Curtea de apel constanţA

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs pârâta DGFP Constanţa care a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică.

A susţinut recurenta că organul de inspecţie a constatat că societatea nu se încadrează în prevederile art.147/2 alin.1 lit.b din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, coroborate cu dispoziţiile pct.50 alin.3 din HG nr.44/2004 privind normele metodologice de aplicare deoarece bunurile importate au fost livrate către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în perioada pentru care s-a solicitat rambursarea, iar solicitantul nu a făcut dovada existenţei unor acorduri/declaraţii de reciprocitate semnate de reprezentanţii autorităţii competente din România şi din ţara sa, aşa cum s-a prevăzut la pct.50 alin.18 din HG nr.44/2004.

Astfel, organul de inspecţie fiscală a stabilit că operaţiunile efectuate se încadrează în prevederile art.150 alin.2 lit.b din Legea nr.571/2003, coroborate cu prevederile pct.56 alin.7 din HG nr.44/2004 conform cărora reprezentantul fiscal avea obligaţia să emită factura pentru livrările de bunuri în cauză aplicând TVA în cotă de 19%.

În conformitate cu dispoziţiile pct.56 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, în calitate de reprezentant fiscal, societăţii C.R G. SRL îi revenea sarcina de a îndeplini toate obligaţiile privind taxa pe valoare adăugată, pentru toate operaţiunile efectuate în România de persoana impozabilă nestabilită în România, respectiv de a emite factura conţinând toate informaţiile prevăzute de art.155 alin.5 din Codul fiscal pentru livrările de bunuri efectuate de firma Caner Medical din Turcia către MIRA, aplicând regimul de taxă corespunzător operaţiunilor respective şi de a întocmi şi depune decontul de taxă prevăzut de art.156 ind. 2, decont care trebuia să conţină atât taxa colectată aferentă operaţiunilor impozabile desfăşurate în perioada fiscală de persoana pe care o reprezintă cât şi taxa deductibilă aferentă acestor operaţiuni.

În speţă, arată recurenta, din documentele depuse la dosarul contestaţiei rezultă că facturile emise către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu cuprind informaţiile prevăzute la art.155 alin. 5 din Codul fiscal şi nici taxa pe valoare adăugată colectată, aplicabilă bazei de impozitare a operaţiunilor constând în livrări de bunuri, în cotă de 19%.

În aceste condiţii, s-a reţinut că în mod nejustificat reclamanta a întocmit şi a depus la organul fiscal cererea de rambursare cod 313 pentru persoanele impozabile neînregistrate în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Comunităţii, deoarece aceasta nu se încadrează în prevederile art.147/2 lit.b din Codul fiscal, fiind deja înregistrată în scopuri de TVA din data de 31.03.2008 prin reprezentantul fiscal SC Consulting R Group SRL din Constanţa.

În atare situaţie, solicită să se constate că susţinerea reclamantei potrivit căreia controlul ulterior al rambursării TVA aprobate în baza cererii de rambursare cod 313 s-ar fi efectuat în mod nelegal de organul de inspecţie fiscală, pe motiv că acesta este reglementat prin OMFP nr.94/2008 doar în situaţia deconturilor de TVA cu sume negative cu opţiune de rambursare cod 300, este neîntemeiată.

În conformitate cu pct.12 din Ordinul nr.530/2007 privind procedura de soluţionare a cererilor de rambursare a taxei pe valoare adăugată către persoane impozabile neînregistrate şi care nu sunt obligate să se înregistreze în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Comunităţii, "Deciziile de rambursare a TVA emise sunt decizii sub rezerva verificării ulterioare, potrivit art.88 din OG nr.92/2003".

Prin urmare, sumele sau măsurile stabilite prin respectivele acte administrative - fiscale pot fi modificate urmare verificărilor ulterioare efectuate de organele abilitate.

A mai susţinut recurenta că instrucţiunile de completare a formularului 301 "Decont special de taxă pe valoare adăugată" aprobate prin OMFP nr.36/12.01.2007 prevăd că decontul special de taxă se completează de către persoanele impozabile neînregistrate conform art.153 din Codul fiscal şi de către persoanele juridice neimpozabile ori, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este înregistrat ca plătitor de TVA începând cu data de 10.01.2007 şi prin urmare nu are obligaţia de a declara şi de a achita TVA prin decontul special 301.

Cu privire la majorările de întârziere în cuantum de 46.292 lei stabilite prin decizia de impunere întocmită de AFP - SAIF, recurenta a arătat că acestea reprezintă măsură accesorie în raport cu debitul stabilit în cuantum de 330.656 lei şi au fost calculate conform art.119 - 120 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, conform principiului accesorium sequitur principale.

Astfel, prin decizia de rambursare a taxei pe valoare adăugată nr.7753/28.07.2008 societatea Caner Medikal Ticaret Ve Sanayii Limited Sirketi cu sediul în Turcia, prin reprezentantul său fiscal SC C.R G. SRL, a beneficiat necuvenit de rambursarea TVA în temeiul art.147 ind.2 alin.l lit.b din Codul fiscal în condiţiile în care, fiind înregistrată în scopuri de TVA în conformitate cu prevederile art.150 alin.2 lit.b din Codul fiscal coroborate cu dispoziţiile pct.66 alin.4 lit.b din HG nr.44/2004 cuprinzând normele metodologice de aplicare a art.153 din Cod, aceasta avea obligaţia de a colecta TVA în cotă de 19% aferentă bunurilor livrate pe teritoriul României către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.299 - 316 si urm. Cod procedură civilă.

Intimata reclamantă, legal citată, a depus la dosar întâmpinare prin care a reluat apărările formulate în faţa primei instanţe, iar la termenul de judecată din 27.10.2010, intimata reclamantă prin apărătorul ales a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta pârâtă ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind legală şi temeinică, conform apărărilor din întâmpinare.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este fondat.

Astfel, faţă de situaţia de fapt reţinută de organele fiscale şi în raport de dispoziţiile legale incidente, instanţa apreciază că atât concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză cât şi soluţia pronunţată de prima instanţă în considerarea acestor concluzii sunt netemeinice.

Prin Raportul de Inspecţie Fiscală din data de 22.01.2009, organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea Caner Medikal Ticaret Ve Sanayii Limited Sirketi cu sediul în Turcia, prin reprezentantul său fiscal SC C.R G.SRL, a întocmit şi depus la AFP Constanţa „Cererea de rambursare pentru persoanele impozabile neînregistrate în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Comunităţii” (formular cod 313) prin care a solicitat rambursarea de TVA în sumă de 332.487 lei din care suma de 330.656 lei reprezenta TVA aferentă importurilor de bunuri (mobilier) efectuate în perioada aprilie – iunie 2008.

Prin Decizia de rambursare a TVA nr.7753/28.07.2008, în temeiul art.147/2 alin.1 lit.b din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal şi al art.83 alin.2 din OG nr.92/2003, AFP Constanţa a aprobat rambursarea sumei de 332.488 lei şi a întocmit Nota de restituire nr.1096 din 5.09.2008.

Bunurile care au făcut obiectul importurilor efectuate de societatea Caner Medikal Ticaret Ve Sanayii Limited Sirketi cu sediul în Turcia au fost livrate ulterior către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, conform facturilor (invoice/list) întocmite de reprezentantul fiscal SC C. R G. SRL, facturile fiind întocmite fără TVA.

Organul de inspecţie fiscală a stabilit că societatea, prin reprezentantul său fiscal, a beneficiat necuvenit de rambursarea de TVA deoarece nu se încadrează în prevederile art.147/2 alin.1 lit.b din Codul fiscal pentru două considerente:

1. deşi prin declaraţia anexată cererii de rambursare reprezentantul fiscal a declarat că nu au fost efectuate livrări de bunuri în România, în realitate au fost efectuate livrări de bunuri în România, respectiv bunurile au fost livrate Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, astfel că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la pct.50 alin.3 din HG nr.44/2004;

2. nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prev. de pct.50 alin.18 din HG nr.44/2004, respectiv a existenţei unor acorduri/declaraţii de reciprocitate, semnate de reprezentanţii autorităţilor competente din România şi din ţara solicitantului.

Organul fiscal a considerat că, în conformitate cu art.150 alin.2 lit.b din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal coroborate cu prevederile pct.56 alin.7 din HG nr.44/2004, reprezentantul fiscal al societăţii Caner Medikal Ticaret Ve Sanayii Limited Sirketi din Turcia avea obligaţia de a emite facturi fiscale pentru livrările de bunuri efectuate de persoana impozabilă nestabilită în România, prin aplicarea cotei de 19%.

Urmare acestor constatări, organele de inspecţie fiscală au procedat la aplicarea cotei de 19% asupra valorii livrărilor de 1.740.295 lei rezultând TVA colectată suplimentar în sumă de 330.656 lei.

Pentru TVA de plată în sumă de 330.656 lei şi necuvenită la rambursare, în baza art.120 alin.1 şi 7 din OG nr.92/2003 s-au calculat majorări de întârziere în sumă de 46.292 lei.

În baza Raportului de inspecţie fiscală a fost emisă Decizia de impunere nr.32/22.01.2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală.

Contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere a fost respinsă prin Decizia nr.33/30.03.2009.

Motivele pentru care instanţa de fond a apreciat că acţiunea este întemeiată şi a dispus anularea Deciziei nr.33/30.03.2009, a Deciziei de impunere nr.32/22.01.2009 şi a Raportului de Inspecţie fiscală din 22.10.2009 ca nelegale au fost acelea că, potrivit Ordinului nr.1857/2007, rambursarea cu control ulterior se putea realiza doar în cazul Decontului 300, astfel că în cazul cererii pe formularul 313 rambursarea de TVA nu se putea reanaliza decât prin control anticipat şi nu prin control ulterior, iar din Adresa nr.302292/07.08.2009 emisă de MIRA reiese faptul că plata taxei pe valoarea adăugată aferentă livrărilor de bunuri în cadrul contractului PHARE RO 2004/016-772.03.04.02C5 s-a efectuat de către Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare, prin OP 370/2008, în cuantum de 334.711 lei, motiv pentru care suma de 330.656 lei, reprezentând aceeaşi obligaţie fiscală, nu ar mai fi trebuit plătită şi de reclamantă.

În ceea ce priveşte posibilitatea organului de inspecţie fiscală de a reverifica rambursarea de TVA, Curtea reţine că, potrivit pct.12 alin.2 din Ordinul MFP nr.530/2007 pentru aprobarea Procedurii de soluţionare a cererilor de rambursare a taxei pe valoarea adăugată către persoane impozabile neînregistrate şi care nu sunt obligate să se înregistreze în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Comunităţii, „Deciziile de rambursare a TVA emise sunt decizii sub rezerva verificării ulterioare, potrivit art. 88 din Ordonanţa Guvernului nr.92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

Prin urmare, chiar dacă organul de inspecţie fiscală s-a referit la „rambursarea cu control ulterior al soldului sumei negative a TVA”, reanalizarea rambursării de TVA este în concordanţă cu dispoziţiile mai sus menţionate, Decizia de rambursare de TVA nr.7753/28.07.2008 emisă de AFP Constanţa fiind emisă sub rezerva verificării ulterioare.

De asemenea, Curtea constată că, fără a examina legalitatea constatărilor făcute de organul de inspecţie fiscală şi a actelor administrative fiscale emise în baza acestor constatări, instanţa de fond a considerat că plata efectuată de către Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare, prin OP 370/2008, în cuantum de 334.711 lei, stinge obligaţia fiscală a reclamantei, iar o astfel de împrejurare determină nelegalitatea actelor contestate.

O astfel de soluţie este netemeinică deoarece reclamanta, în calitate de reprezentant fiscal al societăţii Caner Medikal Ticaret Ve Sanayii Limited Sirketi din Turcia, avea obligaţiile impuse de pct.56 din HG nr.44/2004, respectiv de a emite facturile pentru livrările de bunuri efectuate de societatea străină, aplicând regimul de taxare corespunzător operaţiunilor respective şi de a depune decontul de taxă prevăzut la art.156/2 pentru operaţiunile desfăşurate în România de persoana impozabilă nestabilită în România pe care o reprezintă.

Potrivit art.147^2 alin.1 lit.b din Codul fiscal, „În condiţiile stabilite prin norme:

b) persoana impozabilă neînregistrată şi care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, nestabilită în Comunitate, poate solicita rambursarea taxei achitate pentru importuri şi achiziţii de bunuri/servicii efectuate în România, dacă, în conformitate cu legile ţării unde este stabilită, o persoană impozabilă stabilită în România ar avea acelaşi drept de rambursare în ceea ce priveşte TVA sau alte impozite/taxe similare aplicate în ţara respectivă;”

Ori, s-a dovedit că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile mai sus menţionate deoarece este înregistrată în România în scopuri de TVA din data de 31.03.2008 şi nu a probat că o persoană impozabilă stabilită în România ar avea acelaşi drept de rambursare în ceea ce priveşte TVA sau alte impozite/taxe similare aplicate în ţara respectivă.

În atare situaţie, reclamanta nu avea dreptul de a formula cererea de rambursare formular cod 313 pentru persoanele impozabile neînregistrate în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Comunităţii, ci trebuia să întocmească şi să depună, potrivit art.156^2 Cod fiscal, decontul de taxă în care să cuprindă atât taxa colectată aferentă operaţiunilor impozabile desfăşurate în perioada fiscală de persoana străină pe care o reprezintă cât şi taxa deductibilă aferentă acestor operaţiuni.

Prin urmare, reclamanta avea obligaţia de a colecta TVA pentru livrările de bunuri efectuate în România şi, implicit, de a evidenţia în facturile emise taxa pe valoarea adăugată aferentă.

Ori, reclamanta nu a procedat de maniera prezentată, încălcând dispoziţiile legale, beneficiind în mod necuvenit de rambursarea TVA în condiţiile art.147^2 alin.1 lit.b din Codul fiscal, condiţii pe care nu le îndeplinea.

Faţă de cele reţinute, Curtea constată că în mod corect organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a TVA colectate suplimentar în sumă de 330.656 lei, calculând în baza art.120 alin.1 şi 7 din OG nr.92/2003 majorări de întârziere în sumă de 46.292 lei.

Faptul că plata taxei pe valoarea adăugată aferentă livrărilor de bunuri s-a efectuat de către Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare, prin OP 370/2008, în cuantum de 334.711 lei, nu o exonerează pe reclamantă de obligaţiile impuse de lege. Mai mult, această plată nu poate fi considerată legal efectuată, în condiţiile în care plata s-a făcut prin Decontul special de TVA (formular 301) care, potrivit art.156^3 se depune de către persoanele impozabile neînregistrate conform art.153 Cod fiscal şi de către persoanele neimpozabile, condiţie pe care Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu o îndeplinea la momentul efectuării plăţii, fiind înregistrat ca plătitor de TVA din data de 10.01.2007.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurentă sunt întemeiate, urmează a admite recursul în baza art.312 alin.1 şi 304/1 Cod procedură civilă şi a modifica în tot hotărârea în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

12. Anulare act administrativ emis de autoritate pentru emiterea acordului de mediu privind proiectul aferent edificării unei construcţii. Greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes. Greşita respingere a acţiunii ca inadmisibilă.
Art.35 – Constituţia României

Art.7 – Legea nr.554/2004
Decizia civilă nr. 843/CA/22.11.2010

Dosar nr.3718/118/2009
Prin acţiunea promovata si înregistrată la data de 02.04.2009 pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ si fiscal sub nr.3718/118/2009, reclamanta SC P.M. SA, in contradictoriu cu pârâtele Agenţia pentru Protecţia Mediului Constanta si SC C.C. SRL, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea actului administrativ reprezentat de decizia finală pentru emiterea acordului de mediu, emisa de către parata APM Constanta pentru SC RHC C.C. SRL, privind proiectul aferent edificării unei construcţii P+5-6E, cu destinaţia de alimentaţie publică si cazare in Constanta, Staţiunea Mamaia, zona Riviera.

În fapt, se arată ca parata, la data de 16.01.2009 a emis decizia finală pentru emiterea acordului de mediu privind proiectul aferent edificării unei construcţii P+5-6E, cu destinaţia de alimentaţie publică si cazare in Constanta, Staţiunea Mamaia, zona Riviera.

S-a susţinut că reclamanta deţine in proprietate un imobil vecin cu imobilul propus a fi realizat de către SC RHC C.C. SRL, iar actul emis de către pârâtă este vătămător dreptului de proprietate deţinut, considerente pentru care s-a apreciat că aceasta justifică un interes legitim in cauză.

S-a mai arătat că proiectul pentru care a fost emis acordul final de mediu încalcă prevederile Legea nr.597/2001, ce reglementează măsurile de protecţie si autorizare a construcţiilor in zona de coastă a Marii Negre, in condiţiile in care, imobilul ce urmează a fi edificat reprezintă o construcţie cu 6 etaje, ce nu se încadrează în categoria construcţiilor uşoare definite de OUG nr.19/2006 iar pentru Staţiunea Mamaia nu a fost aprobat un plan urbanistic general pentru reglementarea condiţiilor de edificare a construcţiilor.

S-a invocat şi faptul că imobilul ce va fi edificat nu are destinaţie turistică pentru a se înscrie in excepţiile prevăzute de OUG nr.202/2002, cu privire la locul de amplasare al imobilului, cu raportare la delimitarea costiera de 50-150 m de la linia marii impusa ca zona de protecţie, construcţie ce urmează a fi edificata fiind de natură a afecta si pânza freatică din zonă.

Reclamanta a susţinut şi faptul că amplasarea construcţiei, ce va fi îngrădita cu garduri vegetale, este de natură a afecta accesul pe plaja al turiştilor, inclusiv pentru cei ai reclamantei, împrejurare ce creează un prejudiciu activităţii turistice desfăşurate de aceasta.

S-a invocat şi faptul că realizarea construcţiei de către pârâta SC RHC C.C. SRL este de natură a afecta şi însorirea sectorului de plajă aferent, distanţele dintre construcţiile învecinate nefiind conforme cu prevederile normelor de igiena in materie.

Prin acţiunea promovata si înregistrată la data de 02.06.2009 pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ si fiscal sub nr.5410/118/2009, reclamanta Organizaţia Neguvernamentală Ecologistă ”Mare Nostrum”, in contradictoriu cu pârâtele Agenţia pentru Protecţia Mediului Constanta si SC RHC C.C. SRL, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea deciziei finale pentru emiterea acordului de mediu emis de către parata APM Constanta pentru SC RHC C.C. SRL, act administrativ apreciat ca fiind nelegală. S-a solicitat, de asemenea, cu raportare la prevederile art.15 din L.nr.554/2004, a se dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, precum si obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, s-a arătat că pârâta APM Constanta, la data de 16.01.2009 a emis decizia finală pentru emiterea acordului de mediu privind proiectul aferent edificării unei construcţii P+5-6E, cu destinaţia de alimentaţie publică si cazare in Constanta, Staţiunea Mamaia, zona Riviera, act administrativ împotriva căruia reclamanta a urmat procedura prealabilă instituită de L.nr.554/2004, insa răspunsul primit, la data de 17.03.2009, a fost unul negativ

S-a susţinut că actul administrativ contestat este nelegal, în condiţiile in care au fost încălcate prevederile L.nr.597/2001 si OUG nr.2002/2002, ce au instituit interdicţia de autorizare a executării oricărui fel de construcţii in zona costieră, pentru Staţiunea Mamaia neexistând un plan urbanistic general avizat de către Ministerul Turismului iar planul de gospodărire integrata a zonei costiere prevăzut de OUG nr.202/2002 nu a fost aprobat de care Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului.

S-a mai arătat că emiterea actului contestat s-a făcut fără avizul autorităţii centrale pentru protecţia mediului, în condiţiile în care imobilul ce urmează a fi edificat nu are destinaţie turistică. S-a susţinut că evacuarea apelor uzate si pluviale depăşeşte capacitatea de preluare a reţelei deţinute de către SC RAJA SA, avizul emis de aceasta entitate juridică nefiind suficient, parata APM fiind obligata a analiza modul de evacuarea a apei menajere.

S-a mai susţinut că amplasamentul viitoarei clădiri, raportat la vecinătăţile imobilului, este de natură a împiedica accesul turiştilor pe plajă şi de a reduce gradul de însorire al sectorului de plajă aferent.

Prin sentinţa civilă nr.1 din 12.01.2010 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea principală formulată de către reclamanta SC P.M. SA în contradictoriu cu pârâţii Agenţia pentru Protecţia Mediului Constanţa şi SC RHC C.C. ca fiind lipsită de interes, iar acţiunea conexă formulată de Organizaţia Neguvernamentală Mare Nostrum ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel a reţinut Tribunalul Constanţa că faţă de actul contestat – respectiv decizia finală pentru emiterea acordului de mediu privind proiectul aferent edificării unei construcţii P+5-6E în zona Riviera – Constanţa, Mamaia, analizează doar impactul proiectului deţinut de către pârâtă asupra mediului înconjurător şi nu asupra dreptului de proprietate deţinut de reclamantă.

În ceea ce priveşte acţiunea conexă Tribunalul Constanţa a reţinut că observaţiile reclamantei ONG Mare Nostrum sunt aferente etapei de încadrare realizată de pârâta APM Constanţa şi pentru care a fost emisă decizia nr.6182/2008, observaţii ce nu au fost efectuate în termenul de 10 zile prevăzut de art.16 alin.2 din Ordinul 860/2002, observaţiile fiind făcute după emiterea deciziei finale pentru emiterea acordului de mediu.

S-a concluzionat că acţiunea conexă este inadmisibilă întrucât aceasta nu a urmat procedura prealabilă aferentă deciziei de încadrare, act administrativ distinct ce a fost emis anterior deciziei finale.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamanta SC P.M. SA criticând-o sub aspectele:

- prima instanţă a soluţionat greşit excepţia lipsei de interes întrucât dreptul încălcat prin emiterea deciziei de mediu este reprezentant de faptul că are o construcţie în zona adiacentă zonei propuse pentru edificare, în plus vătămarea dreptului de proprietate se realizează şi prin încălcarea legislaţiei incidente în emiterea deciziei de mediu, mai precis a legislaţiei de poluare, poluare produsă în zona de realizare a construcţiei;

- prin emiterea actului contestat se încalcă dispoziţiile Legii nr.597/2001, iar în caz de furtuni marine stabilitatea construcţiei sale poate fi afectată;

- decizia finală trebuia că verifice respectarea de către proiectul suspus aprobării a modului în care se protejează apa mării se evacuează şi care este în acea zonă suprasaturată.

Intimata pârâtă APM a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând criticile aduse prin motivele de recurs Curtea va reţine că acestea sunt fondate motiv pentru care recursul urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Tribunalul a fost investit cu o acţiune principală formulată de reclamanta P.M. SA, având ca obiect anularea deciziei finale pentru emiterea acordului de mediu, act aparţinând pârâtei APN Constanţa pentru terţul RHC C.C. SRL şi vizând un proiect de edificare a unei construcţii P+5-6E, în zona Mamaia.

Şi-a motivat reclamanta cererea în considerarea împrejurării conform cu care deţine în proprietate un imobil vecin cu cel care s-a realizat de către RHC C.C. SRL.

Prin acţiunea conexă formulată de către Organizaţia Neguvernamentală Ecologistă Mare Nostrum în contradictoriu cu APM şi RHC C.C. SRL s-a solicitat de asemenea anularea deciziei finale pentru emiterea acordului de mediu.

Ambele reclamante au criticat actul administrativ emis pentru încălcări ale legilor incidente în materia autorizării executării de construcţii în zona costieră, inexistenţa unui plan urbanistic general dar şi a unui plan de gospodărire integrată a zonei costiere, lipsa unei destinaţii turistice a imobilului dar şi încălcări ale legislaţiei în materie de mediu, aspecte legate de poluarea mediului cum ar fi: incapacitatea reţelei de canalizare de a evacua apele uzate, afectarea pânzei freatice, reducerea gradului de însorire al sectorului de plajă aferent, împiedicarea accesului turiştilor pe plajă din cauza amplasării imobilului ş.a .

Actul contestat în speţă este decizia finală pentru emiterea acordului de mediu privind proiectul construcţii imobile cu P+5-6E cu destinaţie de Alimentaţie publică şi cazare situat în staţiunea Mamaia, emis de SC APM Constanţa.

În acest act se indică solicitantului-beneficiar SC RHC C.C. SRL condiţiile ce trebuie respectate de titularul proiectului pentru protejarea mediului precum şi motivele ce au stat la baza emiterii acestei decizii finale.

Actul contestat a fost emis în temeiul dispoziţiilor Legii nr.256/2006, de aprobare a OUG nr.195/2005, HG nr.1368/2007 şi HG nr.1213/2006.

Potrivit dispoziţiilor legale în temeiul cărora a fost adoptat, acordul de mediu are un profil juridic specific, configurat de scopul urmărit de legiuitor dar şi de regimul juridic aplicabil, el fiind un act de reglementare ,emis cu respectarea unei proceduri specifice ce presupune evaluarea de mediu.

Aşadar, emiterea acestor acte de reglementare este supusă unui regim special, „de drept al mediului” , faţă de care dreptul administrativ rămâne