Curtea de apel timişoara decizii relevante secţia penală

Principiul loialităţii administrării probelor. Invocarea de către inculpat a provocării la săvârşirea infracţiuni din partea organelor judiciare. Condiţiile acţiunii provocării. Criterii legale şi jurisprudenţiale de constatare a provocării. Respingerea cererii de achitare a inculpatului, pe acest temei

Codul de procedură penală: art. 101 alin. (1) – alin. (3)

Codul penal : art. 289

Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului : art. 6

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului: cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveţiei, Teixeira c. Portugaliei şi cauza Constantin şi Stoian împotriva României

Principala critică a inculpatului susţinută de către ambii apărători aleşi este motivată pe existenţa provocării în cauză şi solicitarea ca în acest temei să se dispună achitarea, în baza art.16 lit. a) C.pen., pe motiv că fapta nu există, sau art.16 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, aspecte neconfirmate de probatoriul administrat.

Potrivit art. 101 alin. (1), alin. (3) C.pr.pen., „ este oprit a se întrebuinţa violenţă, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.

Este interzis organelor judiciar penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe”

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 289 C.pen., „fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu au în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta”.

Instanţa de control judiciar apreciază că nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă dispoziţiile art. 101 C.pr.pen., activitatea desfăşurată de denunţătoare neputând fi subsumată noţiunii de „ determinare” a inculpatului să săvârşească sau să continue comiterea faptei penale de care este acuzat în scopul obţinerii de probe, aşa cum prevede textul de lege invocat de apărare.

Sub acest aspect, Curtea arată că, în conformitate cu jurisprudenţa instanţei de contencios european referitoare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu dispoziţiile art. 101 C.pr.pen., activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia şi a altor persoane care acţionează pentru organul judiciar, aşa cum este martorul denunţător, respectă garanţiile conferite de art. 6 din Convenţie şi norma internă menţionată, neexistând o provocare dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activităţii infracţionale şi punerea la dispoziţia organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor şi tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influenţă de natură a instiga la comiterea unei infracţiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveţiei, Teixeira c. Portugaliei şi cauza Constantin şi Stoian împotriva României).

De asemenea, Curtea a mai stabilit că nu se poate reţine provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenţia infracţională era deja luată, existând predispoziţia făptuitorului de a comite infracţiunea (şi nu creată prin acţiunea organului judiciar), iar autorităţile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activităţile ilicite ale persoanei respective.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 741/A din 22 iulie 2015,

Prin sentinţa penală nr.186/12.05.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5952/30/2014, în baza art. 48 C.pen., raportat la art. 289 C.pen. şi art. 396 alin.(10) C.pr.pen., a fost condamnată inculpata B.R.M., la 2 (doi) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită.

Pe durata şi în condiţiile art. 65 C.pen., i-au fost interzise inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) C.pen.

Pe durata şi în condiţiile art. 54 C.pen., i s-a aplicat aceleiaşi inculpate pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) C.pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei.

În baza art. 91 C.pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicată inculpatei B.R.M. şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 (patru) ani, conform dispoziţiilor art. 92 C.pen.

S-a dispus ca supravegherea să fie efectuată de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad.

În baza art. 93 alin.(1) C.pen. a fost obligată inculpata, ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea lor; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă.

În baza art. 93 alin. (3) C.pen. pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata B.R.M. va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului A. sau Consiliului local al comunei V., jud. A., pe o perioadă de 80 (optzeci) zile.

În baza art. 91 alin. (4) C.pen. i s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C.pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii.

În baza art. 289 C.pen., a fost condamnat inculpatul B.R.M., la 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

Pe durata şi în condiţiile art. 65 C.pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) C.pen.

Pe durata şi în condiţiile art. 54 C.pen., i s-a aplicat aceluiaşi inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C.pen., pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei.

Din probele administrate în cauză, coroborate cu probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:

La data de 20.01.2014, numita F.I. a depus un denunţ la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 C.p. de către numita B.R.M., angajată a Penitenciarului Arad.

În denunţul formulat, F.I. a declarat că inculpata B.R.M., angajată a Penitenciarului Arad, i-a pretins suma de 2000 de euro, susţinând că are influenta asupra membrilor comisiei din cadrul Penitenciarului Arad, care hotărăşte cu privire la acordarea dreptului de munca deţinuţilor, pentru a-i acorda fiului martorei, încarcerat in Penitenciarul Arad, dreptul de munca.

Prin ordonanţa din data de 22.07.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenta prevăzută şi pedepsită de art. 291alin. (1) C.pen.

În urma solicitării adresate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş, prin încheierea nr.172/ST/22.07.2014, s-a dispus autorizarea interceptării comunicaţiilor şi a oricărui tip de comunicare la distanţă efectuate de posturile telefonice aparţinând inculpatei şi martorului denunţător, precum şi supravegherea video, audio şi prin fotografiere faţă acestea.

Din cuprinsul declaraţiei martorei F.I. rezultă că în anul 2012, fiul acesteia, martorul R.D.V., a fost încarcerat în Penitenciarul Arad ca urmare a unei condamnări privind executarea unei pedepse de 9 ani închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie.

În încercarea de a-l ajuta, prin intermediul unei cunoştinţe, aceasta a luat legătura cu inculpata B.R., despre care ştia că lucrează ca şi agent de penitenciare în cadrul Penitenciarului Arad.

În cursul anilor 2012-2013 martora s-a întâlnit de câteva ori cu inculpata B.R., vizitând-o şi la domiciliu şi aceasta i-a spus că îl poate ajuta pe fiul ei, în sensul de a fi scos la muncă, beneficiind astfel de reducerea pedepsei pe care o execută. Inculpata i-a spus că acest lucru se poate rezolva în schimbul sumei de 2000 euro, bani pe care însă martora nu îi avea la momentul respectiv.

Martorului R.D.V. i-a fost acordat dreptul la munca în perioada mai 2013-februarie 2014, fiindu-i retras acest drept ca urmare a aplicării unei sancțiuni. Ulterior retragerii acestui drept, acesta a declarat că a formulat mai multe cereri de a fi scos la munca, care însă nu i-au fost aprobate.

La data de 18.07.2014, martora F.I. a luat legătura din nou (telefonic) cu inculpata B.R. şi i-a spus că a reuşit să facă rost de bani, stabilind să se întâlnească în zilele următoare pentru a discuta.

Conform probatoriului administrat în cauză rezultă că în cadrul unei întâlniri care a avut loc în data de 23.07.2014, între martora denunţătoare F.I. (care avea asupra sa tehnică de înregistrare audio-video, activitate autorizată conform celor menţionate mai sus) şi inculpaţii B.D.M., comisar sef de penitenciare, împuternicit sef serviciu siguranţă în cadrul Penitenciarului Arad şi B.R., agent șef de penitenciare în cadrul Penitenciarului Arad, la domiciliul acestora, situat în A., str. D., i s-a solicitat din nou denunţătoarei suma de 2000 de euro, în vederea rezolvării favorabile a situaţiei fiului ei, in sensul de a fi scos efectiv la munca.

Solicitarea a fost făcută de inculpata B.R.M. dar din evoluţia discuţiilor rezultă că cel care trebuia să dispună scoaterea la muncă a fiului martorei era inculpatul B.D.M., acesta acceptând să facă demersurile necesare în acest scop.

La finalul acestei întâlniri, martora a stabilit cu cei doi inculpaţi să îi contacteze a doua zi, pentru a se întâlni cu aceştia şi a le înmâna suma de 2000 de euro, conform celor discutate.

Din ansamblul probelor administrate a rezultat faptul că inculpatul B.D.M., împuternicit şef serviciu siguranţă în cadrul Penitenciarului Arad, persoană cu atribuţii şi în ceea ce priveşte repartizarea deținuților la punctele de lucru, urma să dispună cu privire la repartizarea deţinutului R.D.V. la un loc de muncă, după primirea banilor solicitaţi iniţial de soția sa, inculpata B.R.M., de la martora denunțătoare F.I.

Aceste concluzii rezultă din activităţile ulteriore ale inculpatului. Astfel, a doua zi, inculpatul B.D.M. s-a deplasat la punctul de lucru coordonat de martorul M.M. unde a solicitat acestuia ca în locul deţinutului N.Ş. ce urma să intre în analiza comisiei de propuneri în vederea liberării condiţionate, să fie scos la muncă fiul martorei denunţătoare.

Potrivit declaraţiilor martorului M., inculpatul a solicitat deţinutului N. să nu mai iasă la muncă, practică neîntâlnită până atunci, ca de altfel şi solicitarea inculpatului era o noutate.

După efectuarea acestor demersuri, aşa cum rezultă din procesul verbal de redare a discuţiilor telefonice dintre inculpatul B.D. şi soţia sa, inculpata B.R., acesta a comunicat faptul că problema fiului denunţătoarei era rezolvată şi s-a interesat dacă a fost contactată de denunţătoare.

Inculpata B.R., în încercarea de a evita un contact direct cu denunţătoarea F.I. în momentul primirii banilor, a contactat-o telefonic pe acesta în data de 24.07.2014 şi i-a solicitat să lase plicul cu bani în cutia poştală, spunându-i că a părăsit domiciliul, deşi din nota de supraveghere operativă rezultă că la acel moment se afla împreună cu soţul ei acasă.

După ce martora denunţătoare a lăsat banii în cutia poştală a imobilului în care se aflau inculpaţii, situat în A., strada D., la acest imobil a fost efectuată o percheziţie domiciliară, în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş, fiind găsit în cutia poştală un plic conţinând suma de 2000 de euro, în 4 bancnote a câte 500 de euro, cu privire la care inculpaţii au declarat că nu au cunoştinţă cum a ajuns acolo.

Suma de bani fiind pusă la dispoziţia denunţătoarei de către organele de urmărire penală, fost reţinută de acestea.

În prima fază, inculpaţii nu au recunoscut săvârşirea faptelor, declarând că nu au cunoştinţă de modul în care a ajuns plicul cu suma de 2000 de euro în cutia poştala a imobilului în care locuiesc.

Inculpata B.M. a refuzat iniţial să dea declaraţii pentru ca în faţa instanţei să declare că banii respectivi reprezentau în fapt un împrumut acordat de denunţătoare, iar ulterior, în faţa procurorului, să-şi nuanţeze declaraţia, recunoscând parţial săvârşirea faptei. Astfel, aceasta a declarat că soţul ei, inculpatul B.D.M., nu a avut cunoștință de înţelegerea dintre ea şi denunţătoare, iar banii respectivi urmau să fie folosiţi doar de ea, fără a încerca în fapt să-l ajute în vreun fel pe fiul martorei.

După trimiterea în judecată, inculpata a recunoscut starea de fapt reţinută în sarcina sa, solicitând judecarea în condiţiile art. 375 şi urm. C.pr.pen.

Inculpatul B.D.M. a negat săvârşirea faptei, declarând că nu a avut cunoștință de înţelegerea dintre martora şi soţia sa şi că a încercat doar să-l ajute pe fiul denunţătoarei prin mijloace legale.

Susţinerile inculpatului sunt contrazise însă atât de declaraţiile martorilor F.I. şi M.M. cât şi de discuţiile înregistrate în mediu ambiental sau a discuţiilor telefonice.

O altă apărare formulată de inculpatul B.D.M. a fost aceea că ar fi fost provocat prin atitudinea denunţătoarei şi în concluzie s-a apreciat că probatoriul astfel administrat ar fi nul.

Analizând această apărare, prima instanţă a constatat că textul legal aplicabil ar fi cel al articolului 101 C.pr.pen., potrivit căruia este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.

Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.

Potrivit aceluiaşi text legal, este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.

Textul de lege, întrucât nu distinge, are în vedere provocarea din partea organelor de urmărire penală, a agenţilor statului, dar şi din partea oricărei persoane private - de exemplu denunţător - în scopul obţinerii de probe care să ducă la incriminarea făptuitorului.

Sintagma „a provoca” presupune o instigare la comiterea infracţiunii (îndemn, încurajare, în sensul reglementării formei de participaţie a instigării prevăzute de art. 47 C.pen.), dar se poate aprecia că intră sub incidenţa textului de lege de mai sus şi provocarea sub forma vicleniei, înşelăciunii, în urma căreia persoanei i se sugerează într-un mod neechivoc săvârșirea unei infracţiuni.

Se comite o instigare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracţională, ci exercită o asemenea influenţă asupra persoanei vizate, încât să determine săvârşirea unei fapte penale care fără aceasta intervenţie nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracţiune, respectiv de a obţine probe şi de a declanşa urmărirea penală.

Legislaţia română nu prevede o definiţie a acestei provocări, dar pe baza art. 101 C.pen. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se reţine existenta acesteia dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile: situaţia presupus infracţională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracţiunea sau când există o invitaţie directă la comiterea unei infracţiuni din partea unui denunţător sau a unui martor anonim; lipsa oricărui indiciu că fapta ar fi fost săvârșită fără această intervenţie.

Ori în cauză aceste condiţii nu sunt îndeplinite, rezultând din probatoriu că banii au fost solicitaţi de inculpată cu mult timp înainte şi că la un moment dat inculpatul a făcut demersurile necesare pentru ca fiul său să fie scos la muncă, dar pentru că „aşteptările nu au fost satisfăcute” deţinutul a fost retras de la muncă.

Textele legale aplicabile în cauză sunt: art. 289 C.pen.: Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta; art. 48 C.pen.: Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Analizând starea de fapt reţinută, prima instanţă a apreciat că faptele inculpatului B.D.M., comisar sef de penitenciare, împuternicit şef serviciu siguranţă în cadrul Penitenciarului Arad de a accepta primirea de la martora denunţătoare F.I. a sumei de 2000 de euro pentru a dispune ca deţinutul R.D.V., fiului martorei, încarcerat in Penitenciarul Arad, să fie scos efectiv la un post de muncă din cadrul Penitenciarului Arad, chiar dacă banii ar fi fost folosiţi exclusiv de soţia sa, constituie infracţiunea de luare de mita prevăzută şi pedepsită de art. 289 C.pen.

Împotriva sentinţei penale nr. 186 din 12.05.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.5952/30/2014 a declarat apel inculpatul B.D., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 10.06.2015, sub nr. 5952/30/2014.

În motivarea apelului inculpatul, a solicitat, să se dispună achitarea sa în baza art.396 alin. (4) C.pr.pen., raportat la art.16 alin.(1) lit. a) C.pr.pen., iar în subsidiar condamnarea la o pedeapsă în limitele legale, iar ca modalitate de executare să se dispună suspendarea executării sub supraveghere, pentru săvârşirea infracțiunii prevăzute de art. 289 C.pen.

S-a mai arătat că existenţa infracţiunii de luare de mită nu rezultă din probele administrate, în condiţiile în care în mod real inculpatul a fost provocat să comită infracţiunea de luare de mită, deşi nu există nicio probă care să dovedească implicarea sa anterioară în comiterea unei astfel de infracţiuni, şi, chiar provocat fiind, a respins în mod explicit şi repetat oferta de mită.

S-a mai arătat că nu poate fi reţinută ca modalitate de comitere a infracţiunii nici primirea efectivă a banilor, nici direct, nici indirect, din moment ce aşa-zisul flagrant s-a concretizat în lăsarea banilor în poştă de către denunţătoare ca urmare a unei discuţii telefonice purtate exclusiv cu inculpata B.R., banii fiind găsiţi în aceeaşi stare şi în acelaşi loc cu ocazia percheziţiei domiciliare, prin urmare, nu există vreo dovadă că inculpatul B.D. a asistat la discuţia soţiei sale cu denunţătoarea, că a ştiut de lăsarea lor în poştă, că soţia urma să-i dea ori să-i spună de existenţa lor, că a avut vreun moment contact cu ei, singura concluzie posibilă este în sensul că inculpatul nu a primit aceşti bani.

În ceea ce priveşte provocarea s-a mai arătat că denunţătoarea a fost ameninţată de către organele de urmărire penală pentru a-l provoca pe inculpat, aşa cum rezultă din declaraţia dată în faţa primei instanţe, prima instanţă nu s-a sesizat cu privire la infracţiunea de mărturie mincinoasă faţă de martorul R.D.V., invocând practică CEDO privind provocarea şi dispoziţiile art. 101 C.pr.pen.

Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prev. de art.417 alin. (2) C.pr.pen., Curtea reţine următoarele:

Critica inculpatului, prin apărător, referitoare la faptul că acesta ar fi fost trimis în judecată pentru infracţiunea de luare de mită în varianta pretinderii sumei de 2000 Euro de la denunţătoare, iar instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia pentru infracţiunea de luare de mită în variata primirii, este nefondată, întrucât aşa cum rezultă din considerentele rechizitoriului la încadrarea juridică inculpatul a fost trimis în judecată pentru aceeaşi variantă a infracţiunii de luare de mită pentru care a şi fost condamnat.

Apărarea inculpatului referitoare la faptul că soluţia primei instanţe este netemeinică şi nelegală, întrucât prima instanţă nu a respectat dispoziţiile art. 403 C.pr.pen., hotărârea fiind nemotivată, deoarece nu s-au înlăturat aspectele favorabile inculpatului încălcându-se astfel şi dispoziţiile art. 6 din practica CEDO, privind dreptul la un proces echitabil, nu au suport probator în condiţiile în care pe de o parte aspectele invocate nu se încadrează în cazurile de nulitate absolută limitativ prevăzute de art. 281 C.pr.pen., pentru ca hotărârea să fie nulă, aşa cum se susţine, iar pe de altă parte aşa cum rezultă din considerentele sentinţei apelate prima instanţă a analizat apărările inculpatului şi a motivat soluţia dată în cauză, nemulţumirile inculpatului vizând de fapt condamnarea sa, fapt care nu poate duce la concluzia că soluţia este nemotivată pe considerentul că nu s-a reţinut de către prima instanţă provocarea.

Principala critică a inculpatului susţinută de către ambii apărători aleşi este motivată pe existenţa provocării în cauză şi solicitarea ca în acest temei să se dispună achitarea, în baza art.16 lit. a) C.pr.pen., pe motiv că fapta nu există, sau art.16 alin.(1) lit. b) C.pr.pen., fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, aspecte neconfirmate de probatoriul administrat.

Potrivit art.101 alin.(1), alin. (3) C.pr.pen., „este oprit a se întrebuinţa violenţă, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.

Este interzis organelor judiciar penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe”

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 289 C.pr.pen., „fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu au în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta”.

Instanţa de control judiciar apreciază că nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă dispoziţiile art. 101 C.pr.pen., activitatea desfăşurată de denunţătoare neputând fi subsumată noţiunii de „ determinare” a inculpatului să săvârşească sau să continue comiterea faptei penale de care este acuzat în scopul obţinerii de probe, aşa cum prevede textul de lege invocat de apărare.