Curtea de Apel Ploiesti

5. Asigurări sociale. Pensie pentru limită de vârstă. Bază de calcul.

Neincludere salariu personal deţinut anterior datei de 1 aprilie 2001

- Art.95 din legea nr.19/2001

- O.U.G. nr.4/2005

Salariul personal primit în perioada existenţei în vigoare a Legii nr.3/1977 de către beneficiarul pensiei pentru limită de vârstă, nu poate face parte din baza de calcul pentru stabilirea punctajului mediu anual prevăzut de Legea nr.19/2000, întrucât are natura juridică a unei prime şi nu face parte din sporurile prevăzute de O.U.G. nr.4/2005 pentru a fi valorificate la recalcularea pensiilor.

Decizia nr.100 din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti
Contestatorul a solicitat recalcularea pensiei pentru limită de vârstă ce i-a fost anterior acordată, prin includerea în baza de calcul pentru stabilirea punctajului mediu anual şi salariilor personale primite anterior conform adeverinţei nr.3618/2006 pentru perioada 1 septembrie 1966 – 1 octombrie 1969, drepturi care i-au fost recunoscute şi au fost încălcate dispoziţiile O.U.G. nr.4/2005.

După formularea întâmpinării de către intimata Casa judeţeană de pensii Prahova şi administrarea probelor cu înscrisuri, Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr.2676 din 24 octombrie 2008, a admis contestaţia, a anulat ultima decizie de recalculare a pensiei nr.107899/16 aprilie 2008 emisă de intimată- pe care a obligat-o la recalcularea pensiei şi emiterea unei noi decizii de pensionare luându-se în considerare şi salariile personale menţionate în adeverinţa nr.3618/11 iulie 2006, invocată de contestator.

Recursul declarat de intimata Casa judeţeană de pensii Prahova a fost admis şi prin decizia nr.100 din 21 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a modificat în tot sentinţa şi pe fond a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut în esenţă că sumele de bani primite de contestator în perioada 1 septembrie 1966-1 octombrie 1969 cu titlu de salariu personal, având natura juridică a unor premii în sensul dispoziţiilor HCM nr.1063/1955, ale Ordinului Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor nr.350/30 aprilie 1960 şi HG nr.191/12 aprilie 1963- nu se încadrează între categoriile de sporuri permanente menţionate în punctul VI al O.U.G. nr.4/2005, care să justifice recalcularea pensiei, prin includerea în baza de calcul pentru stabilirea punctajului mediu anual al pensiei şi acestor salarii personale.

6. Cerere de recalculare pensie. Stabilirea cadrului juridic

în care aceasta se încadrează. Procedura specială instituită în materie

de Legea nr.19/2000 modificată şi completată şi

Normele Metodologice de Aplicare a acesteia.
- art.87 din Legea nr.19/2000 modificată şi completată

- art. 19 din H.G.R. nr.1550/2004
Cererile de chemare în judecată a Casei Judeţene de Pensii privind recalcularea pensiei pot fi introduse numai cu respectarea procedurii speciale instituită în materie de Legea nr.19/2000 modificată şi completată şi Normele Metodologice de Aplicare a acesteia. Nerespectarea acestei proceduri atrage respingerea acţiunii ca inadmisibilă, apărare care a fost invocată de C.J.P. prin întâmpinare, dar care nu a fost examinată de instanţa de fond.
(Decizia 395 din data de 25 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)

Iniţial, la data de 4 ianuarie 2007, reclamantul O.C. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii……………., pentru a fi obligată la recalcularea pensiei sale în funcţie de vechimea reală şi contribuţia la fondul de pensii.

Cererea a fost înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa.

După administrarea probelor cu înscrisuri şi expertiză, prin sentinţa civilă nr.582 din 8 iunie 2007, prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta la plata sumei de 157 lei reprezentând diferenţă de pensie pentru ultimii 3 ani şi la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe ambele părţi au exercitat recursuri, iar prin decizia civilă nr.950/12 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti acestea au fost admise, a fost casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă cu îndrumarea refacerii raportului de expertiză pentru a se verifica dacă la stabilirea diferenţei de primit de 157 lei, s-au avut în vedere majorările succesive ale punctului de pensie şi dacă s-a dedus CAS-ul şi cota de impozit din suma cuvenită reclamantului.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Dâmboviţa părţile au fost legal citate şi s-a dispus efectuarea expertizei pentru verificarea aspectelor vizate prin decizia de casare a instanţei de control judiciar.

Expertiza a fost efectuată de expert C.N.

La termenul de judecată din 14 mai 2008, reclamantul a precizat cererea introductivă în sensul că solicită restituirea diferenţelor băneşti începând cu anul 2004 la zi, ceea ce a impus efectuarea unei noi expertize contabile de către expertul M.N.

Prin sentinţa civilă nr.1967 pronunţată la data de 26 noiembrie 2008, Tribunalul Dâmboviţa a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut din analiza actelor şi lucrărilor dosarului că recalcularea pensiei reclamantului s-a făcut iniţial eronat, pentru perioada decembrie 2005 - februarie 2007, fără ca pârâtă să ia în calcul majorarea punctului de pensie şi fără să stabilească corect perioada de plată.

A mai reţinut instanţa fondului că potrivit dispoziţiilor art.69 din Legea nr.571/2003 suma de 157 lei a fost stabilită la un nivel de pensie ce nu depăşea 900 lei şi care nu impunea cota de impozitare şi plata contribuţiei CAS.

Ulterior, pârâta a îndreptat aceste erori, emiţând deciziile din 4 ianuarie 2007 şi respectiv 22 februarie 2007, iar pentru drepturile din pensie aferente perioadei decembrie 2005 - februarie 2007 diferenţa rezultată de 119 lei a fost achitată reclamantului în luna martie 2007, aşa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză M.N.

În aceste condiţii, pârâta a recalculat şi plătit reclamantului diferenţele de pensie, astfel că acţiunea acestuia a fost găsită neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A susţinut recurentul că expertizele efectuate în cauză sunt “improvizaţii” în condiţiile în care de la dosarul său de pensie care este incomplet, lipseşte buletinul de calcul, aşa încât experţii nu au putut verifica în concret cum a fost actualizată pensia sa.

În pus, recurentul a criticat şi faptul că prima instanţă nu a ţinut seamă de înscrisurile de la dosar şi a pronunţat o soluţie greşită argumentând că prin cele două decizii emise în timpul procesului, s-ar fi corectat erorile anterioare, deşi expertul a calculat suma totală de 9,96 lei de care a fost păgubit dar pe care a considerat-o nesemnificativă.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 99.600 lei şi cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a formulat şi depus concluzii scrise.

Examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurent, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, dar şi sub toate aspectele conform art.304¹ Cod.pr.civilă, Curtea constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Verificând acţiunea iniţială a reclamantului O.C. introdusă la instanţa de fond la data de 4 ianuarie 2007 şi aflată la fila 2 din dosarul de fond, Curtea a constatat, sub un prim aspect că aceasta nu îndeplinea minimele cerinţe pentru legala învestire a instanţei, fiindcă nu se indică dacă se contestă şi pentru ce motive, vreo decizie a Casei Judeţene de Pensii……., reclamantul susţinând că în dosarul său de pensie „sunt greşeli vizibile care îi afectează valoarea pensiei”.

Chiar dacă reclamantul a completat la 5 ianuarie 2007 cererea iniţială solicitarea sa de “recalculare a pensiei în funcţie de vechimea reală şi contribuţia bănească la fondul de pensii precum şi plata retroactivă a drepturilor băneşti” nu permitea stabilirea naturii juridice a acţiunii, fiindcă potrivit dispoziţiilor Legii nr.19/2000 modificată şi completată şi a Normelor Metodologice de aplicare, pensionarul poate solicita recalcularea pensiei pentru limită de vârstă şi munca depusă exclusiv în situaţia în care prezintă acte doveditoare din care rezultă stagii suplimentare, salarii sau sporuri de natură a conduce la reevaluarea punctajului mediu anual.

În realitate, reclamantul nu a învestit instanţa cu asemenea cerere, fiindcă nici nu a susţinut şi nici nu a dovedit că s-ar afla în posesia unor acte doveditoare care să-l îndreptăţească a sesiza instanţa cu o cerere întemeiată pe prevederile art.19 din HGR.nr.1550/2004.

Pe de altă parte, orice pensionar beneficiar al pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă are posibilitatea legală, stabilită prin art.87 di Legea pensiilor, de a contesta în termen de 45 zile de la comunicare, fiecare din deciziile emise de Casa Judeţeană de Pensii, or reclamantul, la depunerea acţiunii-completate, a anexat copiile deciziilor emise între anii 2003, 2004, 2005 şi 2006 dar pe care nu le-a contestat în termen legal.

În plus, conform art.88 din legea pensiilor, decizia casei teritoriale de pensii, necontestată în termenul legal, este definitivă, astfel că deciziile emise pentru reclamant între anii 2003-2006 fiind definitive, nu mai puteau fi legal atacate prin acţiunea formulată de acesta, fără a încălca principiul securităţii raporturilor juridice stabilite deja între părţi.

La data de 4 ianuarie 2007, pârâta Casa Judeţeană de Pensii …………emis o nouă decizie, astfel că reclamantul şi-a completat din nou acţiunea precizând că înţelege să o conteste alături de deciziile emise între anii 2004-2006 şi să solicite verificarea corectitudinii datelor din dosarul său de pensie începând cu anul 1999.

Cu toate acestea, reclamantul a revenit ulterior şi a precizat printr-o cerere scrisă aflată la dosarul de fond că nu contestă decizia de recalculare din 4 ianuarie 2007, astfel că în cauză nu erau incidente nici dispoziţiile art.87 din legea pensiilor, astfel cum au fost expuse mai sus.

În atare circumstanţe de fapt, ceea ce reclamantul a sesizat direct atât instanţei, prin acţiunea sa completată şi precizată dar şi experţilor cauzei cât şi instanţei de control judiciar prin recursul de faţă, a fost clarificarea modului de reactualizare a pensiei sale, începând cu data ieşirii la pensie - 1 noiembrie 1999, pornind de la cuantumul pensiei iniţiale.

Această cerere a cărei natură juridică nu a fost lămurită de instanţa de fond, cu toate că pârâta a opus o atare apărare prin întâmpinare, apare ca inadmisibilă în condiţiile în care procedurile legale speciale de contestare sau de recalculare a pensiei, stabilesc cerinţele şi termenele în care pensionarul se poate adresa instanţelor de judecată, numai după prealabila parcurgere a acestora, prin cereri adresate în mod obligatoriu casei teritoriale de pensii, aceasta având obligaţia soluţionării lor şi comunicării fie a unei noi decizii, fie a unui răspuns de refuz motivat şi care pot fi contestate la instanţele de judecată, astfel cum impun dispoziţiile arătate în cele ce preced.

În lipsa recursului pârâtei, Curtea nu va putea analiza legalitatea sesizării instanţei de fond, urmând a exercita controlul sentinţei, exclusiv în raport de criticile recurentului O.C. pe care le-a considerat neîntemeiate, respingând ca nefondat recursul exercitat de acesta.
7. INAPLICABILITATEA DISPOZIŢIILOR ART. DIN CODUL MUNCII ÎN CAZUL PREAVIZULUI

Dispoziţia de preaviz nu poate face obiectul unei contestaţii separate aceleia ce vizează decizia de concediere .

(decizia civilă nr. 81/21.01.2009-Curtea de Apel Ploieşti)

Contestatorul S. I. a formulat contestaţie în contradictoriu cu SC C.SA împotriva preavizului de concediere prin care i se comunica preavizul de concediere, urmând ca din data de 18.08.2008 să înceteze contractul de muncă în baza art. 58 coroborat cu art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

Intimata a formulat întâmpinare , arătând că acţiunea este nefondată întrucât dreptul de preaviz este prevăzut atât în Codul muncii cât şi în contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, cu termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare.

Prin sentinţa civilă nr.1704 din 23 octombrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea formulată de contestator.

Împotriva acesteia a declarat recurs contestatorul , precizând că,în condiţiile în care prin contestaţia formulată a învederat că înţelege a contesta şi decizia de concediere ce nu fusese emisă,ar fi fost justificată respingerea acestei prematură.

Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat,constatând că preavizul ce face obiectul contestaţiei e un act de procedură prevăzut atât de dispoziţiile art. 73 alin. 1 din Codul muncii şi de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ,ce nu produce consecinţe juridice în ceea ce priveşte executarea contractului individual de muncă, validitatea acestuia analizându-se în raport cu condiţiile prevăzute de lege pentru emiterea lui, respectiv în raport cu termenul de preaviz de 20 de zile.Dat fiind că recurentului- contestator i-a fost emis preaviz cu 30 de zile înainte, în mod corect prima instanţă a constatat că nu este niciun viciu în ceea ce priveşte emiterea lui, respingând acţiunea .

8. Indemnizaţii de concediere pentru salariaţii din SC Petrom SA. Aplicabilitatea disp.art.50 din CCM şi pct.4 din Planul Social.


În ipoteza concedierilor colective a salariaţilor din SC Petrom SA dispoziţiile pct.4 din Planul Social nu se completează cu cele ale art. 50 (1) din CCM,aplicabil doar în cazul concedierilor individuale din motive ce nu ţin de persoana salariatului.

(decizia nr.316/18.02.2009-Curtea de Apel Ploieşti)

Reclamantul P.G.G. a chemat in judecată pe pârâta SC P. SA Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligata pârâta la plata sumei de câte 9619 lei net, reprezentând diferenţa dintre despăgubirile ce trebuiau acordate cu ocazia concedierilor şi cele primite .

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost salariatul SC P. începând cu anul 1990 până în anul 2006, iar prin decizia nr. 156 s-a dispus încetarea CIM conform prevederilor CCM pe anul 2007, Planului Social şi celor din decizia de concediere, urmând să primească o indemnizaţie de concediere echivalentă cu 15 salarii medii brute pe unitate, o indemnizaţie de preaviz peste 10 ani vechime şi compensarea concediului de odihnă neefectuat în sumă de 32249 net RON, primind 25200 lei net.

SC P. SA Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că prin amendamentul din 13.09.2006 s-a prevăzut expres că voinţa părţilor a fost de a înlocui pachetul financiar din art.50 al.1 din CCM cu cel din Planul Social pct.4.

Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 2449 din 29 septembrie 2008 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut reclamantul a beneficiat de indemnizaţiile pretinse la data de 04.04.2007, nefiind îndreptăţit şi la plata diferenţei de 7729 lei net, deoarece dispoziţiile Planului Social reprezintă anexa la CCM, o reglementare legala favorabilă salariaţilor, înlocuind dispoziţiile legale prev. de art.8 al.4 din legea 130/2006 potrivit cărora clauzele CCM privind drepturile salariaţilor au caracter minimal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul P.G.G., susţinând că din considerentele ei nu reiese care este motivul pentru care cererea sa a fost apreciată ca neîntemeiată,reiterând cele consemnate în cererea de chemare în judecată.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr.316/18.02.2009,a respins ca nefondat recursul pe considerentul că din interpretarea disp. art. 50 din CCM reiese fără putinţă de tăgadă că indemnizaţia minimă de concediere de care face vorbire alin. 1 se plăteşte de către angajator la concedierea individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului,pe când indemnizaţiile prevăzute la pct.4 din Planul Social ,de care face vorbire alin. 4 din art.50 din CCM ,se achită angajaţilor în ipoteza diferită a concedierilor colective, ipoteză reglementată de alin.2 şi următoarele din acelaşi articol. În consecinţă,e evident că în ipoteza concedierilor colective disp. pct.4 din Planul Social nu se completează cu cele ale art. 50 (1) din CCM.

.
9. Imposibilitatea de a primi două tipuri de plăţi compensatorii la data disponibilizării

- art.50 (1) din CCM 2005,2006,2007,2008- Petrom SA

- planul social

La data disponibilizării pentru motive neimputabile, salariaţii primesc plăţi compensatorii constând în 15 salarii medii nete pe unitate stabilite prin Planul social negociat între unitate şi sindicat.

Salariaţii nu pot primi două tipuri de plăţi compensatorii, respectiv plata compensatorie prevăzută în Planul social şi indemnizaţia minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM 2005, întrucât prevederile din Planul social sunt mai favorabile şi au luat locul dispoziţiilor art.50 din CCM care au valoare de principiu.

(Curtea de Apel Ploieşti-Secţia Conflite de Muncă şi Asigurări Sociale - decizia civilă nr.149/27.01.2009)

Prin cererea înregistrată sub nr.5320/105/2008 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanţii P.V, G. D, C.M.E, C. V., N.E.S., B.G., F.V., S.I., N.A.R. şi L.D., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu S.C. ...., ca, prin hotărârea ce sa va pronunţa, pârâta să fie obligată la plata indemnizaţiei minime de concediere, a unei despăgubiri – reprezentând beneficiul nerealizat în raport de rata inflaţiei, ca urmare a faptului că suma datorată nu a fost plătită la timpul cuvenit – şi a daunelor morale.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 5.221 lei, cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei, cu titlu de daune, despăgubiri şi 1.000 euro, cu titlu de daune morale – pentru fiecare în parte.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către P.V. a 5.221 lei cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei cu titlu de daune, despăgubiri şi 1000 euro cu titlu de daune moral, către G.D. 5221 lei cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei cu titlu de daune , despăgubiri, 1000 euro cu titlu de daune morale, către fiecare dintre C. M.E., C. V., N.E.S., B.G., F.V., S. I. a sumei de 5221 lei cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei cu titlu de daune, despăgubiri şi 1000 euro cu titlu de daune morale, către N.A.R. – 3916 lei cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 293 lei cu titlu de daune, despăgubiri, 1000 euro cu titlu de daune morale şi către L.D., a sumei de 2.612 lei cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 171 lei cu titlu de daune, despăgubiri şi 1.000 euro, cu titlu de daune morale.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au fost salariaţi S.C....., cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, drepturile lor izvorând din calitatea de salariat – conform contractului individual de muncă şi contractului colectiv de muncă, negociat de patronat cu F.S.L.I. P......

În ceea ce priveşte indemnizaţia minimă de concediere, reclamanţii au arătat că, aşa cum se arată în art.50 (1) din CCM/2005 şi CCM/2006, salariaţii care sunt indisponibilizaţi din motive care nu ţin de persoana salariatului, trebuie să primească la disponibilizare drept compensaţie, plată, o indemnizaţie minimă de concediere, în funcţie de vechimea în muncă în P...... S.A.

Au mai arătat reclamanţii că art.50 (1) a fost modificat prin CCM/2007, în sensul reducerii numărului de salarii medii acordate în funcţie de vechime, iar prin CCM/2008, în art.50 s-a introdus al.5, care prevede că „acordarea unui pachet compensator conform Planului Social, exclude acordarea sumelor prevăzute la al.1 din prezentul articol”.

De asemenea, reclamanţii au mai susţinut că la data disponibilizării au primit drepturile băneşti de natură salariale, cu excepţia compensaţiei, plata indemnizaţiei minime de concediere (de 1,5 până la 4 salarii medii nete), plăţi care trebuiau făcute până în anul 2008.

În ceea ce priveşte daunele morale, reclamanţii au susţinut că sumele solicitate li se cuvin faţă de dispreţul cu care au fost trataţi de pârâtă, atât la momentul disponibilizării, cât şi în prezent, acuzându-i că urmăresc o îmbogăţire fără justă cauză.

Reclamanţii au precizat că se opun efectuării unei expertize contabile, întrucât datorită numărului redus de experţi, realizarea unei astfel de lucrări durează chiar şi şase luni de zile, considerent faţă de care indică în cuprinsul cererii de chemare în judecată, detaliat pentru fiecare reclamant, modalitatea de calcul a sumelor solicitate în petitul acţiunii.

În dovedirea acţiunii, reclamanţii au arătat că înţeleg să se folosească, fără a fi obligaţi să facă aceasta, de proba cu acte şi au depus la dosarul cauzei, odată cu acţiunea, copia carnetelor de muncă şi a deciziilor de disponibilizare – pentru fiecare reclamant în parte, dispoziţiile P....... nr.313/25.01.2005 şi nr.713/15.05.2006, comunicarea deciziei de disponibilizare colectivă, Planul Social, precum şi un raport de expertiză judiciară salarizare efectuat într-o altă cauză.

Cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată în drept.

Legal citată, pârâta nu s-a prezentat în faţa instanţei şi nu a formulat întâmpinare.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.2452 din 29.09.2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, a respins ca neintemeiata acţiunea formulată de reclamanţii P.V, G. D, C.M.E, C. V., N.E.S., B.G., F.V., S.I., N.A.R. şi L. D., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu S.C. ....,

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii, au chemat în judecată pe pârâta S.C. ....., pentru ca prin hotararea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata unei sume reprezentând indemnizaţia minimă de concediere conform art. 50 din CCM pe anii 2005-2006, plus despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat în raport de rata inflaţiei ca urmare a faptului că sumele nu le-au fost achitate la termenul cuvenit şi daune morale în cuantum de 1000 euro pentru fiecare reclamant.

In ceea ce priveşte sustinerea reclamanţilor în sensul că aceştia erau îndreptăţiţi să primească atât indemnizaţia minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM pe anul 2005 indemnizaţia prevăzută de art.4 din Planul social, instanţa de fond a apreciat că acestea nu pot fi acordate cumulativ deaorece, potrivit pct.1 din Planul social, acesta constituie o anexă la contractul colectiv de muncă, din analiza comparativă a dispoziţiilor art.50 alin.1 din CCM cu cele ale pct.4 Planul social rezultând că FSLI P....... a negociat prin Planul social condiţii mult mai avantajoase de concediere .

A mai reţinut instanţa de fond, că această concluzie reiese şi din cuprinsul art.6 din decizia de încetare a raporturilor de muncă potrivit cărora „valoarea netă a indemnizaţiei de concediere ce va fi acordată salariaţilor este stabilită cu respectarea art.50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului social, ţinând cont de vechimea în P....... a salariatului”.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut, că în niciunul din documentele depuse în prezenta cauză nu se face vorbire de plata cumulativă atât a drepturilor prevăzute de art.50 din CCM cât şi a pachetului financiar prevăzut de pct. 4 din Planul social .

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că, reclamanţii dacă ar fi fost nemulţumiţi de cuantumul sumelor stabilite drept indemnizaţii de concediere potrivit deciziilor de încetare a contractelor de muncă emise în anul 2006, aceştia ar fi avut posibilitatea să le conteste în termen de 30 de zile de la comunicare la tribunalul în a cărei circumscriptie îşi aveau domiciliul aşa cum prevede art.8 din respectivele decizii.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că în cauză a fost încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare întrucât instanţa nu le-a comunicat întâmpinarea şi actele anexă.

Au precizat recurenţii că prevederile art.1 şi 20 din Legea nr.130/1996 sunt de dispoziţie şi nu de recomandare, astfel încât greşit se susţine că planul social întocmit de angajator cu prilejul unor concedieri colective, modifică şi chiar înlocuieşte de drept din contractul colectiv de muncă.

Astfel, nu se poate susţine că planul social este o anexă a CCM şi că înlocuieşte prevederile art.50 din CCM/2005.

Codul muncii obligă patronatul să întocmească un plan social pe care să-l negocieze cu sindicatul privind protecţia socială a salariaţilor care se concretizează în acordarea de plăţi compensatorii.

Susţin recurenţii că prin CCM 2005/2006 (art.50) se acordă în plus şi indemnizaţii minime de concediere cu precizarea expresă că acestea se completează cu prevederile planului social.

Concluzionând, recurenţii au precizat că, întrucât CCM şi Codul muncii sunt acte juridic distincte, cu aplicabilitate separată, această situaţie presupune un cumul de drepturi salarial, sens în care, au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Curtea, examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurenţi, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, aşa după cum se va arăta în continuare:

Recurenţii-reclamanţi au fost disponibilizaţi în urma unei concedieri colective, ocazie cu care au beneficiat, aşa cum recunosc aceştia prin motivele de recurs, de plăţi compensatorii constând în 15 salarii medii nete pe unitate pentru fiecare persoană.

Aceste plăţi au fost stabilite prin planul social negociat între unitate şi sindicat în conformitate cu disp. art. 68 şi urm. Codul muncii şi care s-a constituit ca o anexă la CCM.

Este adevărat că, la acea dată, respectiv luna noiembrie 2005, în CCM la art.50 era prevăzut dreptul salariaţilor concediaţi din motive neimputabile la o indemnizaţie minimă de concediere calculată în raport cu vechimea în muncă.

Referitor la această indemnizaţie în CCM pe anul 2007 s-a prevăzut că aceasta se acordă numai în cazul concedierilor individuale, pentru ca în anul următor să se stabilească şi faptul că nu este posibil cumulul între plăţile compensatorii şi indemnizaţia minimă de concediere.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond reclamanţii nu puteau fi despăgubiţi de două ori pentru acelaşi fapt, respectiv aceştia nu puteau primi două tipuri de plăţi compensatorii la data disponibilizării, fiind evident faptul că dispoziţiile privind plăţile compensatorii din planul social, mult mai favorabile recurenţilor, au luat locul dispoziţiilor art.50 din CCM care aveau valoare de principiu şi se aplicau în toate situaţiile în care contractul individual de muncă înceta din motive neimputabile salariatului, indiferent că era vorba de o concediere individuală sau colectivă.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât planul social a fost considerat de părţi ca având valoare de act adiţional la contractul colectiv de muncă.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile privind încălcările principiului contradictorialităţii şi a respectării dreptului la apărare, în cauză pârâta nedepunând întâmpinare şi nici înscrisuri aşa cum s-a menţionat.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că recursul este nefondat şi în conformitate cu disp.art.312 Cod procedură civilă l-a respins.