Curtea de apel iaşi decizii relevante Pronunţate în trimestrul al iv-lea 2009 Cuprins

4.Acţiune întemeiată pe articolul 138 alineat (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Fapta prevăzută la litera a)

În lipsa oricărui document justificativ, nu poate fi primită apărarea pârâtului - recurent, că ar fi depozitat marfa perisabilă, aflată într-un grad avansat de degradare, la groapa de gunoi a oraşului. În aceste condiţii, reţinerea împrejurării că pârâtul şi-a însuşit marfa evidenţiată pe stoc la 31.12.2005, aşa cum rezultă din raportul cauzal, este judicioasă. Corect judecătorul sindic a stabilit că pârâtul - recurent a săvârşit fapta prevăzută la art. 138 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006, constând în folosirea bunurilor debitoarei în folosul propriu sau al unei alte persoane, fiind întrunite astfel toate condiţiile răspunderii, referitoare la faptă, prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 1233 din 26 octombrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 60/F din 4 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Vaslui-judecător sindic, s-a admis cererea lichidatorului judiciar „A.” SPRL Bârlad.

A fost obligat pârâtul C.C. să plătească pasivul debitorului SC „C.” SRL Bârlad în sumă de 17.087 lei, fiind aprobat raportul final. S-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului S.C. „C.” SRL Bârlad şi radierea debitorului din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului, fiind descărcat lichidatorul judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi. A fost aprobat decontul de cheltuieli, dispunându-se plata către lichidatorul judiciar, din fondul prevăzut de art. 4 al. 4 din Legea nr. 85/2006, a sumei de 2.518 lei. A fost notificată sentinţa debitorului, creditorilor, Direcţiei Finanţelor Publice Vaslui şi Oficiului Registrului Comerţului în vederea efectuării menţiunii, precum şi publicării în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Pentru a se pronunţat astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Lichidatorul judiciar al debitoarei, „A.” SPRL Bârlad a chemat în judecată pe pârâtul C.C. pentru a fi obligat să plătească pasivul debitoarei în suma de 17.087 lei. Lichidatorul judiciar şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006, motivând că pârâtul a folosit bunurile persoanei juridice în folos propriu.

Pârâtul a solicitat, prin concluzii scrise depuse la dosar, respingerea cererii ca neîntemeiată, motivând că nu şi-a însuşit bunurile societăţii, acestea s-au degradat pur şi simplu şi nu existau elemente ale răspunderii civile delictuale.

Cerea lichidatorului este întemeiată.

Potrivit art. 138 al. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006, administratorul societăţii poate fi obligat să suporte o parte din pasivul debitorului dacă a folosit bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.

În speţă, conform raportului cauzal, la 31 decembrie 2005, debitorul avea înregistrat în evidenţa contabilă active circulante în valoare de 48.056,53 lei, din care 47.936,73 lei mărfuri pe stoc şi 120,80 lei disponibilităţi băneşti.

Pârâtul, după deschiderea procedurii în urma notificării lichidatorului judiciar, a depus documentele contabile şi a declarat că societatea nu avea nici un fel de bunuri.

În aceste condiţii nu se putea reţine decât faptul că pârâtul şi-a însuşit marfa evidenţiată pe stoc la 31.12.2005.

Apărarea pârâtului referitoare la degradarea mărfurilor nu a putut fi reţinută, nefiind probată cu nici un act.

În consecinţă, instanţa a admis cererea lichidatorului judiciar şi l-a obligat pe pârât la plata pasivului debitoarei.

Referitor la cererea de închidere a procedurii insolvenţei, s-a reţinut că prin raportul înregistrat la instanţă, la data de 14 octombrie 2008, lichidatorul judiciar al debitoarei SC „C.” SRL Bârlad a solicitat închiderea procedurii falimentului, motivând că debitoarea nu deţinea bunuri sau lichidităţi.

Din acelaşi raport rezulta că debitoarea nu mai desfăşura activitate comercială, aceasta fiind dizolvată în temeiul art. 30 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 359/2004, astfel societatea nu avea posibilitatea de a-şi continua activitatea din lipsă de active şi resurse financiare, iar la momentul judecăţii nu mai deţinea bunuri mobile sau imobile care să fi fost suspuse valorificării şi recuperării creanţelor, de asemenea nu avea sume disponibile în conturi.

Potrivit art. 131, în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii.

În consecinţă, în baza art. 129 din Legea nr. 85/2006, instanţa a admis raportul final şi a dispus închiderea procedurii conform art.131 din aceeaşi lege şi radierea debitorului de la Oficiul Registrului Comerţului.

S-a descărcat lichidatorul de orice îndatoriri şi responsabilităţi conform art. 136 din Legea nr. 85/2006 şi s-a aprobat decontul de cheltuieli din fondul prevăzut la art.4 al. 4 din legea procedurii insolvenţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul C.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu următoarea motivare:

În fapt, recurentul a arătat instanţei de judecată faptul că nu se făcea vinovat de insolvenţa debitoarei şi nu a utilizat bunurile sau sumele de bani ale societăţii în interes personal, bunurile reprezentând marfa perisabilă, expirându-le perioada de valabilitate şi degradându-se într-un grad avansat, fiind nevoit să le depoziteze la groapa de gunoi a oraşului. A precizat instanţei că a ajuns în aceasta situaţie nu din culpa sa, ci datorită Oficiului Registrului Comerţului care i-a dizolvat societatea pentru nepreschimbarea certificatului de înmatriculare. Fiind dizolvat, nu a mai putut desfăşura activitate, rămânând cu bunurile existente pe stocul societăţii la momentul dizolvării. Lichidatorul judiciar a preluat societatea la un interval foarte mare de timp de la momentul dizolvării (2005-2007), astfel că nu putea să aştepte până la acel moment cu bunurile perisabile în societate punând în pericol sănătatea sa, a angajaţilor şi, nu în ultimul rând, a consumatorilor, mai mult decât atât, riscând amenzi foarte mari de la Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor si Garda de Mediu. Astfel, a arătat recurentul, a procedat la depozitarea acestora la groapa de gunoi a oraşului, încheind proces-verbal de distrugere, document care nu mai era în posesia sa datorită perioadei lungi de timp din 2005, neconsiderându-l important la acea vreme. Mai mult decât atât, recurentul a arătat că a încercat salvarea societăţii de la dizolvare, mai ales că rămăsese cu bunuri pe stoc.

Recurentul a considerat că sentinţa civilă a Tribunalului Vaslui era nelegală sub aspectul antrenării răspunderii sale materiale, atât timp cât pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesară îndeplinirea celor patru condiţii ale acesteia şi anume: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa celui care a acţionat. Legea insolvenţei enumeră limitativ faptele pentru săvârşirea cărora se poate angaja răspunderea persoanelor menţionate de lege. Deci, spre deosebire de dreptul comun, unde pentru orice faptă care cauzează unei alte persoane un prejudiciu se poate atrage răspunderea patrimonială, în situaţia prevăzută de legea insolvenţei, aceasta limitează aceste fapte doar la şapte. Aceste fapte nu pot fi extinse prin analogie la alte fapte similare (art. 149 din Legea 85/2006). Pentru a se putea atrage răspunderea nu este suficient să se facă dovada săvârşirii uneia dintre faptele prevăzute de lege şi nici a existentei prejudiciului. În legea privind procedura insolvenţei este prevăzută în mod expres necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu: „judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului să fie suportate de membrii organului de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului”. Pentru a se putea angaja răspunderea persoanei/persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă este necesar ca autorul faptei să fi acţionat cu vinovăţie care poate îmbrăca forma intenţiei (art.138 lit. a, c, f, g sau a culpei art.138 lit. d). În cazul răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 ca şi în dreptul comun al răspunderii delictuale, răspunderea celui care a săvârşit una dintre faptele enumerate de lege va fi angajată indiferent ce formă îmbracă vinovăţia acestuia: intenţie sau culpă (chiar şi pentru culpa cea mai uşoară).

Recurentul a considerat că în cauză nu existau probe privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii sale delictuale, lichidatorul judiciar neaducând nici o dovadă concretă a activităţii defectuoase sau a folosirii banilor şi bunurilor societăţii în interes personal sau că nu a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu legea, nefăcând nici o probă în sensul vinovăţiei sale, din condiţiile răspunderii lipsind prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Nefiind îndeplinite cumulativ cele patru elemente ale răspunderii materiale, nu putea fi antrenată răspunderea sa ca administrator.

Recursul este nefondat.

Analizând actele dosarului şi raportându-le la susţinerile recurentului şi la dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, curtea de apel a constatat că în mod legal şi temeinic judecătorul sindic a reţinut că în speţă erau incidente dispoziţiile lit. a, alin. 1 din articolul de lege anterior menţionat.

Astfel, în lipsa oricărui document justificativ, nu a putut fi reţinută apărarea pârâtului-recurent, că ar fi depozitat marfa perisabilă, degradată într-un grad avansat, la groapa de gunoi a oraşului. În aceste condiţii, reţinerea împrejurării că pârâtul şi-a însuşit marfa evidenţiată pe stoc la 31.12.2005, aşa cum rezulta din raportul cauzal, era corectă.

Înscrisul depus la dosar în recurs intitulat „proces-verbal de distrugere” nu a putut fi apreciat decât ca fiind întocmit pro causa, având în vedere că nu apărea a fi înregistrat în evidenţele societăţii debitoare şi nu mai era însoţit şi de alte probe care să demonstreze faptul depozitării mărfurilor degradate la groapa de gunoi.

Aşa fiind, având în vedere că potrivit raportului cauzal înregistrat la data de 14.10.2008 şi depus la dosarul cauzei la 31.12.2005, debitoarea avea înregistrate în evidenţa contabilă active circulante în valoare de 48.056,53 lei, iar după deschiderea procedurii insolvenţei s-a constatat lipsa bunurilor şi banilor din patrimoniul societăţii, în mod corect judecătorul sindic a reţinut că pârâtul-recurent a săvârşit fapta prevăzută la art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006, constând în folosirea bunurilor debitoarei în folosul propriu sau al unei alte persoane, fiind întrunite astfel toate condiţiile răspunderii referitoare la faptă, prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, curtea de apel a respins recursul, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa recurată.