentru o anumită perioadă Domnului. Cel care dorea să fie nazireu, trebuia să se ferească de vin şi sicheră sau de orice băutură tare, să nu-şi radă capul și să nu se atingă de cadavre, chiar dacă-i mureau părinţii. Dacă totuși nazireul se necurăţea prin atingerea de mort, acesta era nevoit să facă un ritual de curățire: își tundea părul în ziua a şaptea, iar în ziua a opta aducea două turturele sau pui de porumbel pentru păcat şi pentru ardere de tot, iar după aceea putea relua făgăduința de nazireat. După terminarea acestei perioade, nazireul aducea jertfe: ardere de tot şi sacrificiu pentru păcat, iar preotul îi tundea părul şi-l ardea împreună cu jertfele pentru vină. Capitolul se încheie prin rostirea unei formule, cunoscută sub denumirea de binecuvântarea aaronită, prin care arhiereul și fiii săi binecuvântau poporul: „Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească! Să caute Domnul asupra ta cu faţă veselă şi să te miluiască! Să-Şi întoarcă Domnul fața Sa către tine şi să-ți dăruiască pace!” (6,24-26). După expunerea rânduielii nazireatului, Moise semnalează momentul în care căpeteniile celor douăsprezece seminţii care au coordonat recensământul întregului popor, aduc daruri la cortul adunării. Cele șase caruri încărcate și cei doiprezece boi aduși de reprezentații poporului au fost oferite de Moise leviților. Cu ocazia sfințirii jertfelnicului și cortului, aceștia au adus pe rând, timp de 12 zile, daruri și jertfe. Ofranda fiecărei căpetenii era constituită din: un blid de argint în greutate de o sută treizeci de sicli şi o cupă de argint de şaptezeci de sicli, după siclul sfânt, amândouă pline cu făină de grâu, amestecată cu untdelemn, pentru jertfă; o cădelniţă de aur de zece sicli, plină cu miresme; un viţel, un berbec şi un miel de un an pentru ardere de tot; un ţap, jertfă pentru păcat; iar ca jertfă de împăcare: doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an (7,13-17). În contextul acestor evenimente, Moise și Aaron au realizat ritualul de consacrare al leviților. Iniţial, aceștia au fost stropiţi cu apa curăţiei, apoi au fost puşi să-şi radă tot trupul de păr şi să-şi spele hainele lor pentru a fi curaţi. După aceea au fost duşi în faţa întregii obşti a poporului, care era adunată la cortul sfânt, iar poporul şi-a pus mâinile peste ei, ca semn al afierosirii lor Domnului din partea comunităţii. Au fost aduşi doi viţei peste care leviţii şi-au pus mâinile, ca semn al faptului că păcatele lor trec asupra viitoarelor jertfe, iar apoi cele două animale au fost aduse jertfă, unul ca holocaust, iar celălalt ca jertfă pentru păcat. Un fapt important se observă în Num 8,21: „S-au curăţit deci leviţii şi şi-au spălat hainele, iar Aaron a săvârşit sfinţirea lor înaintea Domnului şi s-a rugat pentru ei, ca să fie curaţi”, reieşind de aici că în cadrul ritualului de consacrare existau şi unele rugăciune rostite, cel mai probabil de Aaron, asupra lor. Ritualul de instituire a leviţilor s-a transmis mai departe, fiind săvârşit de arhiereul în funcţiune. Leviţii trebuiau să îndeplinească slujirea la cortul adunării de la vârsta de 30 de ani până la 50 de ani, după care aveau ca singură atribuţie străjuirea cortului (8,24-26). Consacrarea leviților a fost urmată de celebrarea Paștilor. În pustiul Sinai, evreii au prăznuit Paștile pentru prima dată, în anul al doilea de la ieşirea din Egipt. L-au prăznuit după ritualul stabilit, la 14 Nisan, între cele două seri. Cei care în acea perioadă erau necuraţi pentru că s-au atins de mort sau care se aflau între străini sau în călătorii, trebuiau să prăznuiască Paștile în luna următoare, prin săvârșirea aceluiași ritual: consumarea mielului pascal cu azime şi ierburi amare. Cei care nu prăznuiau Paștile primeau pedeapsa capitală. Tot în cadrul capitolului al nouălea, este menționat semnul după care se orientau evreii în călătorie: stâlpul de nor şi de foc. În ziua în care a fost așezat cortul adunării, un nor cu totul aparte acoperea tabernacolul. Acesta putea fi văzut și noaptea fiindcă lua forma unui stâlp de foc. Când norul se ridica de deasupra cortului, israeliții plecau la drum, iar când norul se oprea, ei popo seau. Acest stâlp de nor şi de foc a condus poporul ales ziua şi noaptea în călătoria acestuia prin pustiu (9,1-23). Pentru a aduna obştea poporului şi a anunţa plecarea, preoţii sunau din două trâmbiţe de argint. Aceleași trâmbițe avea să fie folosite pentru adunarea poporului la război sau la sărbători (10,1-10). Partea a doua (10,11-21,35) debutează cu plecarea israeliților din proximitatea Sinaiului înspre Canaan. Primul popas făcut de poporul ales în drumul său spre tărâmul făgăduinței a fost în pustiul Paran. Aici, Hobab, cumnatul lui Moise, care călătorise cu israeliții după plecarea lui Ietro, și care se pare că avusese un rol important în organizarea taberei, refuză propu nerea lui Moise de a merge cu el în pământul făgăduit de Dom nul şi se întoarce în ţara şi la neamul lui (10, 29-32). După cum era de așteptat, minunile săvârșite de Dumnezeu în contextul oferirii legii pe Sinai, nu au fost suficiente pentru a trezi în inimile israeliților teama sfântă de Dumnezeu, și au început să cârtească pe față, așa cum făcuseră după trecerea minunată prin Marea Roșie. Mâniindu-se, Domnul a trimis foc din cer care a început să mistuiască marginile taberei. Înfricoșându-se, israeliții au cerut ajutor lui Moise, care degrabă a mijlocit pentru ei și focul a încetat. „De aceea s-a numit locul acela: Tabeera, adică ardere, căci acolo a fost aprins între ei focul de la Domnul.” (11,3). Nu după mult timp, israeliții au poftit să mănânce carne. Dumnezeu, milostivindu-se de ei le-a trimis stoluri nenumărate de prepeliţe în tabără. Dar modul în care au cerut aceasta, acuzând pe Moise şi făcând aluzie la mâncarea îmbelşugată din Egipt, a făcut ca Domnul să îi pedepsească, creând disensiuni între ei, fapt care a adus cu sine moartea multora dintre ei. „Şi s-a pus numele locului aceluia: Chibrot-Hataava, adică mormintele poftei, căci acolo au îngropat pe poporul cel aprins de poftă.” (11,34). Din pricina soţiei sale (nu se ştie dacă este vorba de Sefora, sau dacă Moise s-a însurat a doua oară; oricum, nimic nu indică un al doilea mariaj al acestuia) Moise a fost vorbit de rău chiar de către fraţii lui, Aaron şi Mariam. Acest fapt a stârnit mânia lui Dumnezeu care a lovit-o deîndată pe Mariam cu lepră. La rugăciunea lui Moise, au fost amândoi iertaţi, iar Mariam s-a vindecat de lepră după şapte zile (cap. 12). Din pustiul Paran, Moise a trimis 12 iscoade (câte un bărbat din fiecare seminție) în pământul Canaan. După ce au văzut puterea celor care stăpâneau atunci ţara, la întoarcere iscoadele au înspăimântat poporul, afirmând că ţara nu poate fi cucerită, fiind prea puternică. Singurii care au crezut în puterea Domnului au fost Iosua şi Caleb, astfel că, în afară de cei doi, toţi cei care au mers în Canaan ca iscoade, au murit în acea zi, loviţi de mânia Domnului. Necredinţa poporului a mâniat pe Dumnezeu, Care a decretat că poporul va mai rătăci încă 40 de ani prin pustie, până vor muri toţi cei care s-au revoltat (cap. 13-14). În capitolul 15 se reamintesc regulile pentru jertfele nesângeroase şi sângeroase, pe care le vor aduce în pământul Canaanului, atât evreii, cât şi străinii. Se reafirmă sfințenia șabatului și se menționează pedeapsa pentru încălcarea zilei de odihnă. Domnul le poruncește evreilor să-şi facă ciucuri la poalele hainelor lor, din neam în neam, şi pe deasupra ciucurilor de la poalele hainelor lor să pună un şiret de mătase violetă, că să-și aducă aminte de poruncile Domnului și de țelul lor: dobândirea sfințeniei. O nouă răzvrătire s-a iscat în popor din pricina lui Core, Datan și Abiron, trei căpetenii ale leviților care au dorit să-și aroge drepturi sacerdotale. Acești trei lideri și cei care le-au urmat au fost pedepsiți exemplar de către Dumnezeu: 250 de leviți care au tămâiat înaintea Domnului au fost mistuiți de foc ceresc, iar pe răzvrătiții care au rămas în tabără i-a înghițit pământul de vii. Această pedepsire drastică a întărâtat obștea lui Israel care i-au imputat lui Moise și lui Aaron moartea acelor leviți. Răsmerița iscată în tabăra israelită a întărâtat și mai mult mânia lui Dumnezeu care a dorit să-i piardă pe toți. Dar a stat Moise înaintea Domnului și a mijlocit, iar Aaron a plecat degrabă în tabără cu cădelnița aprinsă din focul de pe jertfelnic și plaga a încetat. Atunci au piertit 14600 de oameni, afără de cei care pieriseră pentru răzvrătirea lui Core (16,49). Așadar, actul de cult era, deci, o îndeletnicire exclusivă a persoanelor consacrate, care nu putea fi realizată decât de cei care erau descendenți din Aaron. Punerea la îndoială a legitimităţii acestei preoţii s-a făcut chiar în sânul poporului, când evreii au contestat pe Moise şi pe Aaron, negând în felul acesta, de fapt, autoritatea lui Dumnezeu, în virtutea căreia aceştia conduceau poporul. Ca modalitate de adeverire în mod peremptoriu a fundamentului divin al preoţiei şi autorităţii lui Aaron, Dumnezeu alege minunea, făcând ca, din cele douăsprezece toiege depuse în cortul adunării, fiecare cu numele unei seminţii inscripţionat pe el, toiagul lui Aaron cu numele tribului lui Levi să înflorească peste noapte. Păstrarea acestuia în Chivotul Legii alături de tablele ce conţineau Decalogul avea să aibă rolul de a fi un „semn pentru fiii neascultători, ca să înceteze a mai cârti împotriva” Domnului (17,10). Ca atare, persoanele care nu făceau parte din tribul lui Levi, şi deci, nu primiseră consacrare pentru a săvârşi actele de cult, nu avea dreptul să aducă jertfe Domnului. Dacă totuşi se întâmpla ca un israelit să facă aceasta, era aspru pedepsit, întrucât el se împotrivea voinţei lui Dumnezeu. Nici măcar leviţii, cei care aveau rolul de a-i ajuta pe preoţi, nu aveau voie să slujească în Sfânta, accesul fiindu-le interzis în acea incintă. „Tu [Aaron] şi fiii tăi să vă îndepliniţi preoţia voastră în toate cele ce ţin de jertfelnic şi ce se află înăuntru după perdea, şi să săvârşiţi slujbele darului vostru preoţesc, iar altul străin, de se va apropia, să fie omorât” (18,2-7). Aceste ultime cuvinte denotă străşnicia cu care era interzis unei persoane neconsacrate a se apropia de cele sfinte şi, totodată, evidenţiază faptul că preoţia era ceva care depăşea spectrul firescului uman, având la bază directivele divine. Capitolul 19 este dedicat unui ritual special de curățire pe care preotul îl săvârșea în afara taberei lui Israel: sacrificarea junincii roșii. Această vițea tânără de culoare roșie trebuia să fie fără meteahnă, adică pe deplin sănătoasă, care să nu fi purtat jug. Preotul o scotea afară din tabără ca să fie înjunghiată înaintea lui şi arsă în întregime. Cu sângele ei, sacerdotul stropea de şapte ori Sfânta Sfintelor. Pe lângă lemnele uzuale folosite la holocaust, în foc se adăuga lemn de cedru, isop şi lână roşie, pentru ca în final cenuşa să fie adunată şi păstrată în afara taberei, la loc curat spre a fi folosită la apa de curăţire. Cei care se atingeau de trupul unui om mort, sau de vreun os de om sau de mormânt, sau cei care intrau în casa unde murise cineva erau necuraţi pentru şapte zile, iar în ziua a treia şi a şaptea trebuiau să se supună unui ritual de purificare prin această apă în care era dizolvată cenuşa junincii roşii. Prin urmare, apa de curăţire, apa lustrală, me nida, reprezenta o necesitate pentru întregul popor. Preotul, precum şi toţi cei implicaţi în rânduiala de jertfire şi adunare a cenuşii, era socotit necurat până seara. Ei îşi spălau trupul şi hainele înainte de a intra în comunitate. Sfântul Apostol Pavel face referire la acest eveniment în Epistola către Evrei pentru a scoate în evidență, prin comparație, superioritatea curăţirii prin sângele lui Hristos (Evr 13,9). O nouă etapă semnificativă din peregrinarea israeliților prin pustie s-a petrecut la Cadeș, în pustiul Sin. După moartea Mariamei, poporul a început din nou să cârtească împotriva lui Moise și Aaron și să ceară apă. La porunca Domnului, Moise lovește o stâncă și deîndată a izvorât apă din belșug poporului. Îndoiala lui Moise care a lovit de două ori stânca avea să-l priveze de intrarea în pământul Făgăduinței pentru o vreme (acesta a fost nevoit să aștepte momentul schimbării la față a Domnului de pe Tabor pentru a intra în Canaan). Trăind în mijlocul unui popor tare în cerbice, nemulțumitor, provocator și inert în fața atotputerniciei lui Dumnezeu manifestată prin nenumărate minuni, lui Moise i-a fost aproape imposibil să nu cedeze la un moment dat. Este posibil ca ezitarea acestuia să fi fost îngăduită de Dumnezeu pentru ca poporul să nu-l divinizeze ulterior pe Moise. Din același motiv probabil, Dumnezeu a hotărât ca locul unde avea să fie înmormântat Moise să nu fie cunoscut de nimeni în afară de Iosua, cel care probabil l-a și îngropat în pământul Moabului (Deut 34,6). În contextul acestor evenimente, Moise a fost anunțat de Dumnezeu că Aaron se va adăuga la poporul său. Ca atare, înaintea poporului, Moise a dezbrăcat pe Aaron de veșmintele arhierești și a îmbrăcat cu ele pe Eleazar, fiul acestuia, pentru a consemna succesiunea arhierească. Moartea lui Aaron a fost plânsă de popor timp de 30 de zile pe Muntele Hor (20,29). Nepermițându-i-se poporului să treacă prin Edom, Moise a îndreptat obștea spre Marea Roșie pentru a ocoli teritoriul respectiv. Însă, înainte de a pleca din locul respectiv, poporul israelit a fost atacat de oștirea regelui canaanit Arad. Deși în prima etapă a conflictului canaaniții au avut o victorie semnificativă, contraatacul israelit a fost nimicitor. Cu încuviințarea Domnului, israeliții i-au biruit pe canaaniți și le-au distrus și orașele lor. Totuși, și în urma acestei victorii sprijinite în mod evident de Domnul, israeliții au început din nou să cârtească datorită lipsei de apă și de pâine. Drept pedeapsă pentru răzvrătire, Domnul trimite în tabără șerpi veninoși care au provocat moartea multor persoane. Cuprinși de teamă, israeliții aleargă la Moise pentru a cere iertare Domnului. Moise s-a rugat pentru popor şi Dumnezeu i-a poruncit să facă un şarpe de aramă pe care să-l pună pe un stâlp în mijlocul taberei. Cei care erau mușcați de șerpii cei veninoși puteau să trăiască dacă își îndreptau privirea spre acel șarpe (21,4-9). Acest episod avea să fie evocat de Mântuitorul nostru în discuția pe care a avut-o cu fariseul Nicodim pentru a scoate în evidență puterea sa dătătoare de viață (In 3,14). După acest episod, israeliții au continuat călătoria lor spre ţinutul aflat la est de Iordan, purtând răz boaie cu Sihon, regele amoreilor, și cu Og, regele Vasanului, până ce au ajuns în şesurile Moabului, în faţa Ierihonului.
Când a auzit de venirea sa, regele a ieşit în întâmpinarea lui şi după ce a adus mai multe jertfe, l-a urcat pe acesta pe vârful unui munte de unde se vedea o parte din poporul israelit pentru a-i blestema. Datorită faptului că Dumnezeu rostea prin gura lui Balaam numai binecuvântări, regele moabit l-a dus pe acesta încă pe două piscuri muntoase sperând că de acolo va putea rosti blesteme, însă încercările lui au fost zadarnice. Înţelegând voia lui Dumnezeu, Balaam n-a mai alergat cum îi era obiceiul la vrăjitorii, ci a privit spre pustia unde erau aşezate seminţiile lui Israel şi, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, a rostit câteva profeţii referitoare la viitorul poporul ales, dar şi al popoarelor canaanite. Cea mai importantă din ele vizează ridicarea unui conducător din seminţia lui Iacob care va zdrobi pe toţi cei care-i vor fi potrivnici (24,17-19). După ce a spus acestea, Balaam s-a întors în patria sa. Amănunte despre acesta mai aflăm din capitolul 31 unde se relatează nimicirea madianiţilor. Balaam este ucis împreună cu aceştia. Se pare că vrăjitorul nu s-a făcut ascultător poruncii dumnezeieşti şi a sfătuit pe femeile din Moab să atragă pe bărbaţii israeliţi în păcat îndemnându-i să se desfrâneze şi să slujească lui Baal (31,16). Urmările nefaste ale acestui sfat pot fi observate în capitolul 25. Poposind la Sitim, evreii au păcătuit cu fetele moabiților, au mâncat din jert fele idolilor şi s-au închinat idolului Baal-Peor. Atitudinea lor sfidătoare a atras mânia lui Dumnezeu. Toți cei care au păcătuit au fost uciși, începând cu Zimri, fiul lui Salu, căpetenia seminţiei lui Simeon care, sfidând pe Moise și întreaga obște a lui Israel, a intrat în cortul său cu fiica unei căpetenii madianite pentru a păcătui. Dumnezeu iartă căderea în idolatrie a poporului datorită râvnei lui Finees, nepotul lui Aaron, care îl ucide pe Zimri și pe madianită cu lancea. Fapta acestuia a potolit mânia Domnului și „i s-a socotit lui întru dreptate, din neam în neam până în veac.” (Ps 105,31). După uciderea în chinătorilor lui Baal-Peor, Dumnezeu a poruncit lui Moise şi Eleazar să numere poporul după seminţii şi familii de la 20 de ani în sus, pe toţi cei care sunt buni de război în Israel. Acest recensământ era necesar pentru ca Moise să poată realiza o împărțire corectă a teritoriului Canaanului în concordanță cu numărul de oameni pe care-l avea fiecare seminție. Leviții nu au intrat în calcul la această numărătoare, fiindcă lor nu li s-a dat moștenire niciun teritoriu din Canaan. Aceștia aveau să trăiască din darurile și ofrandele care erau aduse și închinate Domnului de către membri celorlalte seminții. Se cuvinte să menționăm că între cei incluși în acest recensământ nu se afla niciunul dintre cei care fuseseră numărați de Moise și Aaron în pustiul Sinai. Toți aceia au murit în pustie, afară de Iosua și Caleb (cap. 26). Tot în contextul recensământului, datorită unei situații speciale apărute în cadrul poporului (fetele lui Salfaad), Moise stabilește legile privitoare la moștenire. Înainte ca Moise să se adauge la poporul său, Dumnezeu îi cere să urce pe muntele Nebo care era pe malul estic al Iordanului și să privească Țara Făgăduinței în care i-a fost interzis să intre datorită îndoielii avute în Meriba când a lovit stânca de două ori pentru a curge apă. Totodată, Dumnezeu îl îndeamnă pe Moise să-l desemneze pe Iosua ca succesor înaintea întregii obști a lui Israel. Şi a făcut Moise cum i-a poruncit Domnul Dumnezeu: a luat pe Iosua şi l-a pus înaintea preotului Eleazar şi a toată obştea. Apoi Moise şi-a pus peste el mâinile sale şi i-a dat poveţe, cum zisese Domnul (27,22-23). Pentru o mai bună asumare a rânduielilor cultice, Moise le reamintește israeliților câteva legiuiri expuse în Levitic: ritualul jert felor zilnice, jertfele din ziua de Șabat, jertfele de la începutul lunilor noi, precum și reguli privitoare la sărbătoarea Paştilor, Azimilor, Cincizecimii, Anul Nou, Ziua împăcării, și la sărbătoarea Corturilor. Sunt menționate și câteva reguli care privesc făgăduințele pe care le fac atât bărbații, cât și femeile. Bărbaților (părinți sau soți) li se rezervă dreptul de a întări sau de a desființa legămintele făcute de femei în clipa în care acestea sunt rostite. Reluându-se firul eveni mentelor din capitolul 25, sunt istorisite biruințele israeliților asupra celor cinci regi madianiți. În contextul acestei război, Moise stabilește ritualul de curățire al celor care au participat la luptă, ce categorii de robi sunt cruțate și modul de împărțire a prăzii de război (cap. 31). Dând curs cererii fiilor lui Ruben și Gad, Moise permite acestora să rămână în teritoriile aflate la est de Iordan, cu rezerva participării lor la toată campania de cucerire a Canaanului. Aceștia acceptă condițiile și încep să zidească cetăți întărite pentru a le oferi celor care vor rămâne, securitatea necesară până la întoarcerea lor din campanie. Moise se hotărăște să ofere drept moștenire și unei jumătăți din seminția lui Manase, teritoriu alături de cele două seminții. După ce sunt menționate toate popasurile semnificative ale poporului din Egipt până în seșurile Moabului unde se aflau atunci israeliții, Moise le cere acestora să nu cruțe pe canaaniți, fiindcă în caz contrar cei care vor rămâne din ei vor fi spini pentru ochii lor şi bolduri pentru coastele lor şi îi vor strâmtora în ţara în care vor trăi (cap. 33). Se stabilesc reguli pentru ocuparea Canaanului şi împărţirea pământului făgăduit celor nouă seminţii şi jumătate prin sorţi şi se fixează hotarele (cap. 34). Pentru leviţi sunt repartizate patruzeci şi opt de cetăţi cu teren în jur, pe o rază de două mii de coţi. Dintre cetăţile leviţilor s-au fixat şase cetăţi de scăpare sau azil, câte trei de o parte şi de alta a Iordanului, pentru ucigaşii fără voie. Acestea sunt: Chedeșul, în muntele Neftalimului; Sichemul, în muntele Efraim și Chiriat-Arba (Hebronul), în muntele lui Iuda; Beterul, în seminția lui Ruben; Ramot, în seminția lui Gad și Golan, în seminția lui Manase. Observăm că sancţiunile prevăzute de legile din cartea Numerii, sunt indulgente mai ales pentru cei care din greşeală au comis un omor, fie ei evrei sau străini. Pentru asemenea gre şeli s-au hotărât aceste cetăţi de scăpare, unde ucigaşul se putea refugia din faţa răzbunătorului de sânge, ca nu cumva să fie omorât până când nu va fi judecat înaintea obştii. Pedeapsa, în asemenea cazuri, se aplica sub ra portul imputabilităţii morale, dacă omorul a fost săvârşit în mod voit sau intenţionat, şi în măsura în care a săvârşit fapta. Şi dacă un asemenea făptaş era condamnat la moarte pentru vărsare de sânge, acestuia nu i se putea aplica pedeapsa decât după mărturia mai multor martori, căci mărturisirea unuia nu era de ajuns pentru osândirea unui om la moarte (cap. 35). La finalul acestei cărți, Moise a mai stabilit ca fetele care moştenesc averea părinţilor, să-şi ia soţi din aceeaşi seminţie, din neamul tatălui decedat, ca să nu se înstrăineze proprietatea unei seminţii primită prin sorţi. Acestea au fost poruncile şi aşezămintele pe care le-a dat Domnul prin Moise, în şesurile Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului (36,13). [Chialda, p. 87-97]. 3. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică „Există felurite afierosiri: unul face juruință să aducă la templu obiecte de aur și de argint, altul să aducă a zecea parte din roadele sale, altul (să aducă) din bunurile sale, altul (să aducă) pe cele mai bune (animale) din turma sa și altul afierosește Domnului bunurile ce-i servesc pentru existență; dar despre niciunul nu se spune că a făcut o juruință mare, afară numai de cel care și-a consacrat în întregime viața lui Dumnezeu.” (Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate – interpretare la Num 6,8-12). „Cu alte cuvinte, cel ce se angajează și se consacră Domnului nu va culege fructe din rodul viței, din cauză că acesta produce totdeauna beție și rătăcire. Știm din Scripturi că există două feluri de vii, că au stăpân și rod separat. Una este dătătoare de nemurire și dreptate, alta (dătătoare) de nebunie. Vița cumpătării și a bucuriei, de care atârnă ciorchinele harurilor, din care curge dragostea, este Domnul nostru Iisus Hristos […]; (vița) cea sălbatică și ucigătoare este diavolul. De la el picură turbare, venin și mânie.” (Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate – interpretare la Num 6,8-12) „Dacă cineva își ia drept scop să se curățească lui Dumnezeu printr-o făgăduință mare, adică prin modul viețuirii celei mai înalte și prin alegerea căii drepte și fără prihană a dreptății desăvârșite, să se depărteze de vin și sicheră, adică să-și elibereze mintea de tot ce poate să-l îmbete și de tot ce obișnuiește să-l tulbure. Iar acestea socotesc că sunt cugetul lumesc, poftele pământești, grijile trupului, distracțiile deșarte. [...] Deci oprește mintea sfințită de la tot ce obișnuiește să o îmbete. Și spune că nu trebuie să fie părtașă la oțet, numind, socotesc, oțet, plăcerile contrare firii și perverse. De asemenea oprește întrebuințarea stafidei și a sâmburilor, nelăsând mintea să coboare nici măcar la vechile rămășițe ale plăcerilor din noi.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare și slujire în duh și în adevăr – interpretare la Num 6,8-12) „Prin moarte năprasnică este arătat păcatul fără de voie; iar prin pângărire este arătată murdăria sufletului. De aceea, sfătuindu-l să-și radă îndată capul, îi spune să caute să se vindece repede; îl povățuiește să lepede pletele neștiinței, care îi umbresc mintea. Lăsând lipsită mintea de această pădure stufoasă, care este păcatul, Pedagogul se instalează în creierul lui și-l face să pornească iarăși pe drumul pocăinței.” (Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul – interpretare la Num 6,8-12) „Socotesc că și Moise, rânduind celor ce vor să se curățească în rugăciunea cea mare să-și radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvârșire de averi, iar în al doilea rând să uite de familie și de toți cei apropiați, în așa măsură încât să nu mai fie câtuși de puțin tulburați de amintirile lor.” (Nil Ascetul, Cuvânt ascetic – interpretare la Num 6,8-12) Bibliografie recomandată în limba română Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Studii şi articole Bud, Paula, „Înălţarea şarpelui de aramă (Num. 21, 4-9). O schiţă exegetică în cheie hristologică,” în Crucea – semn, simbol şi putere, ed. Moraru Alexandru și Bud Paula (Cluj-Napoca: Renaşterea, 2008), 9-24. Ploieşteanu, Inocenţiu, „Sfânta Scriptură. Note şi comentarii la Numeri,” BOR 8 (1886): 619-636 / 9 (1886): 709-724 / 12 (1886): 976-993. Vătămanu, Nicolae, „Şarpele de aramă (Num. 21) în numismatică şi în istoria medicinii,” ST 3-4 (1975): 290-296. Repere patristice Chiril al Alexandriei, „Glafire la Numeri,” în PSB 39, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: IBMO, 1992), 406-439. Origen, „Omilii la Cartea Numeri,” în PSB 6, ed. Teodor Bodogae et al. (Bucureşti: IBMO, 1981), 132-224. Uscă, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. IV Numerii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003. Yüklə 0,57 Mb. Dostları ilə paylaş:
|