Curtea de apel timişoara decizii relevante secţia penală

Contestaţia în anulare. Extinderea motivelor contestaţiei la nemotivarea opiniei minoritare adoptată în cadrul completului de divergenţă. Inadmisibilitate. Motivul contestaţiei în anulare privind existenţa probelor la dosarul de fond cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Necesitatea raportării acestui motiv la cauzele legale de încetare a procesului penal. Extinderea la motivele de achitare. Nelegalitate. Respingerea contestaţiei în anulare

Codul de procedură penală: art. 426

Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac, prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură şi nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Un prim motiv invocat de către contestator este acela că, instanţa de apel, la termenul deliberării din data de 19.02.2015, nefiind întrunită unanimitatea în adoptarea soluţiei asupra chestiunilor supuse deliberării, a repus cauza pe rol potrivit art. 394 alin.(5) C.pr.pen. pentru reluarea judecării în complet de divergentă, dar în cuprinsul deciziei penale nr. 361/2015 din 27 martie 2015, nu se face referire la opinia separată care a determinat neîntrunirea unanimităţii completului de deliberare în adoptarea soluţiei, şi nu s-a făcut vorbire despre motivarea acestei opinii separate.

Acest motiv nu se circumscrie niciunui caz de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) C.pr.pen. neputând astfel fundamenta admiterea căii extraordinare de atac formulate. Pe de altă parte, motivul invocat este şi nefondat, în condiţiile în care, în complet de divergenţă hotărârea se poate lua cu unanimitate dispoziţiile art. 394 alin. (1) – (3) C.pr.pen. fiind aplicabile şi în cazul reluării judecăţii în complet de divergenţă potrivit art. 394 alin. (5).

Contestatorul a invocat în continuare cazul prev. de art.426 alin.(1) lit. b) C.pr.pen.

Acest motiv al contestației în anulare vizează situaţia:„când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”. Se observă pe de o parte, că textul de lege face referire la existența la dosar a unor probe, pe care instanța, care a pronunțat hotărârea definitivă nu le-a observat, iar pe de altă parte, aceste probe ar conduce la încetarea procesului penal, existând o cauză de nepedepsire.

Din cuprinsul normei legale mai sus enunțate, dar și din punct de vedere al probatoriului pentru motivul contestației în anularea invocat, se cere ca, probele referitoare la soluția de încetare a procesului penal să existe la dosar, instanța care soluționează contestația în anulare neputând modifica încadrarea juridică ori starea de fapt, decât dacă în urma admiterii unei contestații în anulare pentru alte motive decât cel invocat, s-ar proceda la rejudecarea cauzei.

Contestatorul invocă în sprijinul acestui caz prevederile art. 426 alin.(1) lit. b) C.pr.pen. împrejurarea că instanţa de fond în mod corect ar fi sesizat faptul că în faza de urmărire penală, întreg probatoriul a fost defectuos administrat, iar în cauză există numeroase lacune şi erori, sau că instanţa de apel ar fi reţinut o cu totul altă stare de fapt.

Aceste motive nu se circumscriu însă situaţiei de la art. 426 alin.(1) lit. b) C.pr.pen. care vizează exclusiv cauzele de încetare a procesului penal, cu referire la art. 16 lit. e) – h) şi j) C.pr.pen., neputând fi extinse la alte cazuri prevăzute de art. 16 alin.(1) lit. a) – d) C.pen. care presupun pronunţarea unei hotărâri de achitare.

Faţă de claritatea textului art. art. 426 alin. (1) lit. b), C.pr.pen, dar şi faţă de caracterul expres şi limitativ al cazurilor de contestaţie în anulare, nu este posibilă o extindere artificială a situaţiilor în care se poate anula o hotărâre judecătorească definitivă, pe baza unor interpretări nepermise de lege care ar fi de natură să conducă la o rejudecare a cauzei cu ocolirea dispoziţiilor imperative ale art. 426 C.pr.pen.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 737/A din 22 iulie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel, în termenul legal, procurorul şi inculpaţii.

Prin decizia penală nr. 361/A/27.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr.4467/325/2013, cu opinie majoritară, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa împotriva sentinţei penale nr. 129/08.05.2014 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. 4467/325/2013.

A fost desființată integral sentinţa apelată şi în rejudecare, în baza art. 386 C.pr.pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de inculpaţii U.I.M. şi N.C., din cea reţinută în rechizitoriu - art. 211, alin. (1), alin. ( 2), lit. b), alin. (2) ind. 1 lit. a) şi b) din vechiul Cod penal (câte două fapte), art. 20 raportat la art. 211, alin. (1), alin. (2), lit. b) alin. (2) ind. 1 lit. a) şi b) din vechiul Cod penal (câte o faptă), art. 240 din vechiul Cod penal (câte o faptă), cu aplicarea art. 33 lit. a), b) din vechiul Cod penal în art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a), b), d) C.pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen. (câte două fapte), art. 32 C.pen. raportat la art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a), b), d) C.pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen. (câte o faptă), cu aplicarea art. 38 alin. (2) C.pen.

I. În baza art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a), b), d) C.pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen., a fost condamnat inculpatul U.I.M., la pedeapsa principală de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată (persoană vătămată I.R.).

În baza art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a), b), d) C.pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen., a fost condamnat inculpatul U.I.M. la pedeapsa principală de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată (persoană vătămată T.T.A.).

În baza art. 39 alin. (1) lit. b), art. 45 alin. (2), alin. (3) şi alin. (5) C.pen. au fost contopite pedepsele principale, complementare şi accesorii, inculpatul U.I.M. urmând să execute pedeapsa principală rezultantă de 5 ani şi 4 luni închisoare (compusă din pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni la care se adaugă sporul de 1 an şi 10 luni, reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse principale), pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. h) C.pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, pe o durată de 5 (cinci) ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. h) C.pen., respectiv interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, pe durata executării pedepsei principale.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Situaţia de fapt ce rezultă din analiza coroborată a materialului probator relevant este, în esenţă, următoarea:

În data de 18.01.2013, în jurul orei 16, inculpatul N.C. s-a întâlnit cu mai mulţi cetăţeni străini (probabil de origine pakistaneză), printre care se afla şi persoana vătămată I.R., întâlnire care a avut loc la un bar situat în P-ţa U. din Timişoara. Cu această ocazie, inculpatul N.C. s-a înţeles cu cetăţenii străini ca în aceeaşi zi, în jurul orelor 18, să se întâlnească în parcarea magazinului R., în vederea preluării cetăţenilor străini şi transportării acestora în străinătate, prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României, serviciu pentru care cetăţenii străini urmau să îi plătească inculpatului N.C. suma de aproximativ 800 euro pentru fiecare persoană care era transportată la destinaţie. La ora 18 inculpatul N. s-a întâlnit cu cetăţenii străini în locul menţionat, ocazie cu care a venit şi inculpatul U.I.M., care i-a preluat pe 3 dintre cetăţenii străini, plecând cu aceştia într-un autoturism condus de inculpat. Pe drum, în apropiere de municipiul Arad, inculpatul U.I.M. i-a dat jos din maşină pe cetăţenii străini şi i-a abandonat, întorcându-se în Timişoara. Între timp, inculpatul N.C. s-a deplasat împreună cu restul cetăţenilor străini la pensiunea „Vila N.” din Timişoara, unde, conform înţelegerii, acesta urma să primească contravaloarea serviciului prestat (aproximativ 2400 euro), însă doar în momentul în care cetăţenii transportaţi de coinculpatul U.I.M. confirmau telefonic că au ajuns la destinaţie. După ce au fost abandonaţi, cei 3 cetăţeni străini i-au informat telefonic pe conaţionalii lor aflaţi la pensiune, de cele întâmplate, astfel încât cei din pensiune au ascuns banii pe care trebuia să îi dea inculpaţilor, având reprezentarea faptului că fuseseră induşi în eroare de inculpaţi. Între timp cei doi inculpaţi s-au întâlnit în faţa pensiunii, iar inculpatul N.C. i-a spus coinculpatului U.I.M. că nu a primit banii de la conaţionalii celor transportaţi, situaţie în care ambii inculpaţi au luat hotărârea să obţină banii prin constrângerea cetăţenilor străini cazaţi în pensiune. În acest sens, inculpatul U.I.M. s-a înarmat cu un pistol tip airsoft (replică a unei arme de foc), care avea aparenţa unei arme de foc adevărate, iar inculpatul N.C. s-a înarmat cu un cuţit (tip briceag) şi un spray paralizant. La recepţia pensiunii, inculpatul U.I.M. s-a prezentat, în faţa recepţionerului şi a administratorului localului, ca fiind poliţist, arătându-le acestora o insignă (emisă de Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor) şi un pistol (pe care îl purta la brâu, sub hanorac), solicitând să i se permită să urce în camerele cetăţenilor străini (pakistanezi). Odată ajunşi în camera în care se aflau o parte din cetăţenii pakistanezi (printre care şi cele 3 persoane vătămate), inculpatul U.I.M. li s-a prezentat acestora în calitate de poliţist de frontieră, le-a arătat legitimaţia tip IPA şi i-a ameninţat cu pistolul, în scopul de a-i determina să le dea (lui şi coinculpatului N.C.) suma de 2400 euro. Coinculpatul N.C., la rândul său, le-a ameninţat cu un cuţit pe persoanele vătămate, în acelaşi scop. Totodată, ambii inculpaţi au lovit cu mâinile persoanele vătămate, în scopul menţionat. În realizarea aceluiaşi scop inculpaţii au efectuat un control corporal asupra persoanelor vătămate T.T.A., I.R. şi A.T., respectiv au controlat camerele unde se aflau cazate persoanele vătămate, însă nu au reuşit să găsească suma de bani menţionată. Cu toate acestea, inculpaţii şi-au însuşit două telefoane mobile (marca Alcatel şi Nokia) deţinute de părţile vătămate I.R. şi T.T.A. Persoanele vătămate (în special I.R.) au reuşit să-i convingă pe inculpaţi să îi lase să sune la o cunoştinţă de a lor, în scopul de a o determina pe aceasta să vină la pensiune cu suma de bani pretinsă de inculpaţi. Ademeniţi de posibilitatea obţinerii banilor, inculpaţii au acceptat ca persoana vătămată I.R. să folosească telefonul mobil, însă persoana vătămată a luat legătura cu martorul S.A.M., şi, discutând în dialectul urdu, i-a spus martorului ce se întâmplă în pensiune, solicitându-i ajutorul. Martorul l-a informat pe numitul P.V.G (poliţist de frontieră) care, la rândul său şi-a alertat superiorii, aceştia dispunând ca o echipă de intervenţie a poliţiei de frontieră să se deplaseze de urgenţă la pensiune. Până la sosirea echipei de intervenţie, persoana vătămată I.R. i-a informat (nereal) pe inculpaţi că urmează să sosească persoana cu banii, motiv pentru care inculpatul N.C. a coborât din cameră şi s-a deplasat în faţa pensiunii cu intenţia de a se întâlni cu persoana respectivă, însă a fost imobilizat de membrii echipei de intervenţie care sosiseră la faţa locului. Imediat, echipa de intervenţie a urcat în camera unde se afla şi coinculpatul U.I.M., procedând la reţinerea acestuia.

Împotriva deciziei penale nr. 361/A/27.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 4467/325/2013, a declarat contestaţia în anulare contestatorul U.I.M. înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 10.06.2015, sub nr. 842/59/2015.

În motivarea contestaţiei, petentul a solicitat, admiterea contestaţiei, desfiinţarea deciziei penale nr. 361 /2015 pronunţata de Curtea de Apel Timişoara la data de 27 martie 2015 în dosar nr. 4467/325/2013, şi să se dispună rejudecarea apelului.

În fapt, a arătat că, a fost cercetat si trimis in judecata, iar ulterior a fost condamnat de către instanţa de apel pentru săvârşirea a 3 infracţiuni, respectiv 2 infracţiuni de tâlhărie forma agravantă şi o infracţiune de tentativă la tâlhărie, la o pedeapsa de 5 ani şi patru luni în regim de detenţie.

Instanţa de fond a dedus în mod concis faptul că, în actul de sesizare al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, a fost reţinută o altă stare de fapt, decât cea rezultată în urma administrării probelor în faţa acesteia. În acest sens instanţa de fond, respectiv Judecătoria Reșița, a reţinut în sarcina sa săvârşirea unei singure infracţiuni de tentativă la infracţiunea de tâlhărie, aplicându-i o pedeapsă prevăzuta de art. 32 C.pen., raportat la art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a), lit. d) C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen., şi a dispus condamnarea sa la o pedeapsă de 3 ani închisoare, iar ca modalitate de executare, sub supraveghere şi un termen de încercare de 7 ani.

În etapa apelului, instanţa de apel, la termenul deliberării din data de 19.02.2015, nefiind întrunită unanimitatea în adoptarea soluţiei asupra chestiunilor supuse deliberării, a repus cauza pe rol potrivit art. 394 alin. (5) C.pr.pen. pentru reluarea judecării în complet de divergentă, iar astfel a stabilit termen de judecată la data de 23.03.2015. În baza art. 54 alin. (3), alin. (4) din Legea nr. 304/2004 a trimis cauza preşedintelui de secţie pentru desemnarea unui judecător, complet de divergentă.

Având în vedere faptul că, instanţa de apel a pronunţat şi o opinie separată, în cuprinsul deciziei penale nr. 361/2015 din 27 martie 2015, nu se face referire la opinia separată care a determinat neîntrunirea unanimităţii completului de deliberare în adoptarea soluţiei, mai mult decât atât nu s-a făcut vorbire despre motivarea acestei opinii separate.

Cu privire la cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din noul Cod de procedură penală, solicită a se observa faptul că instanţa de fond în mod corect a sesizat faptul că în faza de urmărire penală, întreg probatoriul a fost defectuos administrat, iar în cauză există numeroase lacune şi erori în temeiul cărora a fost condamnat, fără a exista o certitudine că ar fi comis vreuna din faptele descrise şi reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu, sens în care instanţa de fond a constatat că inculpaţii în scopul însuşirii de bani, au întrebuinţat acte de ameninţare, utilizând arme, în scopul de a determina persoanele vătămate să remită o anumită sumă de bani, însă acţiunea de sustragere a sumei de bani nu s-a putut realiza, întrucât suma de bani lipsea de la locul unde inculpaţii credeau că se află, actele de executare fiind întrerupte ca urmare a intervenţiei lucrătorilor de poliţie de frontieră.

Mai arată că, instanţa de apel a reţinut o cu totul altă stare de fapt, respectiv a apreciat în mod eronat, faptul că inculpatul ar fi sustras telefoanele mobile aparţinând părților vătămate, respectiv acţiunea principală (deposedarea) şi acţiunea secundară (ameninţarea), ar fi alcătuit latura obiectiva a infracţiunii de tâlhărie faţă de toate cele 3 părți vătămate, fără a lua în considerare declaraţia singurei părți vătămate identificate şi audiate în faza de judecată, care declara în mod cert faptul că telefonul său mobil nu i-a fost sustras. Mai susţine că, instanţa de apel nu a luat în considerare aceste probe care ar fi determinat o cauză de încetare a procesului penal, raportat la infracţiunea de tâlhărie.

Însăşi instanţa de fond a reţinut în mod corect, faptul că telefoanele mobile au fost luate din posesia persoanelor vătămate şi depuse pe o masă aflată în apropierea lor, astfel încât acestea nu au ieşit nici un moment din sfera de stăpânire a persoanelor vătămate, aspect relatat de către inculpaţi, prin declaraţiile lor, şi susţinute prin declaraţiile persoanelor vătămate şi a martorului ocular F.V., coroborat cu procesul verbal de ridicare a bunurilor găsite la faţa locului, cu ocazia controlului corporal efectuat asupra inculpaţilor, în cursul căreia nu au fost evidenţiate acele telefoane mobile, considerate obiect material al infracţiunii de tâlhărie.

Se mai arată că, instanţa de fond a schimbat în mod corect încadrarea juridică a faptelor reţinute prin rechizitoriu, motivând si argumentând această schimbare de încadrare pe baza unor probe clare şi existente.

Învederează instanţei faptul că din punctul său de vedere, probele administrate în prezenta cauză nu au forţa probantă şi sunt doar simple presupuneri ale organelor de cercetare penală pentru a putea dovedi presupusa faptă de tâlhărie prezentată de parchet ca fiind comisă de el şi pentru a justifica toate actele de urmărire penală şi demersurile efectuate de către organele abilitate, demersuri care au fost începute în baza unei informaţii telefonice şi în baza unei prezumţii de vinovăţie insuflată de către așa zisele victime. Prin prisma tuturor declaraţilor date de către martorii audiați în prezenţa cauză, în faţa instanţei de fond, se poate constata printr-o simplă lecturare faptul că organele de cercetare penală nu au sesizat nici un act de tâlhărie, doar au presupus, iar angajaţii de la Poliţia de Frontieră audiaţi în cauza au confirmat în mod expres acest aspect precum şi că părţile vătămate nu au avut o atitudine de temere sau de panică specifică unei tâlhării prin folosirea unei arme. Problema care se pune constă în aceea că din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că nu s-ar fi săvârşit această faptă de către el, motiv pentru care acea faptă a rămas în stare de tentativă, că inculpatul N.C., ar fi reţinut acea sumă de bani, care nu a fost găsită. Toţi martorii audiaţi în cauză, nu au sesizat săvârşirea infracţiunii de tâlhărie de către el.

Mai mult decât atât, la dosarul de urmărire penală nu există o planşa foto cu cele două telefoane, iar singura parte vătămată audiată de către instanţa de judecată, a declarat că nu i-a lipsit nimic în seara incidentului.

Instanţa de apel în motivarea deciziei penale contestate a reţinut greşit că a discutat cu prietenul părţii vătămate I.R., şi apoi cu așa zisul taximetrist care era de fapt un poliţist, însă acest aspect nu este probat în dosarul cauzei prin interceptările convorbirilor telefonice şi nici nu a existat o astfel de conversaţie. Mai mult decât atât nu există nici un indiciu de unde să rezulte faptul că a discutat telefonic cu poliţistul. Această interpretare eronată are la bază probabil doar declaraţia poliţistului de frontieră şi a părţilor vătămate, declaraţiile date în faza de urmărire penală, în prezenţa unui traducător neautorizat, aspect observat şi de către prima instanţă. Solicită a se avea în vedere faptul că singura parte vătămată audiată în faza de judecată, a dat o declaraţie diametral opusă, faţă de declaraţia dată în etapa urmăririi penale.

Mai mult decât atât, instanţa de apel, în mod greşit a reţinut din declaraţiile martorilor, faptul că inculpaţii ar fi exercitat acte de violenţă şi ameninţare asupra celor trei persoane vătămate, însă așa cum a specificat mai sus, declaraţiile acestor martori sunt contradictorii. Există o declaraţie a părţii vătămate I.R. din cuprinsul căreia rezultă fără nici un fel de dubiu faptul că partea vătămata deţinea telefonul asupra sa la poliţie.

Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei penale atacate în raport de actele şi lucrările dosarului, dar şi în raport de criticile invocate de apelantul intimat, conform dispoziţiilor art. 426 C.pr.pen., Curtea constată că contestaţia în anulare este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac, prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură şi nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.

Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă şi limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestaţiei în anulare, ceea ce reprezintă o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.

Un prim motiv invocat de către contestator este acela că, instanţa de apel, la termenul deliberării din data de 19.02.2015, nefiind întrunită unanimitatea în adoptarea soluţiei asupra chestiunilor supuse deliberării, a repus cauza pe rol potrivit art. 394 alin. (5) C.pr.pen. pentru reluarea judecării în complet de divergentă, dar în cuprinsul deciziei penale nr. 361/2015 din 27 martie 2015, nu se face referire la opinia separată care a determinat neîntrunirea unanimităţii completului de deliberare în adoptarea soluţiei, şi nu s-a făcut vorbire despre motivarea acestei opinii separate.

Acest motiv nu se circumscrie niciunui caz de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) C.pr.pen. neputând astfel fundamenta admiterea căii extraordinare de atac formulate. Pe de altă parte, motivul invocat este şi nefondat, în condiţiile în care, în complet de divergenţă hotărârea se poate lua cu unanimitate dispoziţiile art. 394 alin. (1) alin. (3) C.pr.pen. fiind aplicabile şi în cazul reluării judecăţii în complet de divergenţă potrivit art. 394 alin. (5).

Contestatorul a invocat în continuare cazul prev. de art.426 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.

Acest motiv al contestației în anulare vizează situaţia: „când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”. Se observă pe de o parte, că textul de lege face referire la existența la dosar a unor probe, pe care instanța, care a pronunțat hotărârea definitivă nu le-a observat, iar pe de altă parte, aceste probe ar conduce la încetarea procesului penal, existând o cauză de nepedepsire.

Curtea constată că în etapa admiterii în principiu, verificările nu trebuie să aibă caracter pur formal, respectiv că s-a invocat unul din motivele contestației în anulare, ci instanța, trebuie să verifice dacă temeiurile faptice se încadrează în concret în cazul de contestație în anulare invocat.

Din cuprinsul normei legale mai sus enunțate, dar și din punct de vedere al probatoriului pentru motivul contestației în anularea invocat, se cere ca, probele referitoare la soluția de încetare a procesului penal să existe la dosar, instanța care soluționează contestația în anulare neputând modifica încadrarea juridică ori starea de fapt, decât dacă în urma admiterii unei contestații în anulare pentru alte motive decât cel invocat, s-ar proceda la rejudecarea cauzei.

Contestatorul invocă în sprijinul acestui caz prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. împrejurarea că instanţa de fond în mod corect ar fi sesizat faptul că în faza de urmărire penală, întreg probatoriul a fost defectuos administrat, iar în cauză există numeroase lacune şi erori, sau că instanţa de apel ar fi reţinut o cu totul altă stare de fapt, respectiv ar fi apreciat în mod eronat, că inculpatul ar fi sustras telefoanele mobile aparţinând părților vătămate, respectiv acţiunea principală ( deposedarea) şi acţiunea secundară (ameninţarea), ar fi alcătuit latura obiectiva a infracţiunii de tâlhărie faţă de toate cele 3 părți vătămate, fără a lua în considerare declaraţia singurei părți vătămate identificate şi audiate în faza de judecată, care declara în mod cert faptul că telefonul său mobil nu i-a fost sustras, iar aceste probe ar fi determinat o cauză de încetare a procesului penal, raportat la infracţiunea de tâlhărie.

Aceste motive nu se circumscriu însă situaţiei de la art. 426 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. care vizează exclusiv cauzele de încetare a procesului penal, cu referire la art. 16 lit. e) – h) şi j) C.pr.pen., neputând fi extinse la alte cazuri prevăzute la art. 16 alin.(1) lit. a) – d) C.pen care presupun pronunţarea unei hotărâri de achitare.

Faţă de claritatea textului art. art. 426 alin. (1) lit. b), C.pr.pen., dar şi faţă de caracterul expres şi limitativ al cazurilor de contestaţie în anulare, nu este posibilă o extindere artificială a situaţiilor în care se poate anula o hotărâre judecătorească definitivă, pe baza unor interpretări nepermise de lege care ar fi de natură să conducă la o rejudecare a cauzei cu ocolirea dispoziţiilor imperative ale art. 426 C.pr.pen.

Principiul stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care garanţiile acordate de lege părţilor au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului. Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor şi condiţiilor în care poate fi utilizată contestaţia în anulare constituie o garanţie că această cale extraordinară de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecăţii şi nu o va transforma într-o posibilitate  - la îndemâna oricui şi oricând - de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat şi al stabilităţii hotărârilor definitive.

Pentru considerentele expuse, s-a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul U.I.M. împotriva deciziei penale nr. 361/A din 27.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 4467/325/2013.

4.