Curtea de Apel Ploieşti Decizii Relevante Trimestrul I 2011 Întocmit Grefier Documentarist, Lucia Ana Maria Cuprins Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. 1, art. 8 alin. 1 şi 3

Legea 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, art. 67, art. 73 alin.2
Repararea pagubei produse persoanei vătămate este o latură intrinsecă a litigiului administrativ, în condiţiile în care Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, care nu se limitează la dimensiunea formală a legalităţii actului administrativ. Restabilirea dreptului şi repararea pagubei produse nu se fac din oficiu, ci la cererea expresă a persoanei vătămate.

Legea 293/2004 prevede existenţa a două proceduri distincte, respectiv procedura încetării raporturilor de serviciu prevăzută în Cap.V , unde, conform art.67, împotriva ordinului sau deciziei de destituire din funcţie se poate face plângere la instanţa competentă, potrivit legii. Iar cea de a doua procedură a răspunderii funcţionarilor publici cu statut special este prevăzută în Cap.VI, unde, conform art. 73 alin.2 funcţionarul public cu statut special nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de judecată competente, potrivit legii. Este adevărat că raportul de serviciu al funcţionarului public cu statut special încetează ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare a destituirii din funcţie, însă din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă că încetarea raportului de serviciu pentru acest motiv intervine după rămânerea irevocabilă a sancţiunii disciplinare aplicate.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 597 din 16 martie 2011.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal la nr. 4274/120/1.09.2010 reclamantul RNEV a chemat în judecată pârâtul Penitenciarul Mărgineni solicitând reintegrarea lui în funcţia de agent în cadrul Penitenciarului Mărgineni şi obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale începând cu 01.12.2009 şi până la momentul reintegrării efective.

Prin sentinţa nr. 1542 din 10 decembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea precizată, formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Mărgineni.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamantului, odată cu sancţiunea disciplinară, aplicată prin decizia Y/38363/10.07.2009, i s-a aplicat şi măsura eliberării din funcţie prin decizia nr. 45/10.07.2009, care i-a fost comunicată la aceeaşi dată şi pe care nu a contestat-o, astfel că aceasta îşi produce efecte juridice, făcând imposibilă reîncadrare în muncă a reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul RNEV, a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 cod proc. civ. Consideră recurentul că în cauză instanţa a înlăturat sancţiunea disciplinară astfel că temeiul eliberării din funcţie nu mai exista, intimata, care trebuia sa se conformeze hotărâri judecătoreşti era necesar să revoce măsura eliberării din funcţie şi să dispună aplicarea sancţiunii stabilite de instanţă, iar aceasta situaţie nu se putea realiza decât prin reintegrarea celui în cauză urmând a se emite o nouă decizie.

Analizând sentinţa recurată, Curtea a reţinut următoarele:

Prin Decizia de sancţionare nr. Y/38363 din 10.07.2009 emisă de Directorul Penitenciarului Mărgineni, ca urmare a referatului nr. y/37542/03.07.2009 întocmit de Comisia de disciplină din cadrul penitenciarului Mărgineni, în conformitate cu prevederile art. 62 lit. f (art.70 lit. f) din Legea nr. 293/2004, privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, modificată şi completată, începând cu data emiterii prezentei decizii, se sancţionează disciplinar cu „destituirea din sistemul administraţiei penitenciare” dl. agent şef adjunct de penitenciare RNEV.

În executarea acestei decizii şi în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit.c, art. 64 lit.d şi art. 66 din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Directorul Penitenciarului Mărgineni emite Decizia nr. 45/10.07.2009, prin care începând cu data de 10.07.2009 agent şef adjunct de penitenciare RNEV se eliberează din funcţie ca urmare a încetării raporturilor de serviciu prin destituire din funcţie.

Împotriva Deciziei de sancţionare nr. Y/38363 din 10.07.2009 recurentul reclamant a formulat contestaţie soluţionată prin sentinţa nr. 337/12.03.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, prin care s-a admis contestaţia şi s-a înlocuit sancţiunea disciplinară aplicată constând în destituirea din sistemul administraţiei penitenciarelor, cu sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 62 lit.d din aceeaşi lege, constând în trecerea reclamantului într-o funcţie inferioară celei deţinute, respectiv în funcţia de „agent”.Această hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă, recursul fiind respins ca nefondat prin Decizia nr. 1059/15.06.2010 a Curţii de Apel Ploieşti.

Persoana vătămată în dreptul său la muncă a formulat la data de 8.07.2010 o cerere Directorului Penitenciarului Mărgineni solicitând reintegrarea sa în funcţie şi acordarea drepturilor băneşti aferente.

Cu adresa nr. Y 500213/ PMDB/ 16.07.2010 Penitenciarul Mărgineni îi comunică recurentului reclamant că cererea prin care solicită reintegrarea nu poate fi aprobată, întrucât modificarea deciziei de sancţionare nu duce implicit şi la repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de sancţionare, ci era necesară solicitarea expresă a acestui fapt în cursul judecăţii.

Deşi formulată pe cale separată, acţiunea prin care se tinde la repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii având ca obiect anularea actului vătămător.

Repararea pagubei produse persoanei vătămate este o latură intrinsecă a litigiului administrativ, în condiţiile în care Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, care nu se limitează la dimensiunea formală a legalităţii actului administrativ.

Or, în cauza de faţă, de vreme ce instanţa de judecată a dispus în mod irevocabil înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate constând în „destituirea din sistemul administraţiei penitenciarelor”, cu sancţiunea disciplinară constând în „trecerea reclamantului într-o funcţie inferioară celei deţinute - respectiv în funcţia de agent”, intră în funcţiune principiul retroactivităţii, adică nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor - ex nunc – ci şi pentru trecut – ex tunc. Retroactivitatea înseamnă, deci, înlăturarea efectelor actului administrativ vătămător care s-au produs între momentul emiterii acestui act şi cel al anulării sale. În temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii se ajunge în situaţia în care n-ar fi intervenit niciodată destituirea.

Din acest principiu izvorăşte şi cel al repunerii în situaţia anterioară – restituţio în integrum. Adică persoana în cauză trebuie să ajungă în situaţia de a-şi recupera locul de muncă, precum şi drepturile băneşti aferente acestei funcţii cu titlu de despăgubiri.

Restabilirea dreptului şi repararea pagubei produse nu se fac din oficiu, ci la cererea expresă a persoanei vătămate, prevederi în acest sens existând în art. 1 alin.1, art. 8 alin.1 şi art. 18 alin.1 şi 3 din Legea nr. 554/2004.

Jurisprudenţa comunitară a cristalizat regula că în vederea determinării prejudiciului reparabil, instanţa naţională poate verifica dacă persoana lezată a făcut dovada unei diligenţe rezonabile pentru a evita prejudiciul sau pentru a-i limita întinderea şi, mai ales, dacă aceasta a utilizat în timp util toate căile legale care i-au stat la dispoziţie.

Într-adevăr, potrivit unui principiu general comun sistemelor judiciare ale statelor membre, persoana lezată, cu riscul de a suporta ea însăşi prejudiciul respectiv, trebuie să facă dovada unei diligenţe rezonabile în a limita întinderea prejudiciului. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3045/13 iunie 2007 (Prof. dr. Antonie Iorgovan, Liliana Vişan, Alexandru Sorin Ciobanu, Diana Iuliana Pasăre – Legea contenciosului administrativ, comentariu şi jurisprudenţă, Universul Juridic, Bucureşti 2008).

Or, recurentul reclamant a depus diligenţe în a limita întinderea prejudiciului formulând cererea de reintegrare la scurt timp după rămânerea irevocabilă a sentinţei.

Într-o echivalenţă a actelor administrative emise, se impunea ca în executarea sentinţei irevocabile nr. 337/12.03.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, Directorul Penitenciarului Mărgineni să revoce Decizia nr. 45/10.07.2009 şi să emită o nouă decizie prin care recurentul reclamant era trecut într-o funcţie inferioară celei deţinute - respectiv în funcţia de agent.

Nu poate fi reţinută susţinerea intimatului cum că, de vreme ce recurentul reclamant nu a atacat Decizia nr. 45/10.07.2009 privind eliberarea sa din funcţie, această decizie îşi va produce în continuare efectele, deoarece decizia de eliberare din funcţie a fost emisă în baza deciziei privind aplicarea sancţiunii disciplinare, iar în temeiul principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis anularea actului iniţial, primar atrage anularea şi a actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul.

Analizând Legea 293/2004 în întregul său, se poate lesne observa existenţa a două proceduri distincte, respectiv procedura încetării raporturilor de serviciu prevăzută în Cap.V , unde, conform art.67, împotriva ordinului sau deciziei de destituire din funcţie se poate face plângere la instanţa competentă, potrivit legii. Iar cea de a doua procedură a răspunderii funcţionarilor publici cu statut special este prevăzută în Cap.VI, unde, conform art. 73 alin.2 funcţionarul public cu statut special nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de judecată competente, potrivit legii.

Este adevărat că raportul de serviciu al funcţionarului public cu statut special încetează ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare a destituirii din funcţie, însă din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă că încetarea raportului de serviciu pentru acest motiv intervine după rămânerea irevocabilă a sancţiunii disciplinare aplicate.

Aceste două proceduri sunt distinct prevăzute şi în Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel încât nu sunt aplicabile în prezenta cauză dispoziţiile art. 106 din acest act normativ, invocate de către intimat.

De asemenea, nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 78 alin.2 din Codul muncii, întrucât art. 89 din Legea 293/2004 – dispoziţiile prezentei legi se completează, după caz, cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii – trebuie interpretate în sensul aplicării unor reguli de drept material, substanţial, din legislaţia muncii, iar nu a regulilor de drept procedural.

Pentru aceste considerente, fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în temeiul art.312 şi 3041 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia de agent în cadrul Penitenciarului Mărgineni, precum şi plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu data de 10.07.2009 şi până la reintegrarea în funcţie.


[51] Amânarea la plată a obligaţiilor fiscale. Pierderea valabilităţii amânării.
OUG nr.92/2009, art. 4, art. 5
Potrivit art. 4 din OUG nr.92/2009 amânarea la plată a obligaţiilor fiscale este condiţionată de constituirea unei garanţii sub forma unei scrisori de garanţie bancară sau de a oferi bunuri libere de orice sarcini, în vederea instituirii măsurilor asigurătorii.

Amânarea la plată nu-şi pierde valabilitatea conform ipotezei de la art. 5 lit.b din OUG nr.92/2009 dacă imobilul asupra căruia s-a instituit sechestrul asigurător nu este grevat de sarcini anterioare înscrierii măsurii indisponibilizării, fapt dovedit cu certificat emis de OCPI .
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 89 din 17 ianuarie 2011.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 2812/120/23.06.2010, reclamantul SCM C. Târgovişte a chemat în judecată pe pârâta D. G. F. P.– A. F. P. T., solicitând anularea deciziei nr. 10720/18.05.2010 de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată şi a deciziei nr. 1/10.06.2010 privind soluţionarea contestaţiei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin decizia organului fiscal 10720/18.05.2010, s-a acordat în beneficiul societăţii amânarea la plată a obligaţiilor fiscale datorate la 31.03.2010, amânare condiţionată de constituirea unei garanţii în cuantum de 40% din suma amânată la plată, respectiv suma de 139.537 lei, garanţie pe care aceasta a constituit-o.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, întrucât, deşi reclamanta a înţeles să constituie o garanţie imobiliară, oferind un bun imobil în vederea instituirii măsurilor asigurătorii, nu a făcut dovada faptului că acesta este liber de sarcini.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr.900 din 16 septembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de către reclamantul SCM C. Târgovişte, dispunând anularea deciziei nr. 1/2010 şi a deciziei de pierdere a valabilităţii amânării la plată, stabilită prin decizia nr.10720/8.04.2010.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 4 din OUG nr.92/2009, ”în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de amânare la plată, contribuabilii vor constitui garanţii sub forma scrisorii de garanţie bancară şi/sau vor oferi bunuri libere de orice sarcini în vederea instituirii măsurilor asigurătorii, bunurile oferite în vederea instituirii măsurilor asigurătorii vor fi evaluate de un expert independent, iar pentru bunurile constând în terenuri şi clădiri evaluarea se va realiza conform Comunicării Comisiei privind elementele de ajutor de stat în vânzările de terenuri şi clădiri de către autorităţile publice, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 209/1997.”, iar art.5 din OUG nr.92/2009 prevede în mod expres că ”amânările la plată îşi pierd valabilitatea: a)în cazul în care contribuabilii nu îşi achită în cel mult 30 de zile de la scadenţă, obligaţiile fiscale cu termene de plată începând cu data emiterii deciziei de amânare la plată, în cazul în care termenul de 30 de zile se împlineşte după data de 20 decembrie, obligaţiile fiscale se plătesc până la această dată; b) în cazul în care nu sunt îndeplinite obligaţiile prevăzute la art.4, pierderea valabilităţii amânării la plată constatându-se de organul fiscal competent, prin decizie.

S-a mai reţinut că, prin procesul verbal de sechestru asigurător încheiat la 22 aprilie 2010, s-a procedat la instituirea unui sechestru asigurător asupra unei clădiri în suprafaţă de 223 mp, evaluată la suma de 147350 lei (exclusiv TVA) conform raportului de evaluare înregistrat la AFP Dâmboviţa sub nr. 12937/20.04.2010, prin acelaşi proces verbal de sechestru, încheiat de către pârâtă, făcându-se menţiunea expresă la rubrica ”Drepturi reale şi sarcini care grevează imobilul: nu este cazul”, iar prin această menţiune, pârâta personal consemnând faptul că imobilul asupra căruia s-a instituit sechestru asigurător este liber de sarcini.

Prima instanţă a concluzionat că reclamanta a îndeplinit obligaţiile legale impuse de acordarea amânării la plată a obligaţiilor fiscale acordate prin Decizia nr.10720/08.04.2010, astfel că decizia nr.10720/18.05.2010, prin care a fost declarată pierderea valabilităţii la plată a amânării, este nelegală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.F. P. T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea căii de atac, modificarea sentinţei recurate, iar pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată şi nedovedită.

Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat Decizia nr.89/17.01.2011 prin care a respins, ca nefondat, recursul.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că, prin decizia nr.10720 din 8.04.2010, emisă de recurentă s-a acordat societăţii intimate amânarea la plată a obligaţiilor fiscale datorate la 31.03.2010, amânare condiţionată de constituirea unei garanţii în cuantum de 40% din suma amânată la plată, respectiv, suma de 139.537 lei, iar conform art.4 din OUG 92/2009, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de amânare la plată, contribuabilii au obligaţia de a constitui garanţii sub forma scrisorii de garanţie bancară sau de a oferii bunuri libere de orice sarcini în vederea instituirii măsurilor asigurătorii, art. 5 din acelaşi act normativ prevăzând expres situaţiile în care amânarea la plată îşi pierde valabilitatea.

Deşi societatea intimată a îndeplinit obligaţia reglementată de art. 4 din OUG 92/2009, în sensul că a oferit bunuri libere de orice sarcini, în vederea instituirii măsurilor asigurătorii, încheindu-se procesul verbal de sechestru din 22.04.2010, prin care s-a instituit sechestru asigurător asupra unei clădiri în suprafaţă de 223 mp, proprietatea SCM C. Târgovişte, în procesul verbal precizându-se că nu există drepturi reale sau sarcini ce grevează imobilul, situaţie confirmată şi prin certificatul nr.69149 din 16.11.2010, emis de OCPI Târgovişte din care rezultă că asupra imobilului construcţie s-a înscris la data de 22.04.2010 sechestru asigurător pentru suma de 323.346 lei în favoarea ANAF – DGFP Dâmboviţa, instituţia recurentă a emis Decizia nr.10720 din 18.05.2010 prin care a comunicat intimatei pierderea valabilităţii amânării la plată, decizia fiind menţinută prin respingerea contestaţiei formulată de către societate, conform deciziei 1 din 10.06.2010.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a concluzionat că actele emise de organele fiscale sunt nelegale şi se impune anularea acestora, în condiţiile în care societatea reclamantă a îndeplinit obligaţiile legale impuse prin decizia nr.10720 din 8.04.2010, nefiind incidente dispoziţiile art.5 lit.b din OUG 92/2009.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, potrivit căruia menţiunea făcută în procesul verbal de sechestru asigurător de reprezentantul societăţii, că imobilul nu este grevat de sarcini nu este dovedită prin nici un înscris care să demonstreze o atare situaţie, Curtea constată că nu este fondat, întrucât asupra imobilului clădire în suprafaţă de 223 mp, asupra căruia s-a instituit sechestrul asigurător, nu este înscrisă nicio sarcină în afară de cea instituită în favoarea ANAF – DGFP Dâmboviţa înscrisă în registrele de inscripţiuni aflate al OCPI Dâmboviţa sub nr. 13281 din 22.04.2010, cum rezultă din certificatul nr.69149 din 16.11.2010 şi din certificatul nr.66143 din 6.12.2010.

De asemenea, nu este fondat nici motivul de recurs, potrivit căruia intimata nu a făcut dovada prev. de art. 4 din OUG 92/2009 şi art. 6 1 din Ordinul 2321/2009, neprezentând un înscris care să probeze menţiunea din procesul verbal de sechestru ce a fost efectuată sub condiţie, întrucât, din certificatele emise de OCPI Dâmboviţa rezultă că sarcina ce grevează imobilul situat în Târgovişte, str. Constructorul nr. 1, clădire în suprafaţă de 223 mp este reprezentată de sechestrul asigurător înscris cu nr. 71/2010, precum şi de dreptul de ipotecă legală înscris sub nr. 204/2010, înscrierile în registrul de somaţii se fac în ordine cronologică, prima sarcină înscrisă asupra imobilului este sechestrul instituit în favoarea recurentei, neavând relevanţă că ulterior a fost înscris şi un drept de ipotecă legală, în condiţiile în care, la momentul înscrierii sechestrului asigurător, instituit prin procesul verbal din 22.04.2010, imobilul era liber de sarcini.

Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a concluzionat că societatea intimată a îndeplinit obligaţiile legale ce îi incumbau, respectiv a oferit un bun liber de orice sarcini în vederea instituirii măsurilor asigurătorii, cum s-a procedat prin indisponibilizarea imobilului clădire situată în Târgovişte, str. Constructorul, nr. 1, conform procesului verbal de sechestru asigurător, actele administrativ fiscale prin care societăţii reclamante i s-a comunicat pierderea valabilităţii amânării la plată, conform deciziei nr.10720 din 18.05.2010 şi s-a respins contestaţia administrativă, conform deciziei nr.1 din 10.06.2010, sunt anulabile, sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate sau netemeinicie, recursul nu este fondat, în conf. cu art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respins.

[52] Raport de evaluare profesională; Condiţii de legalitate; Obligaţie evaluator
Legea nr. 188/1999 republicată

HG nr.611/2008, art. 13, art. 110, art. 112

În mod obligatoriu trebuia adus la cunoştinţa funcţionarului public evaluat, la începutul perioadei evaluate, sub sancţiunea neluării în seamă, criteriile de performanţă, conform art.112 alin.2 din HG nr.611/2008, enunţate în anexa 5.

Rezultă fără echivoc că funcţionarul public nu poate rămâne neevaluat din neglijenţa superiorilor săi, întrucât nu i s-au stabilit obiective profesionale individuale, ori că cele rezultate din revizuire nu sunt însuşite de acesta, de vreme ce în privinţa criteriilor de performanţă – a căror aducere la cunoştinţa funcţionarului public evaluat este obligatorie se sancţionează cu nulitatea absolută a raportului de evaluare.

Textul art. 13 din HG nr. 611/2008 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, prevede că evaluarea acestora se realizează prin raportare la atribuţiile curente din fişa postului, precum şi în vederea stabilirii gradului de îndeplinire a criteriilor de performanţă.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Sentinţa nr. 147 din 25 ianuarie 2011.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 1498/120/2010, reclamantul H. M. a chemat în judecată pe Primarul oraşului P. şi pe B. D., în calitate de persoană fizică, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea raportului de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale reclamantului pentru anul 2009, cu calificativul Nesatisfăcător, înregistrat sub nr. 1710/29.01.2010 şi obligarea pârâtului să întocmească un alt raport de evaluare; anularea Dispoziţiei Primarului oraşului P. nr. 247/08.02.2010 privind eliberarea sa din funcţia publică de şef biroul urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Primăriei oraşului P., judeţul Dâmboviţa, pe motiv de incompetenţă profesională, ca fiind nelegală; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 100.000 lei cu titlul de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr.1037 pronunţată în data de 1 octombrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia invocată de persoana fizică B.D., privind lipsa calităţii procesuale pasive, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul H.M., în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului P. şi B.D., a dispus anularea raportului de evaluare a performanţelor profesionale individuale înregistrat sub nr. 1710/29.01.2010 şi a dispoziţiei nr. 247/8.02.2010 emise de Primarul oraşului P. şi obligă la întocmirea unui alt raport de evaluare, a obligat Primarul oraşului P. la 5000 lei daune morale către reclamant, a respins acţiunea faţă de persoana fizică B.D. şi totodată, a obligat pârâtul Primarul oraşului P. la 1860 lei, cheltuieli de judecată, către reclamant.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut din examinarea dispoziţiilor art. 69 alin. 1, 2, 5, art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 188/1999, art. 106 alin. 1, art. 110 alin. 1 şi art.111 din HG nr. 611/2008, că stabilirea obiectivelor individuale reprezintă un obiectiv prioritar al procesului de evaluare, de existenţa acestora depinzând posibilitatea de notare realistă a funcţionarilor publici prin compararea gradului de îndeplinire a lor cu rezultatul obţinut în mod efectiv.

Pentru stabilirea calificativului final, trebuiau evaluate obiectivele din perioada evaluată stabilite cu prilejul evaluării anterioare. În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acestea au fost stabilite prin raportul de evaluare aferent anului 2008, însă la evaluarea aferentă anului 2009, aceste obiective nu au fost avute în vedere, nefiind respectată procedura impusă de art. 110-111 din HG nr. 611/2008.

În ceea ce priveşte calitatea de evaluator, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 107 din HG nr. 611/2008, potrivit cărora calitatea de evaluator o are funcţionarul public ce conducere care coordonează compartimentul în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public de execuţie sau care coordonează activitatea acestuia.

Aşa cum au constat şi inspectorii ANFP, prin raportul depus la dosar la filele 46-55, în perioada ianuarie – mai 2009, reclamantul s-a aflat într-o relaţie de subordonare ierarhică faţă de viceprimarul oraşului P., deci evaluarea performanţelor sale profesionale pentru această perioadă trebuia să se facă de către viceprimar, potrivit art. 108 alin. 3 lit. a) din HG nr. 611/2008, iar calificativul astfel obţinut să fie avut în vedere la calificativul anual.

Chiar dacă la momentul modificării raportului de serviciu al reclamantului, viceprimarul nu a întocmit raport de evaluare pentru perioada în care reclamantul s-a aflat în relaţie de subordonare faţă de acesta, evaluarea pentru acea perioadă se putea realiza de către viceprimar, concomitent cu evaluarea finală (art. 107 alin. 2 lit. a), raportul astfel întocmit, nefiind considerat un fine de neprimire pentru simplul fapt că nu a fost efectuat la termen, de vreme ce evaluatorul se afla încă în unitate.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că evaluarea performanţelor profesionale individuale ale reclamantului nu s-a realizat conform legii, motiv pentru care a dispus anularea sa şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la întocmirea unui nou raport de evaluare care să răspundă exigenţelor metodologiei impuse prin HG nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.

În consecinţă, tribunalul a dispus anularea dispoziţiei nr. 247/08.02.2010 prin care s-a procedat la eliberarea reclamantului din funcţia publică de şef birou urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Primăriei oraşului P., apreciind că nu se mai impune a face o analiză a dreptului la preaviz invocat de reclamant ca motiv de nulitate a deciziei contestate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul H.M., cât şi pârâţii B.D. şi Primarul Oraşului P..

Prin decizia nr. Decizia nr.147 din 25 ianuarie 2011 – Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamantul H.M. şi pârâţii B.D. şi Primarul Oraşului P., împotriva sentinţei nr.1037 pronunţată în data de 1 octombrie 2010 de Tribunalul Dâmboviţa.

Pentru a hotărî astfel, curtea a reţinut că în ceea ce priveşte critica reclamantului-recurent privind modul în care instanţa de fond a rezolvat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.D., ca persoană fizică, se reţine că pârâtul a întocmit raportul de evaluare şi a emis dispoziţia atacată în calitatea sa de funcţionar public, primar, în această calitate fiind chemat în judecată ca pârât. Tot în această calitate a fost obligat la daune morale, reclamantul nefiind prejudiciat, critica sa fiind lipsită de interes.

Răspunderea persoanei fizice poate fi angajată numai dacă se dovedeşte că a acţionat cu vinovăţie sub forma relei credinţe sau gravei neglijenţe la emiterea actului anulat, aspect ce poate fi analizat după rămânerea irevocabilă a hotărârii de anulare a actului. În situaţia în care autoritatea publică apreciază că se impune recuperarea prejudiciului de la persoana fizică care se face vinovată de emiterea actului anulat poate formula acţiune în regres împotriva acesteia.

Aplicarea greşită a legii, invocată de recurentul-pârât nu a fost reţinută de instanţa de recurs, întrucât judecătorul fondului a aplicat şi interpretat corect legea raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză. Astfel, potrivit prevederilor Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi ale H.G. nr. 611/2008 cu modificările şi completările ulterioare, raportul de evaluare reprezintă un act juridic administrativ care poate fi contestat de către persoana nemulţumită, în faţa instanţei de contencios administrativ, care este competentă, în condiţiile Legii privind contenciosul administrativ, să se pronunţe cu privire la legalitatea acestuia.

Evaluarea funcţionarilor publici reprezintă o activitate cu un caracter deosebit de important pentru evoluţia şi cariera acestora, motiv pentru care legiuitorul i-a acordat o atenţie deosebită, reglementând prin HG nr. 611/2008, în mod exhaustiv desfăşurarea acesteia, prin stabilirea unor proceduri etapizate, a unor criterii cu un grad cât mai înalt de obiectivitate, şi care totodată sunt determinate şi cuantificate tocmai pentru a se asigura posibilitatea verificării respectării întregii proceduri de evaluare.

Art.69 din Legea nr.188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, iar conform alin.2 al aceluiaşi articol, procedura de evaluare are ca scop, avansarea în gradele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică, stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarului public.

În urma evaluării performanţelor profesionale individuale funcţionarului public i se poate acorda unul din următoarele calificative: "foarte bine", "bine", "satisfăcător", "nesatisfăcător".

Perioada de evaluare, potrivit art. 108 - (1) din HG 611/2008 este cuprinsă între 1 ianuarie şi 31 decembrie din anul pentru care se face evaluarea, în alin. 2 al aceluiaşi articol sunt cuprinse cazurile în care, în mod excepţional, evaluarea se poate face şi în alte perioade decât acea prevăzută mai sus.

Conform 107 pct. l, evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarului public se realizează de către un evaluator, alin 2 al aceluiaşi articol precizând persoanele care au calitatea de evaluator.

În art. 110-117 sunt cuprinse dispoziţii ce reglementează modul de întocmire a raportului de evaluare, obiective individuale pentru funcţionarii publici prin raportare la funcţia publică deţinută, gradul profesional al acesteia, cunoştinţele teoretice şi practice şi abilităţile funcţionarului public, performanţele profesionale individuale ale funcţionarilor publici sunt evaluate pe baza criteriilor de performanţă stabilite în funcţie de specificul activităţii compartimentului în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea, de notare şi de stabilire a calificativului, precum şi etapele în care se realizează procedura de evaluare.

Procedura de evaluare, prevede art. 116 din acelaşi act normativ, se realizează în următoarele 3 etape: a) completarea raportului de evaluare de către evaluator, b) interviul, c) consemnarea raportului de evaluare.

Curtea a apreciat că tribunalul a constatat corect, având în vedere şi reţinerile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici din Raportul de control depus la dosar la filele 46-55, că în perioada ianuarie – mai 2009, reclamantul s-a aflat într-o relaţie de subordonare ierarhică faţă de viceprimarul oraşului P., astfel că evaluarea performanţelor sale profesionale pentru această perioadă trebuia să se facă de către viceprimar, potrivit art. 108 alin. 3 lit. a) din HG nr. 611/2008, iar calificativul astfel obţinut să fie avut în vedere la calificativul anual.

Pentru stabilirea calificativului final, trebuiau evaluate obiectivele din perioada evaluată stabilite cu prilejul evaluării anterioare. În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acestea au fost stabilite prin raportul de evaluare aferent anului 2008, însă la evaluarea aferentă anului 2009, aceste obiective nu au fost avute în vedere, nefiind respectată procedura impusă de art. 110-111 din HG nr. 611/2008.

Tribunalul a reţinut corect că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art.107 din HG nr. 611/2008, potrivit cărora calitatea de evaluator o are funcţionarul public ce conducere care coordonează compartimentul în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public de execuţie sau care coordonează activitatea acestuia.

Raportul de evaluare nu a fost semnat de evaluat şi evaluator, în acest mod fiind încălcate dispoziţiile art. 114 şi 116 din hotărârea guvernului.

Chiar dacă la momentul modificării raportului de serviciu al reclamantului, viceprimarul nu a întocmit raport de evaluare pentru perioada în care reclamantul s-a aflat în relaţie de subordonare faţă de acesta, evaluarea pentru acea perioadă se putea realiza de către viceprimar, concomitent cu evaluarea finală (art. 107 alin. 2 lit. a), raportul astfel întocmit, nefiind considerat un fine de neprimire pentru simplul fapt că nu a fost efectuat la termen, de vreme ce evaluatorul se afla încă în unitate.

În lipsa evaluării de către viceprimar s-a produs o încălcare a legii privind întocmirea raportului de evaluare, evaluatorul putând aprecia activitatea contestatorului pentru o perioadă de şase luni.

Reţinând că evaluarea performanţelor profesionale individuale ale reclamantului nu s-a realizat conform legii, tribunalul a dispus corect anularea raportului de evaluare şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la întocmirea unui nou raport de evaluare care să răspundă exigenţelor metodologiei impuse prin HG nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.

În preambulul deciziei nr. 247/08.02.2010, prin care s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică, s-a reţinut invocarea calificativului „nesatisfăcător” la evaluarea performanţelor profesionale individuale din anul 2009.

Anulând raportul de evaluare a performanţelor profesionale individuale înregistrat şi obligând pârâtul la întocmirea altui raport de evaluare, tribunalul a dispus corect şi anularea dispoziţiei nr. 247/08.02.2010 prin care s-a procedat la eliberarea reclamantului din funcţia publică de şef birou urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Primăriei oraşului P..

In privinţa daunelor morale instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998 Cod civil, respectiv existenţa unui prejudiciu moral, produs prin fapta ilicită a pârâtului care nu a respectat procedura impusă de HG nr. 611/2008 când a întocmit raportul de evaluare .

Daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În situaţia daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.

Aceasta este şi practica instanţei supreme care a reţinut că în absenţa unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.

Jurisprudenţa are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunţe în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor.

În lipsa unor criterii legale, instanţa de fond a apreciat corect că suma solicitată de reclamant este mare şi că prejudiciul moral suferit de acesta poate fi reparat cu suma de 5000 lei.

În raport de actele normative şi dispoziţiile legale ce guvernează materia, expuse în mod detaliat şi de către tribunal, Curtea a apreciat că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt corectă, adoptând o soluţie temeinică şi legală, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prev. de art. 304 Cod procedură civilă.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, au fost respinse ca nefondate ambele recursuri formulate.

[53] Anularea autorizaţiei de construire. Efecte privind demolarea construţiei edificate şi despăgubiri pentru titularul acesteia.