Curtea de apel iaşi deciziirelevant e pronunţate în trimestrul II / 2014

CURTEA DE APEL IAŞI

D e c i z i i r e l e v a n t e

- pronunţate în trimestrul II / 2014 -

2014

Cuprins

I. Secţia civilă 2

1. Cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale. Condiții pentru incidenta cazurilor prevăzute de art.138 lit. a și c din Legea nr.85/2006. Stocuri nevandabile. Lipsa interesului personal al administratorului statutar în continuarea activității societății. Consecinţe 2

Decizia civilă nr. 565/23.06.2014 3

2. Cerere de deschidere a procedurii insolvenței formulată de debitoare sub imperiul Legii nr. 85/2006. Incidența dispozițiilor art. 348 din OUG nr. 91/2013, la momentul pronunțării încheierii de judecătorul sindic. Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 447/ 29 octombrie 2013 de declarare a neconstituționalităţii unui act normativ de abrogare. 5

Decizia civilă nr. 76/07.04.2014 6

3. Interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă de la 1865. Interpretarea voinței părților conform clauzelor contractului. Noțiunea de "arvună". Deosebirea acesteia față de "avans", ce reprezintă o parte din preț. Consecințe 8

Decizia civilă nr. 507/11.06.2014 8

4. Daune morale solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Incidența deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale. Despăgubiri materiale fundamentate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Sfera bunurilor ce intră sub incidența dispoziției legale în discuție 12

Decizia civilă nr. 488/04.06.2014 12

II. Secţia penală 19

1. Proceduri prevăzute în legi speciale. Recunoaşterea şi executarea hotărârii penale de condamnare şi transferare a persoanelor condamnate în vederea continuării executării pedepselor. Lipsa certificatului DTN – Anexa 5 la Legea nr. 302/2004 19

Decizia penală nr. 7/18.04.2014 20

2. Drept penal. Parte generala. Aplicarea legii penale mai favorabile. Neagravarea situatiei inculpatului in propria cale de atac 22

Decizia penala nr.348 din 12 iunie 2014 a Curtii de Apel Iasi 22

3. Drept penal. Parte generala. Inaplicabilitatea dispozitiilor art. 4 cod penal privind dezincriminarea. Infractiunea de inselaciune prevazuta de art. 215 alin.4 Cod penal din 1969 24

Decizia penala nr. 429 din 30 iunie 2014 a Curtii de Apel Iasi 24

I. Secţia civilă

1. Cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale. Condiții pentru incidenta cazurilor prevăzute de art.138 lit. a și c din Legea nr.85/2006. Stocuri nevandabile. Lipsa interesului personal al administratorului statutar în continuarea activității societății. Consecinţe

Temei de drept: art.138 lit. a și c din Legea nr.85/2006

Prevederile art.138 lit. a din Legea nr. 85/2006 fac referire la situaţia în care bunurile societăţii au fost folosite de către administrator în folosul său ori al unor terţe persoane.

Reţinerea cazului de răspundere presupune dovada certă a utilizării bunurilor sau creditelor societăţii în interes personal sau în cel al unei alte persoane, precum şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârşită, ca una din condiţiile răspunderii civile delictuale, şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Existența unor stocuri de marfă nevandabile, ca efect al expirării Licenţei nr. 2845/2007 şi a Certificatului de conformitate nr. 2845/2007 și scoaterea acestora din evidența contabilă, în baza procesului-verbal de scoatere din funcţiune a mijloacelor fixe şi de clasare a unor bunuri materiale întocmit la data de 31.01.2012, nu face operantă ipoteza de răspundere reținută de tribunal.

Potrivit art. 138 litera „c” din Legea nr. 85/2006, răspunderea personală a administratorului statutar poate fi antrenată atunci când acesta a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi.

Debitorului îi este permisă continuarea activităţii şi în situaţia în care insolvenţa este iminentă, în condiţiile practicării unei administrări eficiente, art. 138 lit. „c” nesancţionând decizia continuării unei activităţi, în condiţiile în care insolvenţa este iminentă, ci reaua-credinţă a persoanelor aflate la conducerea societăţii, care au decis continuarea unei activităţi comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecinţa prejudicierii creditorilor societăţii.

Decizia civilă nr. 565/23.06.2014

Prin sentinţa civilă nr. 605/2014 din 26 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia II civilă – faliment, în temeiul dispoziţiilor art.138, alin.1 lit. a şi c din Legea privind procedura insolvenţei, s-a admis acţiunea formulată de către reprezentanţii creditorului majoritar AJFP în contradictoriu cu pârâta G. L. în calitate de administrator al debitorului SC G. S. SRL, care a fost obligată să acopere pasivului debitoarei rezultând din tabelul definitiv al creanţelor.

Tribunalul a reţinut că, potrivit raportărilor financiare debitoarea a avut capacitatea de a-şi onora obligaţiile fiscale în condiţiile în care pârâta ar fi procedat la recuperarea creanţelor şi respectiv la plata debitului fiscal, cât timp la data de 31.12.2010 debitoarea deţinea stocuri de marfă de 59834 lei care a crescut ulterior la 73321 lei, dar care nu au fost valorificate pentru acoperirea, măcar în parte, a debitului restant. Totodată nici în ceea ce priveşte recuperarea creanţelor substanţiale în cuantum de 295446 lei nu s-a dovedit că pârâta a întreprins vreun demers.

În consecinţă,Tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. a, referitoare la folosirea bunurilor sau creditelor societăţii în folosul său.

Cu privire la fapta ilicită prevăzută in art. 138 lit. c din legea 85/2006 a rezultat că pârâta a continuat chiar şi după ce debitoarea a intrat în incapacitate de plăţi să deruleze o activitate generatoare de prejudicii în patrimoniul creditorilor.

Mai mult, reclamantul a dovedit în concret raportul de cauzalitate între utilizarea în scop propriu a resurselor debitoarei şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă. Sub acest aspect, reclamantul a arătat că atitudinea de indiferenţă şi totalul dezinteres manifestat de pârâtă fata de procedura de insolvenţă, denota si un dezinteres in administrarea societăţii si achitarea datoriilor, împrejurare ce a dus în final la insolvenţa debitorului.

Apreciind că sunt întrunite toate cerinţele răspunderii civile speciale prevăzute de dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. a şi c, Tribunalul a admis acţiunea stabilind răspunderea pârâtei pentru întregul pasivul.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs G. L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare în cauză.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri la solicitarea recurentei.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, de ansamblul materialului probator administrat în cauză şi de prevederile legale incidente, Curtea a reţinut că recursul este întemeiat.

În acest sens, Curtea a constatat că, prin cererea cu care a învestit tribunalul, D. G. R. F. P. Iaşi – A. J. F. P. Iaşi a solicitat stabilirea răspunderii personale a pârâtei G. L. în calitate de administrator al societăţii S.C.” G. S. ” S.R.L., până la concurenţa sumei de 358.486,89 lei.

Reclamanta-recurentă şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 138 alin.1 lit. a şi c din Legea nr. 85/2006.

Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei, persoană juridică ajunsă în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie, prin săvârşirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege.

Astfel, Curtea a notat că natura juridică a răspunderii administratorului, potrivit conţinutului art. 138 din Legea nr. 85/2006, este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind atrasă răspunderea delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, legătură de cauzalitate şi vinovăţie, condiţii care capătă – în această situaţie - unele conotaţii speciale.

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr.85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (literele a-g) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, ale debitoarei faţă de creditoare - şi are o cauzalitate tipică între faptă şi prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.

Pe de altă parte, plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta.

Administratorul, chiar dacă a provocat insolvenţa, este ţinut să răspundă în raport cu consecinţele faptelor sale faţă de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă.

În cazul insolvenţei şi al falimentului, prejudiciul este provocat societăţii şi se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvenţă în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă şi cuantificabilă printr-o apreciere pecuniară.

Raţiunea acestei interpretări rezidă chiar din prima teză a art. 138 din Legea nr. 85/2006, potrivit cu care judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului în insolvenţă sau faliment să fie suportată de persoanele stabilite de această lege, parte care trebuie să exprime concordanţa prejudiciului în legătură cu faptul prejudiciabil al celui ţinut să răspundă.

Prevederile art.138 lit. „a” din Legea nr. 85/2006 fac referire la situaţia în care bunurile societăţii au fost folosite de către administrator în folosul său ori al unor terţe persoane.

Reţinerea acestui caz de răspundere presupune să se facă dovada certă a utilizării bunurilor sau creditelor societăţii în interes personal sau în cel al unei alte persoane, precum şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârşită, ca una din condiţiile răspunderii civile delictuale, şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

În speţă, tribunalul a admis cererea intimatei-reclamante de atragere a răspunderii personale a recurentei-pârâte şi a obligat-o - în calitate de fost administrator al debitoarei în faliment S.C.” G. S. ” S.R.L., la plata întregului pasiv al debitoarei, conform tabelului definitiv al creanţelor.

Soluţia tribunalului este întemeiată pe ultimele raportări financiare care atestă că debitoarea deţinea stocuri de marfă de 59834 lei, care au crescut ulterior la 73321 lei, dar care nu au fost valorificate pentru acoperirea măcar în parte a debitului restant. Totodată nici în ceea ce priveşte recuperarea creanţelor substanţiale în cuantum de 295446 lei nu s-a dovedit că pârâta a întreprins vreun demers.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că debitoarea a avut capacitatea de a-şi onora obligaţiile fiscale în condiţiile în care pârâta-recurentă ar fi procedat la recuperarea creanţelor şi respectiv la plata debitului fiscal.

În ceea ce priveşte stocurile, instanța de recurs a reținut că raționamentul potrivit cu care administratorul pârât ar fi folosit în interes personal stocurile, în valoare totală de 73.321, în loc să achite datoriile, poate fi reţinut doar în măsura în care persoana juridică nu mai deține aceste active.

În cauză, recurenta a probat că bunurile constând în stocurile de marfă nu au fost însuşite de ea.

Curtea a notat că, bunurile aflate în evidenta societăţii la data de 31.12.2011 erau nevandabile încă din anul 2009, ca efect al expirării Licenţei nr. 2845/09.11.2007 ce avea durată de valabilitate 08.11.2009 şi a Certificatului de conformitate nr. 2845/09.11.2007, in baza cărora societatea putea sa le tranzacţioneze.

Licenţa 2845/09.11.2007 şi Certificatul de conformitate 2845/09.11.2007 au fost obţinute de S.C M. Inc pentru Europa de Est, prin reprezentantul său S.C. S. S.R.L., aceasta din urma fiind unicul furnizor de bunuri pentru S.C. G. S. S.R.L.

În condiţiile în care bunurile au devenit neconforme cu cerinţele Registrului Auto Român, acestea nu mai puteau fi vandabile şi deşi se regăsesc în indicatorul bilanţului "Stocuri" la 31.12.2011, ulterior au fost scoase din evidenta în baza procesului-verbal de scoatere din funcţiune a mijloacelor fixe şi de clasare a unor bunuri materiale întocmit la data de 31.01.2012.

Curtea a observat că, în cuprinsul Raportului nr. 1623/10.10.2012 asupra cauzelor ce au generat instalarea stării de insolvenţă se evidenţiază dificultăţile pe care le-a întâmpinat societatea pe fondul crizei economice şi a contracturării pieţei de servicii de reparaţie auto, context în care asociaţii şi administratorul au fost nevoiţi să achite datoriile către furnizorii de servicii şi creditorii societăţii din venituri proprii, apreciindu-se că nu se probează existenţa unor fapte încadrabile în prevederile art.138 din Legea nr. 85/2006.

Curtea nu a putut primi susţinerea reclamantei intimate referitoare la utilizarea de către recurenta-pârâtă, în interes propriu, a creanţelor societăţii, în cuantum de 295.446 lei, câtă vreme aceasta nu a probat că G. L. ar fi încasat în mod efectiv aceste creanţe pe care le avea societatea pe care o administra şi, ulterior, le-ar fi folosit în interesul său şi nu în cel al debitoarei.

Nici reţinerea în sarcina recurentei a faptei prevăzute de art.138 litera „ c” din Legea nr. 85/2006 nu este întemeiată.

În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit art. 138 litera „c” din Legea nr. 85/2006, răspunderea personală a administratorului statutar poate fi antrenată atunci când acesta a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi.

Dispoziţiile art. 138 litera „c” privesc sancţionarea neîndeplinirii obligaţiei de sesizare a instanţei în cazul în care instalarea stării de insolvenţă este iminentă, şi continuarea activităţii în interes personal, în condiţiile în care obligaţia de sesizare a instanţei, conform art. 27 din lege, priveşte numai situaţia în care debitorul se află deja în stare de insolvenţă.

Potrivit art. 27 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanţa sau de a continua activitatea, în condiţiile în care apariţia stării de insolvenţă este iminentă.

Din interpretarea prevederilor mai sus menţionate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activităţii şi în situaţia în care insolvenţa este iminentă, în condiţiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societăţii, prevalând soluţia salvării debitorului insolvent.

Astfel, Curtea a apreciat că art. 138 lit. „c” nu sancţionează decizia continuării unei activităţi, în condiţiile în care insolvenţa este iminentă, ci reaua-credinţă a persoanelor aflate la conducerea societăţii, care au decis continuarea unei activităţi comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecinţa prejudicierii creditorilor societăţii.

Împrejurarea că societatea a continuat să-şi desfăşoare activitatea, în condiţiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat tot mai mari, pe care nu reuşea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al recurentei – pârâte în continuarea activităţii.

Faţă de cele ce preced, Curtea a reţinut că este operant în cauză motivul de recurs înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă, astfel încât, în baza art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, a fost admis recursul declarat de G. L. împotriva sentinţei civile nr. 605/2014 din 26.03.2014 a Tribunalului Iaşi, sentinţă care a fost modificată în tot în sensul respingerii, ca nefondată, a acţiunii formulată de reclamanta D. G. R. F. P. Iaşi – A. J. F. P. Iaşi privind stabilirea răspunderii personale a pârâtei G. L.