Cursul 3 CĂRȚile istorice pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
Yüklə 0,74 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1. Titlul cărții și poziția în canon
- 2. Autorul şi datarea scrierii
- 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
- Sf. Ioan Gură de Aur , Tratatul despre Preoție – interpretare la 4Rg 1,12
- Sf. Vasile cel Mare , Omilii și cuvântări – interpretare la 4Rg 2,11
- Sf. Grigore al Nyssei , Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor – interpretare la 4Rg 2,12
- Sf. Chiril al Ierusalimului , Catehezele – interpretare la 4Rg 2,12
- Sf. Ambrozie al Milanului , Scrisori – interpretare la 4Rg 4,25-34
- Metodiu de Olimp , Aglaofon sau Despre Înviere – interpretare la 4Rg 4,25-36 ) Addenda Cronologia cărţilor 1 şi 2Regi
- Regatul Israel Regatul Iuda Ieroboam I
- Zimri
- Ioram
- Zaharia
- Iotam
- Iezechia
- Bibliografie recomandată în limba română
4 RegiBibliografie utilizată:
1. Titlul cărții și poziția în canon În Septuaginta, istoria monarhiei israelite de la Saul până la căderea Ierusalimului şi începutul exilului babilonian a fost consemnată în cele patru cărţi intitulate ale Domniilor (Βασιλειων). Vulgata le numeşte Cărţile Regilor (Regum). Biblia ebraică actuală grupează, în conformitate cu tradi ţia enunţată la 1Par 29,29 şi în Talmud (Baba Batra 14b), primele două cărţi ale Domniilor din Septuaginta sub denumirea de Cărţile lui Samuel, iar pe ultimele două sub titlul de Regi. În canonul ebraic, Cărţile lui Samuel şi cele ale Regilor alcătuiau câte un volum unitar, ocupând locul al treilea, respectiv al patrulea, în secţiunea mare a „Prorocilor anteriori”, după Iosua şi Judecători. În consecinţă, cartea a patra a Domniilor din Septuaginta, corespunde celei de-a doua Cărţi a Regilor din canonul ebraic [Septuaginta, p. 533]. 2. Autorul şi datarea scrierii Autorul acestei cărți este, potrivit tradiției iudaice, profetul Ieremia (Baba Batra 14b). 3. Structura internă şi conţinutul
.
După domnia lui Ieroboam II, în care regatul Israel îşi lărgeşte graniţele, regii acestui regat se schimbă tot mai frecvent prin uzurpare şi crimă. În acelaşi timp, ameninţarea asiriană devine tot mai prezentă. Regele Menahem plăteşte tribut asirienilor iar în timpul regelui Pecah, regele asirian Tiglat-Falasar cucereşte teritorii ale regatului Israel şi deportează o parte din populaţie în Asiria (cap. 14-15). Regele regatului Iuda, Ahaz, ceruse sprijinul lui Tiglat-Falasar împotriva coaliţiei siro-israelite, devenind astfel vasal asirienilor. Ultimul rege al Israelului a fost Osea. El refuză să plătească tribut asirienilor. După un asediu de trei ani, Samaria este cucerită de regele Sargon. Locuitorii sunt deportaţi şi în locul lor sunt aduşi colonişti, din care s-au format samaritenii. Motivul căderii a fost în primul rând de natură religioasă, datorită părăsirii Domnului şi a practicilor idolatre (cap. 16-17). În continuare este prezentată istoria regatului Iuda. Dintre regi se remarcă pozitiv Iezechia, prin combaterea idolatriei şi revigorarea credinţei, dar şi prin cuceriri de teritorii, lărgirea Ierusalimului şi construirea unui nou canal de aducţiune a apei. Prin mijlocirea profetului Isaia, Ierusalimul rezistă asediului regelui asirian Senaherib (cap. 18-20). Regele Manase se remarcă prin cruzimea sa faţă de popor, prin practicarea cultului asirian al astrelor („oştirea cerului”), prin construirea unor altare zeităţilor păgâne Baal şi Aşera (cap. 21). Regele Iosia întreprinde o reformă cultică de revigorare şi purificare a religiei. Reforma urmează prescripţiile cărţii Legii, descoperită în templu cu ocazia unor lucrări de restaurare. Sunt dărâmate altarele de pe înălţimi, se scot din templu şi sunt distruse toate obiectele ce ţin de cultul zeităţilor străine. Altarul din Betel, construit de Ieroboam, e profanat de Iosia. Ghicitorii şi necromanţii sunt nimiciţi (cap. 22-23). Regele babilonian Nabucodonosor impune tribut regatului Iuda în timpul regelui Ioiachim. Când acesta se răzvrăteşte, Nabucodonosor îşi trimite trupe în Iuda. În timpul regelui Iehonia (Ioiachim), Nabucodonosor cucereşte regatul şi o parte din populaţie, îndeosebi aristocraţi, meşteşugari şi oşteni sunt deportați în Babilon, alături de rege. În locul acestuia este numit rege Sedechia, dar când şi acesta se răzvrăteşte, Nabucodonosor asediază şi cucereşte Ierusalimul. Templul și casele oraşului sunt arse, iar cea mai mare parte din populaţia e deportată în Babilon. Guvernatorul numit de Nabucodonosor este asasinat de cei care se opuneau stăpânirii babiloniene. O parte dintre locuitorii regatului fug în Egipt, de teama represaliilor. Cartea se încheie cu o informaţie despre reintrarea în graţii a regelui Iehonia, captiv în Babilon, care este primit la masa regelui babilonian (cap. 24-25). 4. Receptarea cărții în scrierile Părinților Bisericii a. comentarii patristice
b. secvențe de exegeză patristică „Eu n-aş putea numi (…) pe Ilie (ucigaş), cu toate că a ucis o sută de ostaşi cu căpitanii lor, cu toate că a făcut să curgă râu de sânge, junghiind pe preoţii idolilor (3Rg 18,40). Dacă am face asta, dacă am judeca faptele oamenilor în ele însele, independent de intenţia cu care oamenii le-au săvârşit, atunci am putea osândi pe Avraam ca ucigaş al propriului său copil (Fac 22,1-10). Ostaşii aceia (…) s-au apropiat de Ilie cu batjocura pe buze; îl chemau pe drept şi-i porunceau să se pogoare la ei; dar, în loc să se pogoare Ilie la ei de pe vârful muntelui, s-a pogorât la ei foc din cer şi i-a mistuit” (Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoție – interpretare la 4Rg 1,12) „De asta l-a mutat Dumnezeu pe Enoh (Fac 5,24) şi l-a răpit pe Ilie, ca să ne vorbească despre învăţătura învierii”. Dar înălţarea lui Ilie e şi prefigurare a Tainei Botezului: Ilie nu s-a spăimântat când a venit la el căruţa cea de foc şi cai de foc; ci, în dorinţa de a se ridica la înălţime, a cutezat săvârşirea unei fapte înfricoşătoare; şi cel care trăia încă în trup s-a suit cu o bucurie nespus de mare în căruţa aceea cuprinsă de flăcări. Tu, însă, n-ai să te urci la cer într-o căruţă de foc, ci ai să te sui la cer prin apă şi prin Duh, şi nu alergi când te cheamă?” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări – interpretare la 4Rg 2,11) „Puterea care înalţă pe proorocul Ilie de la pământ, în văzduhul eteric, e numită în Scriptură cu numele de cai”. Dacă se va întâmpla şi cu sufletul nostru ceea ce auzim despre Ilie, şi înţelegerea noastră va fi luată în carul de foc şi va fi ridicată şi strămutată la frumuseţile cereşti, (iar focul înţelegem că e Duhul Sfânt; El e focul pe care a venit Domnul să-l arunce pe pământ şi care S-a împărţit ucenicilor în chip de limbi), nu ne va lipsi nădejdea că ne vom apropia de aceste stele, adică de înţelesurile dumnezeieşti, care înconjoară cu strălucirea lor sufletele noastre prin cuvintele cereşti şi duhovniceşti” (Sf. Grigore al Nyssei, Tâlcuire amănunțită la Cântarea Cântărilor – interpretare la 4Rg 2,12) „În multe privinţe, Ilie şi Elisei anunţă lucrări ale Mântuitorului, care vor covârşi, însă, cele prefigurate în Vechiul Testament: „Adu-ţi aminte de cele spuse despre Ilie: că Ilie a fost luat în sus într-o căruţă de foc, pe când căruţa lui Hristos sunt strigătele de laudă a mii de zeci de mii (Psalmi 67,18); că Ilie s-a înălţat la răsărit de Iordan, pe când Hristos S-a înălţat la răsărit de pârâul Chedrilor; că Ilie s-a înălţat ca la cer, pe când Iisus S-a înălţat în cer; că Ilie a spus că în ucenicul lui are să fie îndoit harul Duhului ce se află în el, pe când Hristos a dat propriilor Săi ucenici participarea la harul Duhului Sfânt atât de mult încât nu numai să aibă în întregime în ei pe Duhul Sfânt, dar, prin punerea mâinilor, să-L dea şi celor credincioşi” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele – interpretare la 4Rg 2,12) „Este prefigurat Domnul şi în chipul lui Elisei, care s-a culcat lângă un mort, ca să-l învieze. În aceasta este un simbol care ne arată că Hristos a murit pentru noi, ca să învieze pentru noi. S-a coborât până la şubrezenia noastră, ca să ne ridice. S-a coborât, dar n-a căzut, ci a ridicat un tovarăş” (Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori – interpretare la 4Rg 4,25-34) „Iar dacă cineva este nedumerit (…) şi zice: dacă nimeni n-a înviat din morţi, înainte ca Hristos să coboare în iad, atunci cum de se spune că unii au înviat înaintea Lui, cum este cazul cu fiul văduvei din Sarepta (3Rg 17,23), fiul Sunamitei şi cazul lui Lazăr (In 11,44)? În acest caz trebuie spus: Aceştia au înviat ca să moară din nou, noi însă vorbim despre cei ce nu vor mai muri după înviere” (Metodiu de Olimp, Aglaofon sau Despre Înviere – interpretare la 4Rg 4,25-36) Addenda Cronologia cărţilor 1 şi 2Regi. Una dintre problemele disputate în cercetare o constituie stabilirea perioadei şi a anilor de guvernare a regilor. Dificultatea pleacă de la faptul că nu se oferă întotdeauna durata de domnie a regilor. Sistemul istoriei deuteronomiste este cronologia sincronică. Astfel, anul urcării unui rege pe tron este sincronizat cu anul de regenţă a regelui contemporan din regatul vecin:
Reconstituirea anilor de domnie pentru fiecare rege pe baza schemei din Regi este relativă, având în vedere că apar diferenţe. O sursă de eroare ar putea fi anii de coregenţă, socotiţi şi ei la durata domniei regelui în cauză. În cazul lui Omri au fost socotiţi şi cei 4 ani de lupte pentru tron împotriva lui Tibni, rezultând durata de 12 ani; în schimb, începutul domniei este momentul din care a domnit singur, rezultând astfel doar 8 ani de domnie (3Rg 16,23.29). O altă sursă de neconcordanţă se datorează folosirii a două calendare diferite. Până în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, anul nou era socotit din toamnă. Perioada între urcarea pe tron şi până la anul nou era socotită ca primul an de domnie. După 729 î.Hr. s-a introdus calendarul mesopotamian, după care anul nou cădea primăvara. Perioada amintită mai sus nu mai era socotit acum la durata domniei. În fine, se poate ca textul să fie pe alocuri corupt în urma unor greşeli de copiere. Reconstituirea cronologiei regilor celor două state s-a făcut pe baza comparării cu izvoarele arheologice asiro-babiloniene care menţionează personaje sau evenimente din Sfânta Scriptură. Prin astfel de sincronisme cu documentele extrabiblice se poate stabili data unor evenimente cunoscute în Vechiul Orient şi în Biblie, iar de aici se poate reconstitui cronologia regalităţii în Israel. Dar şi aşa vor exista datări diferite ale unei domnii sau ale unui eveniment la autorii moderni. De pildă, anul dezbinării regatului unic şi formarea celor două regate apare ca fiind 933 î.Hr. la unii istorici, respectiv 927 sau chiar 922 la alţii. Cronologia de mai jos urmează datele din Herbert Donner. Prin *** se indică o schimbare de dinastie:
Bibliografie recomandată în limba română Extras din Chirilă, Ioan, Bud, Paula și Paşca-Tuşa, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români: ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p. Volume Cârstoiu, Justinian, Sfinţii Prooroci Ilie şi Elisei, prefiguratori ai monahismului (Bucureşti: Sigma, 2005), 236 p. Studii şi articole Isvoranu, Alexandru, „Elisei Proorocul – chemare, misiune, activitate social-morală şi actualitate,” AUCT X 13 (2005). Vladimirescu, Mihai, „Reformele lui Iezechia şi războiul împotriva Asiriei privite din perspectiva arheologiei biblice,” MO 5-8 (2003): 144-151. Repere patristice Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie. Despre îngroparea lui Ezechia,” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Harisma, 1994), 255-262. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie. Ezechia astupă izvoarele,” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Harisma, 1994), 208-225. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie. Ezechia se înalţă, apoi se smereşte,” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Harisma, 1994), 246-255. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie. Îngerul nimiceşte oastea lui Senaherib,” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Harisma, 1994), 225-233. Uscă, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. IX 3-4 Regi, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006. Yüklə 0,74 Mb. Dostları ilə paylaş:
|