Curtea de Apel Ploiesti

11. ADMINISTRAREA DE NOI PROBATORII ÎN REVIZUIRE, MODIFICAREA SITUAŢIEI DE FAPT INIŢIALE
art. 394 alin.1 lit a Cod procedură penală
Cu ocazia soluţionării unei cereri de revizuire întemeiată pe descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute iniţial, nu pot fi administrate probe decât dacă ele au existat la data soluţionării cauzei iniţiale şi nu probe ce derivă din situaţii ulterioare.

decizia penală nr.81 din 28 ianuarie 2009,
Prin sentinţa penală nr. 24 pronunţată de Judecătoria Târgovişte la 21.01.2008 a fost respinsă cererea formulată de către condamnatul G.I.C., având ca obiect revizuirea sentinţei penale nr. 463 pronunţată de aceeaşi instanţă la 17.04.2003.

Reţine instanţa de fond din motivarea cererii revizuientului, că acesta este nemulţumit de sentinţa de condamnare deoarece, la momentul judecării iniţiale nu s-a procedat la administrarea unei expertize tehnice prin intermediul căreia s-ar fi putut determina în mod cert dacă arborii tăiaţi s-au aflat pe terenul părţii civile sau pe propriul său teren, aşa cum rezultă din procesul-verbal de punere în posesie nr. 17 întocmit la 02.02.2007 pe numele mamei şi o expertiză extrajudiciară efectuată cu mijloacele moderne existente la data de astăzi.

În motivarea soluţiei, Judecătoria a mai precizat că din probatoriile administrate la acea dată a rezultat că revizuientul a avut reprezentarea că cei 9 arbori sunt tăiaţi de pe terenul aflat în posesia, la acea dată a părţii vătămate B.M.

Împotriva sentinţei a declarat apel revizuientul, apreciind că era esenţial, să se stabilească dacă sub raport subiectiv, a acţionat având reprezentarea că depăşeşte sau nu, atunci când a tăiat cei 9 arbori, limitele proprietăţii asupra căreia avea convingerea exercitării în mod legal a prerogativelor dreptului de proprietate.

S-a mai susţinut că, necesitatea efectuării unei expertize tehnice cu teodolitul se impune la terenurile în pantă mare şi foarte mare în care sunt situate terenurile părţilor,deoarece iniţial când s-a stabilit delimitarea dintre proprietatea părinţilor săi şi a părţii vătămate s-a folosit doar ruleta.

Prin decizia penală nr.143/09 septembrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a respins ca nefondat apelul declarat de revizuient, apreciind această critică formulată de către revizuient nu poate fi primită.

Tribunalul a constatat că în speţa ce a condus la condamnarea revizuientului a s-a dispus efectuarea unei expertize, prin intermediul căreia s-a solicitat să se stabilească hotarul dintre proprietăţile părţilor, pentru a se putea aprecia de pe suprafaţa căreia dintre proprietăţi au fost tăiaţi de către inculpat cei 9 arbori, care însă nu a mai fost administrată din cauza neachitării de către revizuient a onorariului stabilit de către instanţă.

Din această perspectivă, s-a remarcat că pe calea revizuirii nu se putea realiza suplimentarea sau reinterpretarea probelor administrate iniţial, deoarece revizuirea este mijlocul procesual prin care se realizează îndreptarea erorilor grave de fapt care pot afecta uneori hotărârile judecătoreşti definitive.

S-a apreciat că o expertiza extrajudiciară poate face trimitere la situaţii care dacă s-ar confirma, ar fi ulterioare momentului în care a fost pronunţată soluţia de condamnare a revizuientului, fiind vorba despre o reamplasare a liniei de hotar dintre terenurile părţilor în urma căreia o mare parte din terenul atribuit iniţial părţii vătămate ar fi trecut în proprietatea inculpatului, odată cu majoritatea cioatelor arborilor tăiaţi, reamplasare ce ar avea loc în urma intervenţiei ulterioare a Comisiei Locale de Aplicare a Legii Fondului Funciar.

Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs revizuientul solicitând admiterea în principiu a revizuirii şi trimiterea cauzei la instanţa de fond urmând ca aceasta din urmă să întocmească o expertiză topo cadastrală, ca urmare a lucrării extrajudiciare depusă cu ocazia prezentei cereri de revizuire.

S-a mai aratat că a existat o incertitudine cu privire la delimitarea proprietăţii între revizuient şi partea vătămată iniţială, B.M., motiv pentru care de altfel respectivul hotar a fost şi reamplasat iar o parte din terenul acesteia a trecut în prezent în proprietatea inculpatului, teren pe care se regăseşte şi cioatele arborilor menţionaţi în cauza iniţială.

Examinând recursul formulat Curtea a apreciat că această cale de atac a fost nefondată, deoarece prin întocmirea acestei expertize topografice cadastrale în temeiul înscrisurilor depuse cu ocazia formulării cererii de revizuire, revizuientul doreşte să se stabilească că în prezent linia de hotar dintre cele două proprietăţi este alta decât cea de la momentul judecării fondului, iar arborii presupus sustraşi, s-ar afla pe terenul său.

Din acest punct de vedere se consideră că instanţa de apel că, în mod just a punctat că această situaţie nu poate fi apreciată ca nouă în temeiul art. 394 alin.1 lit. a Cod procedură penală şi de fapt revizuientul doreşte o prelungire a probatoriului administrat în speţă, probatoriu la care de altfel a renunţat prin neachitarea onorariului expertului desemnat iniţial.

Pe de altă parte consideră Curtea, că prin această construcţie juridică, petentul doreşte să schimbe situaţia de fapt existentă la momentul comiterii infracţiunilor pentru care a fost condamnat, împrejurare ce nu se poate întemeia pe disp. art. 394 alin.1 lit. a Cod procedură penală, care impunea faptele sau împrejurările să fi existat la soluţionarea cauzei însă să nu fi fost cunoscute de instanţa de judecată.

Dintr-un alt punct de vedere instanţa de recurs remarcă, că sustragerea unor bunuri chiar şi din posesia unei persoane care nu este proprietarul bunului sustras, reprezintă tot o faptă de furt, în viziunea legii penale.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că cererea revizuientului nu se încadrează în dispoziţiile art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală.

12. APRECIEREA DECLARAŢIILOR PĂRŢII VĂTĂMATE, ALE INCULPAŢILOR, SCHIMBARE DE ÎNCADRARE JURIDICĂ
- art.63, 69, 75 Cod procedură penală,

- art. 213 şi 211 Cod penal

Relevarea de către persoana vătămată a unei situaţii de fapt diferită în faţa instanţei judecătoreşti, faţă de cea învederată în faza de urmărire penală nu conduce automat la schimbarea încadrării juridice a faptei dedusă judecăţii deoarece aceste declaraţii trebuie coroborate şi apreciate în urma examinării tuturor probelor administrate în speţă.
Decizia penală nr. 160/2.03.2009

Prin sentinţa penală nr.170/29.09.2008 pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte, în baza art. 211 alin.1,2 lit. b,c şi alin 2 ind.1 lit. a Cod penal cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal s-a dispus condamnarea inculpatului N.F.C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, iar în baza 211 alin.1,2 lit. b,c şi alin 2 ind.1 lit a Cod penal cu aplicarea art.99 şi urm. Cod penal art.74 alin.2 si art.76 lit. c Cod penal s-a dispus condamnarea inculpatului F.C.B., la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că, în data de 21 ianuarie 2008, în jurul orelor 20,00, inculpaţii N.F.C. şi F.C.B. se deplasau cu trenul personal 3466 ce deservea ruta Măneciu - Ploieşti, pentru a reveni în comuna Măgurele, după rezolvarea unor probleme personale în Vălenii de Munte şi luând hotărârea de a procura bani, au străbătut vagonul pe cele două nivele, localizând o potenţială victimă, singură, în capătul culoarului.

Inculpaţii au spart două sticle pe care le-au găsit pe primul palier, înarmându-se cu cioburile rezultate şi au întrerupt lumina în sectorul de vagon în care se afla victima, după care au urcat la etajul acestuia.

Inculpatul minor F.C.B. a lovit pe partea vătămată C.C. cu palma peste faţă şi l-a ameninţat cu ciobul de sticlă, în zona gâtului iar inculpatul N.F.C. a lovit la rândul său pe partea vătămată, cu pumnii în zona capului, împrejurare în care inculpatul F.C.B. a băgat mâna în buzunarul pantalonilor părţii vătămate, de unde a sustras un pachet de ţigări, pe care l-a aruncat şi un telefon mobil, marca Motorola.

După ce trenul a oprit în staţia Măgurele, cei doi inculpaţi au coborât şi au fugit pe o stradă lăturalnică din zonă, fiind urmăriţi de partea vătămată, care a sesizat Postul de Poliţie din localitate.

Împotriva acestei căi de atac au declarat apel ambii inculpaţi, aceştia precizând că sunt nevinovaţi deoarece nu au fost administrate probe din care să rezulte vinovăţia lor, iar în subsidiar arătând că fapta astfel cum a fost reţinută de către instanţa de fond nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prev.de art. 211 al.1,2 lit.b. c si al.2¹ lit. a Cod penal, ci ale infracţiunii de abuz de încredere prev.de art. 213 Cod penal.

Prin decizia penală nr. 320 din 15 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Prahova s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii N.F.C. şi F.C.B.cu motivarea că, deşi partea vătămată C.C. în faţa instanţei de fond şi a celei de apel a revenit asupra declaraţiilor din faza de urmărire penală menţionând că, a dat telefonul inculpaţilor de bună voie, pentru ca aceştia să iniţieze transmiterea unui SMS, această împrejurare nu ar fi de natura să ducă la concluzia existentei unui temei legitim pentru însuşirea bunului, fiind evident lipsa consimţământului persoanei vătămate, deoarece nu si-a dat seama de acţiunea făptuitorului şi deci, nu a fost pusă în situaţia de a-şi exprima sau nu acordul, deoarece în declaraţiile date de partea vătămata în faţa instanţei, nu a făcut nici o referire cu privire la consimţământul său conform căruia inculpaţii să-şi însuşească telefonul mobil.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul N.F.C., reiterând motivele de apel.

Examinând recursul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate , cât şi raportat la art. 385⁹ alin.3 Cod procedură penală, Curtea, apreciază că această cale de atac este nefondată deoarece deşi se invocă schimbarea atitudinii procesuale a persoanei vătămate totuşi, aşa cum a constatat tribunalul din cele două declaraţii , nu rezultă că aceasta a făcut expres referire la faptul că înmânarea telefonului mobil s-a făcut de bună voie, la simplele rugăminţi ale coinculpaţilor.

Numai dacă aparatul telefonic ar fi fost înmânat de bună voie şi unei persoane în care partea vătămată să fi avut deplină încredere s-ar fi putut discuta îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 213 Cod penal.

Ori, aşa cum rezultă din probatoriile administrate partea vătămată era singură în acel compartiment şi prima oară când îi întâlnea pe cei doi inculpaţi ce aveau asupra lor câte un ciob de sticlă confecţionat special, situaţie care excede încrederii necesare existenţei infracţiunii de abuz de încredere.

Cu această motivaţie Curtea a apreciat că soluţiile anterioare au fost perfect temeinice şi legale atât din punct de vedere al situaţiei de fapt dar şi al încadrării în drept.

13. Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare. Cererea condamnatului. Caracterul obligatoriu.

C. penal, art. 522/1

Legea 302/2004, art. 34 şi 69 al.1
În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către prima instanţă de judecată, la cererea condamnatului. Prin urmare, dacă persoana extrădată solicită rejudecarea cauzei sale, instanţa nu poate refuza acest lucru pe motiv că persoana extrădată s-a sustras urmăririi penale sau judecătoreşti deoarece textul nu face nici o precizare în acest sens.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală

Decizia nr. 45 din 16 ianuarie 2009

Prin sentinţa penala nr. 1903/20.09.2007 pronunţata de Judecătoria Ploieşti s-a respins ca neîntemeiata cererea de rejudecare formulata in baza art.522¹ Cod proc. penală, de condamnatul deţinut in Penitenciarul Ploieşti.

Pentru a pronunţa acestă sentinţă prima instanţă a reţinut că prin s.p.2820/2002 pronunţata de Judecătoria Ploieşti, definitiva prin neapelare la 02.12.2002, numitul B.O. a fost condamnat pentru săvârşirea a doua infracţiuni de delapidare prev.de art. 215/1 alin.l Cod penal cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi respectiv de fals in înscrisuri sub semnătura privata prev.de art.290 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal la pedeapsa de 1 an închisoare, fapte din perioada noiembrie 2000- august 2001, în urma contopirii celor doua pedepse condamnatul urmând sa execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.

Încă din cursul urmăririi penale, din data de 10.05.2002 numitul a fost dat in urmărire generala de către I.P.J. Prahova in baza Ordinului nr. 123496/10.05.2002.

Din actele existente la dosar a rezultat ca la începutul lunii ianuarie 2002 apelantul B. O. a plecat in Spania şi de asemenea că în discuţiile purtate telefonic cu fosta soţie B. C. i-a precizat acesteia că motivul plecării îl constituie faptul că ştia de la reprezentanţii societăţii prejudiciate că urmează sa fie urmărit penal.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel numitul B. O., criticând-o ca nelegala şi netemeinica, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi pe fond rejudecarea cauzei.

In apelul declarat, condamnatul a arătat că nu a avut cunoştinţa de existenta unui dosar penal pe numele său, fiind plecat din ţară la acel moment şi neputându-şi face apărările necesare in momentul in care a fost judecat.

Tribunalul Prahova a respins apelul prin decizia nr. 344/7.11.2007, ca nefondat cu motivarea că inculpatul s-a sustras urmăririi penale aspect ce conduce la neaplicarea textului art. 522/1 Cod pr. penală.

Recursul declarat de condamnatul B.O împotriva deciziei mai sus menţionate este fondat.

Astfel, la data de 30.04.2002 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de condamnatul B.O. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.215¹ , 289 şi 291 c.p., plângerea penală fiind depusă de partea vătămată S.C. M. P. SRL Oradea la data de 23.01.2002.

Anterior acestei date inculpatul B. O. a vândut apartamentul proprietate personală, părţii vătămate S.C. M. P. SRL Oradea.

În cursul urmăririi penale inculpatul B. O. nu a fost audiat, iar la data de 01.08.2002 acesta a fost trimis în judecată în lipsă pentru infracţiunile sus-menţionate. Nici în cursul judecăţii inculpatul nu s-a prezentat, hotărârea fiind pronunţată în lipsa sa.

Din procesul verbal de căutare din data de 26.03.2002 rezultă că inculpatul B. O. era plecat în străinătate de aproximativ 3 luni, deci înainte ca partea vătămată să depună plângere penală împotriva sa.

Sentinţa penală nr. 2820 din 12.11.2002 a Judecătoriei Ploieşti, prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani, a rămas definitivă prin neapelare, astfel că s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 3730/02.12.2002, iar la data de 12.11.2006 autorităţile spaniole, la solicitarea autorităţilor române, au decis extrădarea condamnatului B.O., acesta fiind arestat de I.G.P.R. Bucureşti la 12.02.2007.

Potrivit art. 522¹ c.p.p. în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecată şi condamnată în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, iar dispoziţiile art.405-408 se aplică în mod corespunzător.

Astfel, dacă persoana extrădată solicită rejudecarea cauzei sale, instanţa nu poate refuza acest lucru, pe motiv că persoana extrădată s-a sustras urmăririi penale sau judecătoreşti, întrucât textul nu face nici o precizare în acest sens.

Mai mult decât atât art. 69 din Legea nr.302/2004 modificată şi republicată, intitulat rejudecarea extrădatului, prevede că, asigurarea rejudecării cauzei în prezenţa persoanei extrădate, în condiţiile art. 34 alin.1, este dată de Ministerul Justiţiei.

Deci, acest articol impune Ministerului Justiţiei să dea statului solicitat asigurări că persoana ce se solicită a fi extrădată va fi rejudecată, dacă acest lucru s-a făcut în lipsa sa.

Art.34 din aceeaşi lege prevede că, în cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţată printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca fiind suficiente pentru a garanta persoana a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi garanteze drepturile la apărare (…).

Acest text se aplică, conform art. 69 din lege şi în cazul extrădării active.

Drept urmare, raportat la textele legale mai sus menţionate şi independent de împrejurarea dacă condamnatul s-a sustras ori nu urmăririi penale sau judecăţii, se impune rejudecarea cauzei în vederea respectării dreptului la apărare, motiv pentru care s-au casat ambele hotărâri şi s-a trimis cauza la prima instanţă de judecată.

14. Reabilitare judecătorească. Graţiere administrativă. Momentul de început al calculului termenului. Neîmplinirea acestuia.

C. pen. art. 136 al.3

Legea nr. 543/2002


În caz de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul de reabilitare curge de la data actului de graţiere, după cum se arată în mod expres în art. 136 al.3 Cod penal iar nu de la vreun alt moment procedural.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală

Decizia nr. 161 din 8 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr.423/23.10.2007 a Tribunalului Dâmboviţa s-a admis cererea de reabilitare formulată de condamnatul D.T. M.

S-a dispus reabilitarea judecătorească a condamnatului privitor la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, cu executare la locul de muncă, aplicată prin sentinţa penală nr.367/15.12.2000 în dosarul nr.2363/2000 de Tribunalul Dâmboviţa rămasă definitivă prin neexercitarea căilor de atac.

Pentru a pronunţa sentinţa respectivă prima instanţă a reţinut în baza probelor administrate în cauză următoarea situaţie:

Potrivit dispoziţiilor art. 494 şi urm. C.p.p. rap. la art. 135-137 C.p. condamantul poate fi reabilitat la cerere de instanţa judecătorească, după trecerea termenului de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate (pentru cazul din speţă) dacă nu a suferit o nouă condamnare în acest interval de timp, îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a avut o bună conduită şi a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat prin hotărârea de condamnare.

Cum D.T.M. , condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare cu executarea la locul de muncă, prin sentinţa penală nr. 367 din 15.12.2000 a Tribunalului Dâmboviţa, a cărei executare a început la 01.12.2001, nu a suferit o nouă condamnare (astfel cum rezultă din certificatul de cazier judiciar nr. 15386 din 07.06.2007), îşi are asigurată existenţa prin muncă (conform adresei nr. 28 din 29.06.2007 a SC C.M. SRL Târgovişte, potrivit căreia este angajat ca operator D.D.D. cu un venit lunar de 350 lei RON), are o conduită (potrivit caracterizărilor întocmite de G.D. şi SC C.M. SRL Târgovişte, prin adresa nr. 31 din 17.09.2007) şi a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile (împrejurare dedusă din conţinutul sentinţei penale mai sus menţionate şi adresa nr. 4569 din 19.09.2007 a Serviciul Impozite şi Taxe a Primăriei Aninoasa) rezultă că cererea sa de reabilitare judecătorească este întemeiată.

Împotriva sentinţei respective a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi învederând că:

Instanţa de fond nu a manifestat rol activ în verificarea şi îndeplinirea tuturor condiţiilor de către condamnat pentru a se dispune reabilitarea judecătorească a acestuia.

Recursul este fondat.

Astfel, se reţine că numitul D. T. M. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 367/2000 a Tribunalului Dâmboviţa în baza art. 26 rap. la art. 215¹ alin. 1 C.p. cu aplicarea art. 75 lit.a C.p. şi art.13 c.p. cu art. 86⁷ C.p. la pedeapsa cu executare la locul de muncă S.C. M. C. SRL iar în baza art. 350 alin.3 lit.b C.p.p. s-a dispus punerea lui de îndată în libertate cu deducerea măsurii arestării preventive de la 15.03.2001 la zi.

Prin sentinţa penală nr.292/2001 a Tribunalului Dâmboviţa s-a admis ulterior cererea de schimbare a locului de muncă la S.C. C. M. SRL Târgovişte care a comunicat începerea executării pedepsei respective la data de 1.12.2001.Totuşi la data de 10.10.2002 pedeapsa a cărei reabilitare se solicită a fost graţiată administrativ în temeiul Legii nr.543/2002, actul de clemenţă intervenind după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Potrivit disp. art. 136 alin.3 C.p. în caz de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul (în cazul nostru de 5 ani şi 6 luni) curge de la data actului de graţiere - 4.10.2002.

Se observă, astfel, cu uşurinţă că prima instanţă de judecată a socotit greşit momentul de început al termenului de reabilitare de 5 ani şi 6 luni întrucât nu numai că nu a dat relevanţă articolului mai sus menţionat dar a apreciat că acest moment ar fi determinat de începutul executării pedepsei şi nu de sfârşitul acestei executări, cum ar fi fost firesc, în conformitate cu disp. art. 136 alin. 1 C.p., în lipsa vreunui act de clemenţă al legiuitorului.

Prin urmare, constatându-se că termenul de reabilitate se va împlini la data de 4.07.2008, Curtea în temeiul art. 385/15 al.1 pct.2 lit. d C.p.p., a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, a casat în totalitate sentinţa recurată şi pe fond, a respins ca prematur introdusă cererea de reabilitare.

15. Apel declarat tardiv. Inculpat prezent atât la dezbateri cât şi la pronunţare. Recurs inadmisibil.

Cod. pr. penală, art. 365 al.1

Art. 416 al.1 pct.2 lit. a


Declararea apelului în intervalul de 10 zile de la data încarcerării nu poate avea nici o relevanţă juridică în cazul unei inculpal care a fost prezent atât la dezbateri cât şi la pronunţare şi care, aflându-se în stare de libertate, avea la îndemână orice posibilitate de a verifica dacă apărătorul său din oficiu a depus apel pentru persoana sa, demers pe care îl putea, de altfel, efectua şi singur.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală

Decizia nr. 161 din 2.03.2009

Prin sentinţa penala nr. 362/07.10.2008 Judecătoria Câmpina în baza art.86 alin.1 din OUG 195/2002, a dispus condamnarea inculpatului D. G. aflat in Penitenciarul Ploieşti,, la o pedeapsă de 1 (un) an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autoturism pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere.

S-a făcut aplic.art.71 şi art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.

Instanţa de fond pe baza probelor administrate în cauză a reţinut în sarcina inculpatului că în data de 02.02.2008 a fost depistat de organele de poliţie conducând autoturismul Dacia cu nr. de înmatriculare nr. B 13 ZJU fără a poseda permis de conducere.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul D. G. criticând-o ca netemeinică şi nelegală susţinând că nu i-a fost făcută o apărare corespunzătoare de către apărătorul din oficiu care nu a pus în discuţie adevărata situaţie de fapt.

În data de 07.01.2009 s-a pus în discuţie din oficiu excepţia de tardivitate a declarării apelului, în sensul că inculpatul a fost prezent în instanţă la dezbateri însă acesta a declarat apel după ce a fost încarcerat în vederea executării pedepsei aplicate.

Apelantul a susţinut că nu a cunoscut termenul de declarare a apelului şi nici nu a fost consiliat corespunzător de apărătorul său.

Apelantul inculpat a solicitat repunerea în termenul de apel şi pe fond admiterea apelului şi aplicarea disp. art. 81 Cod penal privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Tribunalul Prahova, prin decizia nr. 3 din 7.01.2009 a respins apelul ca nefondat apreciind că este real faptul că inculpatul a declarat apel în intervalul de 10 zile de la data încarcerării dar aceasta nu poate avea nici o relevanţă juridică faţă de împrejurarea că persoana respectivă a fost prezentă atât la dezbateri cât şi la pronunţare, dispoziţiile art. 363 al.1 cod procedură penală fiind fără echivoc.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul D. G. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a învederat că în mod greşit i s-a respins ca tardivă calea ordinară de atac întrucât partea a fost împiedicată să o declare datorită lipsei unei apărări efective din partea avocatului din oficiu pe care l-a avut în cauză. A arătat că i s-a refuzat în acest fel dreptul la un proces echitabil încălcându-se dispoziţiile CEDO.

Recursul declarat de inculpat este inadmisibil.

În acest sens, potrivit disp. art. 416 alin.1 pct.2 lit. a Cod procedură penală, hotărârea primei instanţe rămasă definitivă la data expirării termenului de apel când nu s-a declarat apel în termen.

Sub acest ultim aspect este de necontestat că inculpatul nu a declarat apel în termen, astfel cum se arată în mod elocvent în considerentele deciziei de apel şi după cum o recunoaşte însuşi inculpatul.

Cu toate acestea, inculpatul D. G. ar fi putut beneficia de dispoziţiile art. 364 Cod procedură penală privind repunerea în termen dacă ar fi îndeplinit condiţiile prevăzute de respectivul text de lege.

Ori, nu este cazul în ceea ce îl priveşte inculpat, întrucât acesta nu a făcut dovada faptului că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.

Comparaţia cu cauza Lăpuşan contra României este totalmente inoportună întrucât în acea cauză recurentul aflat în stare de arest nu a fost prezent la soluţionarea recursului aşa cum s-a întâmplat cu numitul D. G. care a fost prezent şi s-a aflat în stare de libertate având astfel neîngrădită posibilitatea de a verifica depunerea de către apărătorul său a căii de atac a apelului, demers pe care de altfel îl putea realiza şi singur. Deci nu se poate trage sub nici o formă concluzia că inculpatul nu a beneficiat de un proces echitabil, culpa pentru nedeclararea apelului revenindu-i în primul rând chiar lui însuşi.

În orice caz, în cauză nu sunt prezente motivele de recurs prevăzute de art.385⁹ alin.1 pct.10 şi 18 Cod procedură penală, invocate de către recurent, recurs care, în raport cu prevederile art. 385¹ alin.4 teza I şi vis - a - vis de concluziile anterioare expuse apare ca fiind inadmisibil.

Decizii Relevante

Trimestrul I 2009

Curtea de Apel Ploiesti

Sectia Comerciala si de Contencios Administrativ si Fiscal