Curtea de Apel Ploieşti

15. Efectul compensatoriu al daunelor morale. Daune morale acordate în baza Legii nr.544/2001 privind accesul liber la informaţiile de interes public.
- art. 22 (2) din Legea nr.544/2001;

- art. 15 (1) din Legea nr.544/2001.

Potrivit art. 22(2) din Legea nr.544/2001, instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească daune morale şi/sau patrimoniale.

Potrivit art. 15 (1) din Legea nr.544/2001, accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat.
Prin decizia nr.792/10.05.2010 Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondate, ambele recursuri formulate de reclamanta S.C. A. – I.S.R.L. şi pârâtul CONSILIUL JUDEŢEAN D., împotriva sentinţei nr.133 din data de 4 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

În privinţa motivului de recurs potrivit căruia cuantumul de 500 lei daune morale acordat este mic, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a evaluat paguba morală suferită, având în vedere efectul compensatoriu al acestor daune , precum şi împrejurarea că acestea nu pot constitui amenzi excesive pentru persoanele obligate şi nici venituri nejustificate pentru cele prejudiciate.

Prima instanţă a apreciat consecinţele suferite de reclamantă, ca reprezentant al mass-media locale, compensându-le prin acordarea daunelor în această sumă, cuantumul lor fiind respectat strict la neîndeplinirea la timp a obligaţiei principale dedusă judecăţii.

Referitor la motivul de recurs formulat de pârât, privind acordarea nejustificată de daune morale, Curtea constată că nu este întemeiat, întrucât în mod corect s-a apreciat de instanţa de fond că societatea reclamantă a suferit un prejudiciu moral prin necomunicarea informaţiilor de interes public, în termenul prevăzut de art. 7 din Legea nr.544/2001, cuantificarea acestui prejudiciu la 500 lei, oferind o compensaţie echitabilă societăţii de presă în raport de consecinţele suferite şi de calitatea de reprezentat al mass-mediei locale.

Nici motivul de recurs potrivit căruia reclamanta nu se regăseşte în enumerarea prevăzută de art. 2 alin. 1 lit. s din legea contenciosului administrativ şi nu face dovada vătămării vreunui drept subiectiv sau interes legitim privat al său, nu este întemeiat, întrucât acţiunea cu care a fost investită instanţa de fond este întemeiată pe dispoziţiile speciale a Legii 544/2001, acest act normativ garantând accesul liber la informaţiile de interes public, inclusiv pentru mijloacele de informare în masă conform art. 15 din lege, secţiunea a 2-a din actul normativ cuprinzând dispoziţii speciale pentru mijloacele de informare în masă, cum este şi SC A.– I.SRL Târgovişte, nefiind necesar a se face dovada vreunui drept subiectiv sau interes legitim al reclamantei.

De asemenea, nu este fondat nici motivul de recurs potrivit căruia daunele morale pot fi acordate numai într-un contencios subiectiv şi nu într-un contencios obiectiv, întrucât acordarea de daune morale este prevăzută de art. 22 alin.2 din Legea 544/2001, acest text de lege nefăcând distincţia între persoanele ce sesizează instanţa de judecată, întrucât se consideră vătămate în drepturile lor prevăzute în acest act normativ special. În secţiunea a 2-a din lege sunt reglementate expres drepturile mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public, iar societăţile ce îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu nu sunt exceptate de la acordarea de daune morale, distincţia dintre un contencios subiectiv şi unul obiectiv, neavând nicio relevanţă în condiţiile în care sunt îndeplinite şi probate cerinţele răspunderii civile delictuale.

16. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Eliberare de certificat de luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie 1989 – remarcat prin fapte deosebite, după abrogarea Legii nr.42/1990.
- art.9 din Legea nr.341/2004;

- art.137 Cod procedură civilă.

Potrivit art.9 din Legea 341/2004 privind legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptători care au contribuit la victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma Revoluţiei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987, în baza sa nu se emit noi certificate, ci numai se preschimbă cele deja existente.

Potrivit art. 137 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Sentinţa nr.171 din data de 7 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal
Prin sentinţa nr.171/7.07.2010 Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 şi a respins ca inadmisibilă acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă eliberarea Certificatului de Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 - remarcat prin fapte deosebite, reclamantul motivând că a fost recunoscut ca beneficiar al Legii nr. 42/1990.

Prin Legea nr. 341/2004 a fost însă abrogată Legea nr. 42/1990, iar în baza acesteia din urmă reclamantul nu deţine certificatul doveditor al calităţii solicitate.

De asemenea, potrivit art. 9 din Legea nr. 341/2004, privind legea recunoştinţei faţă de erorii-martiri şi luptători care au contribuit la victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma Revoluţiei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987, în baza sa nu se emit noi certificate, ci numai se preschimbă cele deja existente.

Cum reclamantului nu i s-a emis până în prezent un asemenea certificat, în lipsa acestuia, nu se poate preschimba.

Potrivit art. 9 (4) din Legea nr. 341/2004, certificatele doveditoarea care, în perioada 1990-1997, au fost eliberate de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 42/1990 şi de Comisia pentru cinstirea şi sprijinirea erorilor Revoluţiei din Decembrie 1989, pe perioada preschimbării, maxim 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, îşi păstrează valabilitatea.

Or, în cazul de faţă reclamantul nu deţine un astfel de certificat pentru a putea să fie acum preschimbat, iar eliberarea acestuia nu se mai poate face deoarece Comisia pentru aplicarea Legii nr. 42/1990 şi Comisia pentru cinstirea şi sprijinirea eroilor Revoluţiei din Decembrie 1989 şi-au încetat activitatea.

Ca atare, la acest moment nu se mai pot elibera certificatele respective, ci numai preschimba.

Decizii Relevante

Trimestrul II 2010
Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

1. Competenţa după materie în cazul ordonanţei preşedinţiale.
-art.581 alin.2 Cod pr.civ.
În considerarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil cererea de suspendare provizorie care are natura juridică a unei ordonanţe preşedinţiale prin opţiunea reclamantului, impune aplicarea dispoziţiilor arr.581 şi urm. cod pr.civ. inclusiv în privinţa instanţei competente care este, prin voinţa legiuitorului, instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului, conform alin.2 din art.581 cod.pr.civ.

Decizia civilă nr. 1157 din 8 iunie 2010 a Secţiei Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale-Curtea de Apel Ploieşti

Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului, reclamanta D. S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, suspendarea provizorie a efectelor Ordinului nr.745/N.V/29.07.2009 emis de Preşedintele Curţii de Conturi a României şi a Hotărârii nr. 93/28.07.2009 emisă de Plenul Curţii de Conturi a României, prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului său individual de muncă şi totodată repunerea pe postul deţinut anterior, cu plata drepturilor băneşti aferente .

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost angajată a pârâtei în baza unui contract individual de muncă de la 1.01.1994, îndeplinind funcţia de controlor financiar până la 30.11.2005, iar începând cu data de 1.12.2005 a fost numită în funcţia de director adjunct, grad profesional I/1.

Reclamanta a mai relatat că în toată această perioadă a primit calificativul „ foarte bun “ iar ordinul prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului său de muncă reprezintă o măsura abuzivă dispusă de pârâtă .

A mai precizat reclamanta că a formulat contestaţie pe calea dreptului comun împotriva Ordinului şi a Hotărârii menţionate mai sus, contestaţie înregistrată sub nr. 3441/114/2009 la Tribunalul Buzău, iar unul din capetele de cerere ale acestei acţiuni vizează suspendarea efectelor ordinului, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului.

Reclamanta a mai relatat că ordinul contestat este lovit de nulitate absolută, întrucât acţiunea disciplinară declanşată împotriva sa nu are la bază sesizarea efectuată de consilierul de conturi competent, nu cuprinde descrierea faptelor ce constituie abateri disciplinare, nu se menţionează data săvârşirii faptelor invocate şi nu a fost îndeplinită procedura cercetării disciplinare prealabile .

Reclamanta a motivat urgenţa prezentei acţiuni, prin faptul că urmare a încetării raporturilor de muncă este privată de drepturile salariale şi celelalte drepturi conferite de legislaţia muncii.

Ulterior, reclamanta a formulat precizări ale acţiunii introductive prin care a solicitat pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale vremelnice şi executorii indicând ca temei legal al cererii prevederile art 581 Cod procedura civilă şi totodată a solicitat să se dispună suspendarea celor doua acte emise de Curtea de Conturi,

până la soluţionarea definitivă a contestaţiei împotriva deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă precum şi reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior.

În termen legal, pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate, întrucât temeiul de drept invocat iniţial, respectiv art. 403 Cod procedură civila reglementează cererea de suspendare ce poate fi formulată doar în condiţiile în care este dublată de o contestaţie la executare, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă .

S-a mai invocat că cererea de suspendare provizorie formulată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate aşa cum sunt cerute de lege în cazul ordonanţei preşedinţiale, întrucât apărările formulate de reclamantă nu pot fi luate în considerare, deoarece vizează fondul litigiului, nu există o situaţie grabnică şi nu poate fi vorba despre o pagubă iminentă care nu s-ar putea repara sau preveni, reclamanta putând fructifica toate aceste drepturi şi interese pe calea acţiunii principale de drept comun.

A mai susţinut pârâta că actele emise sunt acte administrative ce se bucură de prezumţiile de legalitate, de autenticitate si de veridicitate iar suspendarea solicitată constituie o excepţie de la regula executării din oficiu a acestora.

La termenul de judecată din 7.04.2010, instanţa a invocat din oficiu şi a pus in discuţia parţilor excepţia de necompetenţă materială în soluţionarea prezentei cauze iar prin sentinţa civilă nr.497 pronunţată la 9 aprilie 2007 a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Ploiesti-Secţia de Contencios Administrativ.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în raport de excepţia peremptorie invocată din oficiu, că aceasta este justificată de următoarele considerente :

Reclamanta a solicitat suspendarea provizorie a efectelor Ordinului nr. 745/N.V din 29.07.2009 emis de Preşedintele Curţii de Conturi a României şi a Hotărârii nr. 93/28.07.2009 emisă de Plenul Curţii de Conturi şi conform precizărilor la acţiune, temeiul de drept constituindu-l prevederile art. 581 cod proc. Civ., iar suspendarea s-a solicitat în baza art 403 al. 4 din acelaşi cod.

Anterior verificării îndeplinirii celor trei condiţii impuse de art. 581c.pr.civ., respectiv urgenţa, vremelnicia şi neprejudecarea fondului, instanţa este obligată să-şi verificare competenţa materială.

Fără a intra în cercetarea fondului, tribunalul analizând Ordinul Preşedintelui Curţii de Conturi a României nr. 745/N.V. din 29.07.2009 constată că reclamanta a fost sancţionată cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă conform prevederilor art.16 lit.e din Hotărârea nr. 24/19.11.2008 a Plenului Curţii de Conturi a României pentru Aprobarea Codului de Conduita Etică şi Profesională a Personalului Curţii de Conturi, art.62 lit.b din Statutul Auditoriului Public Extern , aprobat prin Hotărârea nr. 31 din 28.11.2008 .

Sub aspectul dispoziţiilor legale inserate chiar în ordinul contestat, instanţa a reţinut că potrivit art.60 lit.g din Legea nr. 94/1992 republicată, Preşedintele Curţii de Conturi exercită acţiunea disciplinară conform prevederilor art.57 şi aplică sancţiunea disciplinară în cazurile prevăzute de codul etic al profesiei.

În conformitate cu art.57 din aceeaşi lege se menţionează că răspunderea disciplinară a auditorilor publici externi, condiţiile şi procedura de aplicare se stabilesc prin codul etic al profesiei aprobat de Plenul Curţii de Conturi, iar în prevederile art.58 lit.j şi k din lege, printre atribuţiile acestui plen se stabilesc şi cel de a aproba Regulamentul de Organizare si Funcţionare a Curţii de Conturi, Codul de Conduita şi Etica Profesională a Personalului precum şi Statutul Auditoriului Extern.

Instanţa a reţinut că în ce priveşte codul de conduită acesta a fost aprobat prin Hotărârea nr. 24/19.11.2008 a Plenului Curţii de Conturi, care în art.16 prevede care sunt sancţiunile disciplinare printre care şi desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. În art.19 se prevede ca Preşedintele Curţii de Conturi dispune aplicarea sancţiunii disciplinare prin Ordin emis în forma scrisă .

Statutul Auditorului Public Extern invocat în Ordinul contestat este aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 31/28.11.2008, iar în secţiunea a III-a privind încetarea raportului de serviciu se prevede în art.62 că desfacerea contractului de muncă al auditoriului public extern din motive imputabile acestuia se dispune prin ordin de către Preşedintele Curţii de Conturi şi se comunică Auditorului Public Extern în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii şi în cazul prevăzut de lit. b se menţionează desfacerea disciplinară a contractului ca sancţiune disciplinară.

Conform art.66 din Statutul Auditorului Public Extern în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care auditorul public extern le consideră neîntemeiate, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat şi s-a dispus încetarea raportului de serviciu în termen de 30 de zile calendaristice.

Tribunalul, a reţinut din probele administrate că reclamanta a solicitat în cadrul dosarului nr.3441/114/2009 înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău constatarea nulităţii ordinului emis de preşedintele Curţii de Conturi, cerere completată ulterior şi cu constatarea nulităţii hotărârii Plenului Curţii de Conturi invocate şi în prezenta acţiune iar prin sentinţa civilă nr. 593/15.03.2010 în prezent recurată s-a dispus declinarea competentei în favoarea Curţii de Apel Ploiesti.

În considerentele sentinţei s-a reţinut în esenţă că în art.66 din Statutul Auditorului Public Extern este prevăzută expres competenţa instanţei de contencios- administrativ în anularea actului administrativ prin care s-a dispus încetarea contractului de muncă, şi atât ordinul Preşedintelui cât si Hotărârea Plenului sunt acte administrative conform art.2 lit.c din Legea 554/2004 emise de o autoritate publică conform literei b din acelaşi articol.

În condiţiile în care în prezenta cauză s-a solicitat pe calea ordonanţei preşedinţiale anularea aceloraşi acte , tribunalul reţinând prevederile art.581 pct.2 cod pr.civila potrivit cărora„Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului s-a apreciat raportat şi la sentinţa de declinare pronunţată în dosarul nr. 3441/114/2009 că în cauză Curtea de Apel Ploiesti-Secţia de Contencios Administrativ este competentă să soluţioneze şi prezenta acţiune.

Împotriva sentinţei primei instanţe reclamanta a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurenta-reclamantă a invocat cazul de recurs prev.de art.304, pct.9 cod pr.civ. susţinând că sentinţa instanţei de fond a fost dată cu greşita aplicare a legii respectiv a dispoziţiilor art.581 alin.2 cod pr.civ. care prevăd că cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului.

Instanţa competentă să judece fondul dreptului este tribunalul-secţia civilă chiar dacă acesta s-a dezinvestit prin sentinţa de declinare a competenţei materiale nr. 393 din 15 martie 2010, deoarece respectiva hotărâre a fost atacată cu recurs şi prin urmare, măsura dispusă nu produce efecte juridice decât după pronunţarea deciziei irevocabile a instanţei de control judiciar.

Recurenta a mai susţinut că prin sentinţa recurată în cauza de faţă, instanţa de fond a stabilit fără nici un temei, că sentinţa de declinare a competenţei pentru fondul dreptului ar produce deja efecte juridice şi că în această situaţie cum Curtea de Apel-secţia de contencios administrativ este indicată ca fiind cea competentă, s-ar impune ca aceeaşi instanţă să se pronunţe şi asupra cererii de ordonanţă preşedinţială, deşi cauza respectivă se află în calea de atac a recursului.

Curtea, verificând sentinţa pronunţată prin prisma cazului de recurs invocat şi a criticilor recurentei, a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi a mijloacelor de probă administrate în cauză dar şi sub toate aspectele astfel cum impune art.304¹ cod pr.civ, a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Instanţa de fond a stabilit în mod corect că cererea de suspendare provizorie a efectelor Ordinului nr.745/N.V din 29 iulie 2009 al Preşedintelui Curţii de Conturi a României şi a Hotărârii nr.93/28 iulie 2009 a Plenului Curţii de Conturi-astfel cum a fost precizată de reclamantă (fila 60) în considerarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil are natura juridică a unei ordonanţe preşedinţiale ceea ce impune aplicarea dispoziţiilor arr.581 şi urm. cod pr.civ. inclusiv în privinţa instanţei competente care este, prin voinţa legiuitorului, instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului, conform alin.2 din art.581 cod.pr.civ.

Fondul dreptului face obiectul dosarului nr. 3441,7/114/2009 al Tribunalului Buzău-secţia civilă, în complet legal constituit pentru soluţionarea litigiilor de muncă, potrivit deciziei nr.1107 pronunţate la data de 27 mai 2010 de Curtea de Apel Ploieşti, conform certificatului depus în instanţa de recurs, ca act nou, în şedinţa dezbaterilor.

În aceste circumstanţe, prin corecta aplicare a dispoziţiilor art.581 alin.2 cod pr.civ. competenţa soluţionării cauzei de faţă revine aceleiaşi prime instanţe care va soluţiona şi fondul dreptului, astfel că în raport de înscrisul nou depus Curtea a admis recursul exercitat de recurenta-reclamantă şi în temeiul art.312 alin.6 rap. la art.304 pct.3 cod pr.civ. a casat sentinţa de declinare a competenţei nr. 497 din 9 aprilie 2010 a tribunalului şi a trimis cauza spre continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe care s-a dezinvestit greşit, considerând competentă Secţia de Contencios Administrativ a Curţii de Apel Ploieşti.


2. Sancţiune disciplinară. Controlul instanţei de judecată asupra legalităţii şi temeiniciei sancţiunii aplicate. Înlocuirea sancţiunii.

- art. 268 alin.2 lit.f şi alin.5 Codul muncii

Instanţa investită cu analiza legalităţii şi temeiniciei unei decizii de sancţionare disciplinare analizează această decizie sub toate aspectele ei, inclusiv sub aspectul sancţiunii aplicate în raport de disp. art.266 Codul muncii.

Angajatorul nu este titularul absolut al prerogativei disciplinare, el aflându-se sub controlul instanţei de judecată potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.
Decizia 1124/2 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale

Prin cererea înregistrată la tribunalul contestatorul BM a chemat în judecată intimata RLC SA, solicitând anularea deciziei de concediere nr. 17/24.07.2009 prin care i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă cu consecinţa reintegrării pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate din momentul desfacerii contractului individual de muncă până la reintegrarea efectivă.

În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că prin decizia contestată i-a încetat contractul de muncă pe motiv că a săvârşit o abatere disciplinară gravă constând în părăsirea locului de muncă fără justificare, abatere nominalizată în Regulamentul intern al angajatorului în art. 13 alin.6 lit. c şi în art.8.

Contestatorul a arătat că abaterea disciplinară imputată nu a existat. Astfel, pe data de 10 iulie 2009 inginerul IE, coordonatorul lucrării la care a fost repartizat contestatorul, a încuviinţat părăsirea locului de muncă de către contestator după care, în mod inconsecvent, a reclamat părăsirea locului de muncă. Mai a arătat contestatorul că pe data de 10 iulie 2009 a lucrat până la orele 12.00 în oraşul Piteşti, împreună cu alţi salariaţi. Întrucât cu o zi în urmă au lucrat suplimentar un număr de două ore datorită specificului lucrării ce presupunea turnare de beton, pentru a compensa aceste ore suplimentare, inginerul IE le-a comunicat că după finalizarea operaţiunii de turnare a betonului din data de 10 iulie, puteau încheia serviciul. În aceste condiţii, după pauza de masă şi predarea echipamentului, a arătat contestatorul, după orele 13.00 a plecat împreună cu ceilalţi salariaţi la sediul societăţii din Târgovişte unde au ajuns la orele 17.00.

La data de 23.10.2009 intimata a solicitat prin întâmpinare respingerea contestaţiei şi menţinerea deciziei de concediere ca legală şi temeinică. S-a arătat în întâmpinare că prin referatul înregistrat sub nr. 1116/10.07.2009, întocmit de către IE în calitate de coordonator al lucrării, s-a adus la cunoştinţa conducerii societăţii că salariatul BM a părăsit locul de muncă fără aprobarea conducătorului ierarhic superior în timpul programului de lucru. Ulterior acestui referat, a arătat intimata, a avut loc convocarea contestatorului în vederea cercetării disciplinare prealabile iar din concluziile comisiei de cercetare disciplinară prealabilă a rezultat că pe data de 10.07.2009, în jurul orelor 12.00 un grup de 5 salariaţi, respectiv CI, SI, DG, ICC şi contestatorul au părăsit nemotivat locul de muncă încălcând dispoziţiile conducătorului ierarhic şi prevederile art. 13 alin.6, lit. c din Regulamentul intern precum şi dispoziţiile art. 8 din acelaşi regulament.

A mai arătat intimata, prin întâmpinare, că susţinerea contestatorului cum că a părăsit locul de muncă cu acordul şefului ierarhic în vederea unei compensări cu timp suplimentar lucrat în ziua precedentă nu poate fi acceptată întrucât astfel de compensări se fac doar în scris, iar părăsirea locului de muncă este cu atât mai condamnabilă cu cât salariaţii aveau asigurate condiţii de cazare, hrană şi diurnă la locul de muncă din localitatea Piteşti.

Prin sentinţa civilă nr.273 din 9 februarie 2010 tribunalul a admis contestaţia formulată de contestatorul BM, în contradictoriu cu intimata RLC SA , a dispus înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă aplicată de intimată prin decizia nr.17/24.07.2009 cu sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 264 alin.1 lit.d din Codul muncii, respectiv reducerea salariului de bază pe o durată de 2 luni cu 5%, a obligat intimata la reintegrarea contestatorului şi la plata drepturilor salariale cuvenite de la data concedierii până la data reintegrării efective, obligând totodată intimata la plata către contestator a sumei de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că BM, în contradictoriu cu intimata RLC S.A a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 17/24.07.2009 prin care i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă solicitând reintegrarea pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate din momentul desfacerii contractului individual de muncă până la reintegrarea efectivă.

Tribunalul a mai reţinut că prin întâmpinarea depusă de către intimată s-a solicitat respingerea contestaţiei formulate întrucât contestatorul a săvârşit, în accepţiunea Regulamentului Intern al RLC SA o abatere disciplinară gravă ce are drept consecinţă desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al salariatului.

În conformitate cu prevederile art. 61 lit. a din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau de la regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară.

Conform art. 13 alin.6 din Regulamentul Intern intimatei constituie abatere disciplinară gravă ce poate duce la concediere, părăsirea locului de muncă fără justificare iar potrivit art. 8 din acelaşi regulament durata timpului de muncă este stabilită prin CCM, iar programul de lucru în cadrul societăţii este între orele 8 -17 cu pauza de masă între orele 12 -13.

În conformitate cu întreaga teorie şi practică judiciară în materie de sancţiuni disciplinare, desfacerea contractului de muncă este cea mai gravă sancţiune ce se poate aplica salariatului, sancţiunea aplicându-se doar în caz de abateri disciplinare repetate sau în cazul săvârşirii unei singure abateri grave, abatere care prin consecinţele şi urmările sale face imposibilă menţinerea persoanei vinovate în cadrul colectivului de muncă.

Din analiza întregului material probator existent la dosarul cauzei, tribunalul a reţinut că pe data de 10 iulie 2009 contestatorul lucra împreună cu o echipă de electricieni în oraşul Piteşti la plantarea de stâlpi pentru iluminat stradal. Deşi programul normal de lucru al intimatei începea la orele 8.00, în mod obişnuit, electricienii începeau lucrul mai devreme datorită faptului că, fiind vară, se lucra mai bine în perioada dimineţii. În aceste condiţii, toţi martorii au declarat că pe data de 10 iulie 2009 lucrul efectiv a început în jurul orelor 7.00 după ce salariaţii au fost transportaţi de la locul de cazare la locul efectuării lucrărilor. Tot din declaraţiile martorilor rezultă că în jurul orelor 12.00 s-a terminat lucrarea de plantat stâlpii, după care a urmat pauza de masă.

Cum în cauză au fost audiaţi ca martori numiţii CI şi ICC, persoane care au litigii identice pe rolul instanţei de judecată, tribunalul a apreciat aceste declaraţii doar în măsura în care ele se coroborează cu declaraţiile martorilor MIB, DCG considerând că sunt subiective. Astfel, tribunalul a reţinut că, deşi salariaţilor le-a fost indicată o nouă locaţie pentru continuarea lucrărilor de către coordonatorul lucrărilor, inginerul IE, aceştia au decis să părăsească locul de muncă fiind nemulţumiţi de condiţiile de cazare şi dorind să ajungă la sediul unităţii intimate din Târgovişte pentru a avea o discuţie în acest sens cu directorul intimatei. Cu privire la existenţa unei opuneri din partea coordonatorului de lucrări sau cu privire la existenţa unui acord tacit al acestuia faţă de dorinţa salariaţilor de a avea o discuţie cu reprezentanţii intimatei nu există indicii certe, astfel încât, tribunalul a plecat de la premisa că salariaţii au plecat fără acordul şefului ierarhic.

În aceste condiţii tribunalul a reţinut existenţa abaterii constând în părăsirea locului de muncă de către salariaţii CI, ŞI, DG, ICC şi BM după efectuarea a cinci ore din programul normal de lucru de 8 ore, abatere justificată în parte prin dorinţa unei discuţii cu conducerea unităţii cu privire la condiţiile de lucru.

Cum contestatorul nu a mai săvârşit abateri disciplinare anterior datei de 10 iulie 2009, tribunalul a considerat că abaterea pentru care acesta a fost sancţionat cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă nu poate fi considerată gravă în sensul regulamentului de ordine interioară deoarece nu a perturbat grav activitatea intimatei şi nu a avut un impact deosebit asupra activităţii acesteia. Lipsa de la locul de muncă vreme de 3 ore pentru a merge la sediul unităţii în vederea solicitării unor condiţii mai bune de muncă nu poate duce, fără a se corobora cu alte consecinţe sau cu existenţa altor abateri disciplinare anterioare, la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. Cu toate acestea, existând o abatere de la disciplina muncii, intimata avea dreptul să sancţioneze contestatorul, situaţie în care, tribunalul a apreciat că în cauză se impune redozarea sancţiunii aplicate contestatorului. Faţă de gravitatea abaterii săvârşite, tribunalul a apreciat că sancţiunea reducerii salariului contestatorului pe o perioadă de 2 luni este o măsură care atrage atenţia contestatorului ca, pe viitor, să aibă un comportament corespunzător normelor interne de disciplină a muncii fiind proporţională, în acelaşi timp, cu gravitatea faptei săvârşite de acesta.

În conformitate cu prevederile art. 78 din Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod nelegal şi netemeinic, instanţa a dispus anularea ei şi a obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate iar la solicitarea salariatului, instanţa a repus părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis contestaţia, a dispus înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă aplicată de intimată prin decizia nr. 17/24.07.2009 cu sancţiunea reducerii salariului de bază pe o perioadă de 2 luni cu 5%, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior iar angajatorul a fost obligat să plătească contestatorului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate de la data desfacerii contractului şi până la reintegrarea efectivă.

Ca parte căzută în pretenţii, intimata a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată, conform dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, cheltuieli de judecată constând în onorariul de apărător.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât contestatorul cât şi intimata, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

În recursul declarat de contestator se arată că deşi s-a făcut dovada că deplasarea de la şantier la sediul societăţii s-a făcut cu acordul directorului unităţii, tribunalul a reţinut în sarcina sa săvârşirea abaterii disciplinare. Se mai arată că în mod greşit nu s-a dispus anularea deciziei de concediere, ci înlocuirea sancţiunii aplicate.

În recursul declarat de intimată se susţine că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale în materie, deoarece aprecierea gravităţii abaterii disciplinare, dozarea şi aplicarea sancţiunii constituie prerogativa angajatorului şi nu a instanţei de judecată. Se mai susţine că sancţiunea concedierii disciplinare este echivalentul răspunderii contractuale.

Se mai susţine că redozarea sancţiunii este rezultatul unei greşite aprecieri a probelor, a faptului că nu s-au observat circumstanţele săvârşirii: participarea mai multor persoane şi sarcina realizării unui contract administrativ pentru mun.Piteşti. Se mai arată că fapta contestatorului ar avea efecte grave deoarece nesocotirea programului de lucru a generat întârziere în onorarea termenului final al execuţiei, pentru care societatea suporta clauzele penale contractuale, lucrarea fiind atribuită prin licitaţie, existând astfel şi posibilitatea interdicţiei de a mai participa şi la alte licitaţii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa atacată şi motivele de recurs, curtea a constatat că recursurile declarate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul declarat de contestator, curtea va reţine că în mod corect instanţa de fond a reţinut săvârşirea abaterii disciplinare şi, raportat la gravitatea faptei, circumstanţele săvârşirii ei, precum şi la circumstanţele personale ale salariatului.

Corect a reţinut instanţa de fond că nu s-au făcut probe concludente din care să rezulte că salariatul a părăsit mai devreme locul de muncă cu acordul şefului ierarhic superior, existând astfel elementele pentru angajarea răspunderii pentru abatere disciplinară.

Prin urmare, sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică sub aceste aspecte, iar recursul declarat de contestator apare ca nefondat.

Referitor la recursul declarat de societatea intimată, curtea a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie.

Critica societăţii recurente se referă la faptul că angajatorul este singurul în măsură să aprecieze asupra sancţiunii disciplinare aplicabile unui salariat, iar nu instanţa de judecată.

Această susţinere este nefondată deoarece legiuitorul a stabilit în mod imperativ dreptul salariatului de a se contesta sancţiunea aplicată la instanţa competentă – art.268 alin.2 lit.f Codul muncii coroborat cu alin.5 al aceluiaşi articol.

Instanţa investită cu analiza legalităţii şi temeiniciei unei decizii de sancţionare disciplinare analizează această decizie sub toate aspectele ei, inclusiv sub aspectul sancţiunii aplicate în raport de disp. art.266 Codul muncii.

Prin urmare angajatorul nu este titularul absolut al prerogativei disciplinare, el aflându-se sub controlul instanţei de judecată potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond, analizând ansamblul probator, a constatat că sancţiunea aplicată pentru abaterea săvârşită este disproporţionată faţă de gravitatea acesteia şi circumstanţele personale ale salariatului şi a dispus înlocuirea acestei sancţiuni cu una mai blândă.

Şi critica privind redozarea sancţiunii apare ca fiind nefondată.

Nu poate fi primită susţinerea societăţii recurente că reintegrarea contestatorului „ar avea efecte devastatoare” faţă de autoritatea angajatorului.

Abaterea pentru care a fost sancţionat salariatul cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă nu poate fi considerată gravă în sensul regulamentului de ordine interioară deoarece nu a perturbat grav activitatea societăţii şi nu a avut un impact deosebit asupra activităţii acesteia. Lipsa de la locul de muncă vreme de 3 ore pentru a merge la sediul unităţii în vederea solicitării unor condiţii mai bune de muncă nu poate duce, fără a se corobora cu alte consecinţe sau cu existenţa altor abateri disciplinare anterioare, la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Mai mult, societatea recurentă nu a făcut probe din care să rezulte, fără dubiu, că a fost obligată la plata unor daune, că i s-a interzis participarea la licitaţii publice de reabilitare şi extindere a reţelelor de iluminat, ori că a suportat orice alt fel de consecinţe în urma părăsirii locului de muncă de către salariatul contestator pentru o perioadă de 3 ore, plecare determinată de nemulţumirea salariaţilor în raport cu anumite condiţii de muncă.

Pentru aceste considerente, curtea a constatat că toate criticile formulate de societatea recurentă sunt nefondate.

Faţă de considerentele expuse, curtea, văzând disp. art.304, 304¹ şi 312 alin.1 C.pr.civ., a respins recursurile declarate ca nefondate, menţinând ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.

3. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.2 cod pr.civ.Limitele exercitării acestei căi extraordinare de atac.

- art.322 pct.2 cod pr.civ.
Art.322 pct.2 cod pr.civ. este o aplicare a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil şi permite reclamantului să stabilească cadrul procesual al litigiului sub aspectul obiectului cererii cu care învesteşte instanţa de judecată şi a părţilor pe care înţelege să le cheme sau se le atragă în proces; acest caz de revizuire vizează inadvertenţele dintre ceea ce s-a solicitat instanţei şi ceea ce aceasta a soluţionat prin hotărârea pronunţată, fiind posibile cele 3 variante avute în vedere de legiuitor în sensul de a se fi acordat ceea ce nu s-a cerut, de a nu se fi pronunţat asupra unui lucru cerut sau s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
Decizia nr. 1220 din data de 15 iunie 2010

a Secţiei Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale-

Curtea de Apel Ploieşti.

Prin cererea înregistrată la această Curte de Apel, revizuientul A.E. a formulat la data de 17 mai 2010 revizuire împotriva deciziei civile nr.714 pronunţată la 7 aprilie 2010 de aceeaşi curte de apel solicitând anularea acesteia şi rejudecarea recursului pe care l-a exercitat împotriva sentinţei civile nr.88 din 13 ian.2010 a tribunalului.

În motivarea cererii de revizuire, revizuentul a invocat dispoziţiile art.327 alin.1² cod pr.civ(text legal care nu există în realitate) iar la termenul de judecată din 8 iunie 2010, acesta a precizat că cererea de revizuire se întemeiază pe cazul prevăzut de art.322 pct.2 cod pr.civ.

Fără a explica în ce constă în concret temeiul de fapt ce a generat introducerea cererii de revizuire sub aspectul art.322 pct.2 cod pr.civ, revizuentul a susţinut că la soluţionarea recursului, Curtea a omis să se pronunţe pe latura privind completarea punctului 14 din fişa sa de pensie şi nu a stabilit cui îi revine sarcina de a plăti diferenţele neîncasate datorită calcului greşit al perioadei de vechime în muncă care nu este de 29 ani 11 luni şi 15 zile ci de 36 ani, 9 luni şi 17 zile

A fost ataşat dosarul civil nr.3873/120/2009 în care a fost pronunţată decizia instanţei de recurs nr. 714 pronunţată la 7 aprilie 2010 a cărei desfiinţare s-a cerut, ca efect al revizuirii de faţă.

Examinând cererea de revizuire în raport de susţinerile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de actele şi lucrările dosarului ataşat, Curtea a constatat că aceasta nu este întemeiată şi a respins-o pentru considerentele care succed:

Fiind o cale extraordinară de atac, de retractare a unei hotărâri definitive, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres şi limitativ prevăzute în cazurile enumerate la art.322 pct.1-9 cod pr.civ.

Între acestea, cel precizat de revizuent stabileşte că revizuirea se poate cere şi împotriva unei decizii date de instanţa de recurs atunci când aceasta evocă fondul, dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Art.322 pct.2 cod pr.civ. este o aplicare a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil şi permite reclamantului să stabilească cadrul procesual al litigiului sub aspectul obiectului cererii cu care învesteşte instanţa de judecată şi a părţilor pe care înţelege să le cheme sau se le atragă în proces; acest caz de revizuire vizează inadvertenţele dintre ceea ce s-a solicitat instanţei şi ceea ce aceasta a soluţionat prin hotărârea pronunţată, fiind posibile cele 3 variante avute în vedere de legiuitor în sensul de a se fi acordat ceea ce nu s-a cerut, de a nu se fi pronunţat asupra unui lucru cerut sau s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

Între aceste limite, verificând decizia civilă nr.714 din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti s-a constatat că prin aceasta a fost respins ca nefondat recursul reclamantului A. E., a fost admis recursul pârâtului Ministerul Apărării Naţionale modificându-se în parte sentinţa în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului.

Decizia sus-arătată îndeplineşte cerinţa de admisibilitate vizând evocarea fondului însă respingerea recursului reclamantului ca nefondat şi admiterea recursului pârâtului nu atrage incidenţa niciuneia dintre cele 3 ipoteze ale cazului de recurs prev.de art.322 pct.2 cod pr.civ., fiindcă prin soluţia astfel pronunţată instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut, ci a soluţionat cele două recursuri cu care a fost legal învestită, neexistând vreo cerere asupra căreia să nu se fi pronunţat.

În realitate, revizuentul vizează obţinerea rejudecării fondului drepturilor pentru care a promovat iniţial cererea de chemare în judecată respectiv stabilirea unei perioade mai mari de vechime în muncă ca urmare a recunoaşterii timpului lucrat în condiţii deosebite(grupă de muncă) şi acordarea diferenţelor de drepturi rezultate din eventuala recalculare a pensiei sale, ceea ce nu este posibil pe calea extraordinară de atac a revizuirii.