Curtea de apel timişoara

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE

SECŢIA PENALĂ

Trimestrul al I 2013

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător dr. Marian BRATIŞ
Grefier-documentarist Floare NYIREDI
Cuprins

§. DREPT PENAL 3

1. Infracţiunea de refuz de recoltare de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei (art. 87 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002). Condiţia premisă al laturii obiective a infracţiunii: calitatea de conducător a unui autovehicul 3

§. DREPT PROCESUAL PENAL 6

2. Prelungirea duratei arestării preventive. Justificarea prelungirii detenţiei preventive, datorată pericolului de a fi tulburată ordinea publică şi riscului de dispariţie a inculpatului 6

§. DREPT PENAL

1.Infracţiunea de refuz de recoltare de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei (art. 87 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002). Condiţia premisă al laturii obiective a infracţiunii: calitatea de conducător a unui autovehicul

• 
  Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: art. 38, art. 87 alin. (1)
  

Potrivit art. 87 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, constituie infracţiune refuzul, împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei. Conform art. 38 din acelaşi act normativ, conducătorilor de autovehicule le revine obligaţia de a se supune recoltării probelor biologice şi testării aerului expirat, în scopul stabilirii alcoolemiei. Din aceste dispoziţii rezultă cerinţa premisă ca persoana care refuză, se împotriveşte ori se sustrage recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat să aibă calitatea de conducător a unui autovehicul. Normele legale indicate, nu condiţionează, însă, existenţa infracţiunii de oprirea autovehiculului în trafic, fiind îndeplinită condiţia premisă a săvârşirii acestei infracţiuni şi în situaţia în care inculpatul a condus autovehiculul în momentele imediat anterioare solicitării de a se supune testării aerului expirat, respectiv recoltării probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 149/R din 6 februarie 2013, dr. M.B.
Prin sentinţa penală nr. 414 din 10.10.2012, pronunţată în dosar nr. 1348/208/2011* Judecătoria Caransebeş în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen., a achitat inculpatul R. E. L., recidivist, pentru infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă penală prima instanţă a constatat următoarele:

În data de 22.09.2010, în jurul orei 13:00, inculpatul a mers acasă la martorul B.N., locuinţă situată în apropierea Motelului Tibiscum din Municipiul Caransebeş. Acesta s-a deplasat cu autoturismul său marca Ford cu nr. de înmatriculare CS-04-CPH şi împreună cu B.N. şi cu F.V. au mers pe Str. Godeanu la locuinţa soţiei lui I. I.

Acolo a spart lemne până în jurul orei 17:00, ocazie cu care martorul A. I., venit la faţa locului, a consumat alcool, însă la dosar nu există dovada că şi inculpatul ar fi băut.

În jurul orei 17:00 inculpatul împreună cu B.N., F.V. şi A.I. au plecat cu maşina la Piaţa Agroalimentară din Caransebeş, unde inculpatul a rămas cu martorul A. I..

Ulterior, inculpatul împreună cu A.I. a mers acasă la B.N. unde s-a certat cu soţia acestuia şi apoi s-a deplasat la podul situat peste râul Timiş, unde a oprit maşina ca să-l aştepte pe B.N.

După ce a oprit autoturismul, inculpatul a consumat alcool, respectiv a băut ţuică din sticla aflată în maşină şi bere şi la chemat la faţa locului pe tatăl său.

Întrucât martora B.M.-V., cu care avusese o altercaţie inculpatul, sesizase organele de poliţie, acestea au sosit la faţa locului şi i-au solicitat inculpatului să utilizeze alcooltestul şi să fie de acord cu recoltarea de probe biologice, însă acesta a refuzat.

Având în vedere starea de fapt care rezultă din probele de la dosar, instanţa a constatat că petentul nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât inculpatul la momentul la care au sosit la faţa locului, organele de poliţie şi acesta a refuzat a se supune recoltării de probe biologice şi testării aerului expirat, chiar dacă consumase alcool, nu mai avea calitatea de conducător auto, aspect ce rezultă din procesul-verbal de constatare de la fila 5 dosar 2378/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş, coroborat cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate şi în raport cu actele şi lucrările din dosar în limitele prevăzute de art. 385⁶ alin. (1) şi (3) C. pr. pen, Curtea a constatat următoarea stare de fapt:

În data de 22.09.2010, în jurul orei 17:35, lucrătorii din cadrul Biroului Rutier Caransebeş au fost sesizaţi prin ofiţerul de serviciu al Poliţiei Municipiului Caransebeş cu privire la faptul că pe Str. Teiuşului din municipiul Caransebeş, o persoană aflată sub influenţa alcoolului se deplasează la volanul autoturismului marca Ford […]. Deplasându-se la faţa locului, lucrătorii de poliţie au observat la intersecţia străzii Teiuşului cu Str. Dâlmei, autoturismul marca Ford cu număr de înmatriculare […] oprit pe partea dreaptă, pe senul de mers ”Cartier Teiuş”, spre centrul civic, iar lângă autoturism, pe trotuar, au fost identificate două persoane, respectiv inculpatul R.E.-L. şi martorul A.I.-D. În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că autoturismul menţionat a fost condus până la locul depistării de către inculpatul R.E.-L., aspect confirmat de altfel şi de către acesta. Întrucât inculpatul R.E.-L. emana alcool, a fost invitat să sufle în aparatul alcooltest, dar acesta a refuzat, motivând că a consumat băuturi alcoolice, după ce a oprit autoturismul în acel loc. În atare situaţie, învinuitul a fost condus la Spitalul Municipal de Urgenţă din Caransebeş, în vederea recoltării de probe biologice, pentru stabilirea alcoolemiei.

În prezenţa cadrelor medicale inculpatul R.E.-L., pentru acelaşi motiv a refuzat să i se recolteze probe biologice, semnând în acest sens buletinul de examinare clinică aferent trusei cu seria 00646782 în care medicul de gardă a concluzionat că inculpatul ”este sub influenţa alcoolului”. De asemenea, în aceleaşi împrejurări, învinuitul a semnat şi procesul-verbal din 22.09.2010 întocmit cu aceeaşi ocazie de către organele de urmărire penală la Spitalul Municipal de Urgenţă Caransebeş, prin care învinuitului i s-a adus la cunoştinţă că refuzul de a i se recolta probe biologice de sânge sau urină constituie infracţiune, prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

Faptul că inculpatul a condus acel autoturism pe diferite străzi din Municipiul Caransebeş în data de 22.09.2010 până în momentul depistării sale de către organele de poliţie a fost confirmat şi de martorii A.I.-D., B.N.-C. şi F.V.-M., fără ca aceştia să poată preciza dacă anterior depistării, învinuitul a consumat băuturi alcoolice, deoarece aşa cum au susţinut nu au perceput un asemenea moment. În schimb, martorul B.M.-V. a declarat că la data de 22.09.2010, în jurul orei 17:30, în timp ce se afla la locuinţa sa situată lângă Motelul Tibiscum din Municipiul Caransebeş, în parcarea din zonă, s-a deplasat învinuitul R.E.-L. ce se afla la volanul autoturismului menţionat, ocazie cu care a întrebat-o pe aceasta despre soţul său, respectiv despre numitul B.N.-C.. Nemulţumit de răspunsul martorei care i-a spus că soţul său nu se află acasă, învinuitul a ţipat la aceasta, după care s-a îndreptat spre autoturism, moment în care martora observând că se află sub influenţa alcoolului, a intervenit să înlăture din parcare un copil ce se juca.

În aceste împrejurări, inculpatul a început să strige din nou la numita B.M.-V. apoi a prins-o de păr şi a lovit-o cu piciorul în zona coapsei. De precizat că numita B.M.-V. era însărcinată şi doar după ce a căzut la pământ, învinuitul a încetat să o mai agreseze, urcând la volanul autoturismului cu care venise şi deplasându-se cu acesta pe strada Baba Novac spre centrul civic. Partea vătămată nu a formulat plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe împotriva învinuitului. Această stare de fapt a fost confirmată de martorul A. I.-D. care se afla ca pasager în autoturismul condus de învinuit, cu precizarea că nu a observat momentul în care învinuitul anterior conducerii autoturismului, ar fi consumat băuturi alcoolice. De asemenea, martorul A.I.-D. a declarat că după ce a oprit autoturismul la locul în care a fost găsit de organele de poliţie, atât el cât şi inculpatul au coborât din autoturism şi au consumat ţuică dintr-o sticlă ce o aveau asupra loc.

Potrivit art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, cu modificările şi completările ulterioare, constituie infracţiune refuzul, împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei, ori a prezenţei de produse sau substanţe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora.

De asemenea, art. 38 din acelaşi act normativ stabileşte obligaţia pentru conducătorii vehiculelor de a se supune testării aerului expirat şi recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, la solicitarea poliţistului rutier.

Curtea a reţinut că inculpatul a comis infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 în modalitatea refuzului de a se supune recoltării probelor biologice şi testării aerului expirat.

Mijloacele de probă pe baza cărora s-a reţinut vinovăţia inculpatului au fost procesul verbal de constatare a infracţiunii, declaraţiile martorilor B.M.-V., A.I.-D., B.N.-C. şi F.V.-M. şi chiar ale inculpatului, care a recunoscut că a condus autoturismul pe drumurile publice din Municipiul Caransebeş, dar a afirmat că a refuzat recoltarea de probe biologice deoarece a consumat alcool după ce a oprit autovehiculul.

Din conţinutul acestor mijloace de probă a rezultat că inculpatul a fost interpelat de organele de poliţie, în seara de 22.09.2010, la intersecţia străzii Teiuşului cu Str. Dâlmei, unde se afla în apropierea autoturismului marca Ford […], iar la solicitarea organelor de poliţie de a se supune testului, cu privire la stabilirea prezenţei alcoolului în aerul expirat, acesta a refuzat categoric. În plus, unii martori au susţinut că inculpatul era sub influenţa alcoolului, aspecte pe care le-au constatat personal.

Este adevărat că situaţia premisă a elementului material al infracţiunii incriminate de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, este ca persoana care refuză, se împotriveşte ori se sustrage recoltării probelor biologice ori testării aerului expirat să aibă calitatea de conducător auto însă textul de lege nu condiţionează, sub nici o formă, existenţa infracţiunii de oprirea autoturismului în trafic, nefiind vorba de o infracţiune flagrantă, fiind îndeplinit situaţia premisă şi în situaţie în care inculpatul, cum este cazul de faţă, a condus autoturismul în momente imediat anterioare solicitării de a se supune testării aerului expirat

În cauză, declaraţii martorilor menţionaţi mai sus din cursul urmăririi penale şi al judecăţii, îl indică pe inculpat ca fiind cel care condus maşina anterior solicitării de a se supune testării aerului expirat.

Analizând starea de fapt instanţa de recurs a apreciat că vinovăţia inculpatului este pe deplin dovedită, legiuitorul necondiţionând existenţa infracţiunii de sustragere de la recoltarea probelor biologice de faptul că acesta a consumat sau nu băuturi alcoolice anterior sau ulterior conducerii autovehiculului pe drumurile publice, ci doar faptul că inculpatul a refuzat în mod categoric să fie testat de către organele de poliţie şi să i se recolteze probe biologice pentru stabilirea alcoolemiei, lucru care a fost dovedit în cauză în mod neechivoc. Nici chiar justificarea refuzului inculpatului că nu ar fi condus autoturismul după ce a consumat băuturi alcoolice, neconfirmată de altfel de probatoriul administrat în cauză, nu reprezintă o împrejurare care să înlăture caracterul penal al faptei, deoarece această apărare, chiar dacă ar fi fost reală, trebuia să fie invocată de inculpat în faţa organelor judiciare penale, după recoltarea probelor biologice, dacă s-ar fi reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, şi avută în vedere la aprecierea îndeplinirii sau nu a elementelor constitutive ale acestei din urmă infracţiuni, căci legea nu prevede posibilitatea, pentru acest motiv, de a refuza recoltarea probelor biologice.

În drept, fapta inculpatului de a refuza prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, după ce a condus un autovehicul pe drumurile publice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, fapta săvârşită de către inculpat prezentând în concret pericolul social al respectivei infracţiuni.

Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunilor analizate are ca rezultat crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite prin norma penală. Starea de pericol intervine ca urmare directă a săvârşirii faptei şi, ca atare, nu trebuie dovedită.

Sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârşită de inculpat cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, întrucât el a prevăzut şi urmărit rezultatul faptei, zădărnicirea stabilirii alcoolemiei prin refuzul nejustificat de a i se recolta probe biologice.

Pentru considerentele expuse temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. pr. pen., Curtea a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş împotriva sentinţei penale penală nr. 414 din 10.10.2012, pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosar nr. 1348/208/2011*, a casat sentinţa penală recurată şi, rejudecând, în temeiul art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat inculpatul, la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de refuz de recoltare probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.

§. DREPT PROCESUAL PENAL

2.Prelungirea duratei arestării preventive. Justificarea prelungirii detenţiei preventive, datorată pericolului de a fi tulburată ordinea publică şi riscului de dispariţie a inculpatului

• 
  Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului – art. 5 paragraf 3
  
• 
  Codul de procedură penală – art. 143, art. 148 lit. a) şi f), art. 155, art. 159
  
• 
  Jurisprudenţă CEDO: cauzele: Matznetter c. Austriei; Wemhoff c. Germaniei; Letellier c. Franţei; Neumeister c. Austriei
  

Potrivit dispoziţiilor art. 155 C. pr. pen., arestarea inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de liberate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, verificând respectarea dispoziţiilor art. 5 paragraf 3 din Convenţie, prin prisma aplicării dreptului intern al statelor din Uniunea Europeană a arătat că detenţia este justificată dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole: pericolul de săvârşire a unor noi infracţiuni; pericolul de distrugere a probelor; riscul presiunii asupra martorilor; pericolul de dispariţia a inculpatului; pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

În cauză se menţin cel puţin două temeiuri care justifică prelungirea duratei arestării preventive şi anume: implicarea inculpatului la săvârşirea unei infracţiuni împotriva vieţii persoanei, ceea ce a condus la o gravă perturbare a ordinii publice; sustragerea inculpatului de la urmărire penală, concretizată prin dispariţia inculpatului imediat după săvârşirea faptei. În aceste condiţii sunt îndeplinite şi cerinţele prevăzute în dreptul naţional, în concret, cele conţinute de art. 155 C. pr. pen. raportat la art. 148 lit. a) şi f) C. pr. pen.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 126/R din 1 februarie 2013, dr. M.B.
Prin încheierea penală nr. 6/CC/30.01.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş, în baza art. 159 alin. (7) C. pr. pen., raportat la art. 155 C. pr. pen. şi cu aplicarea art. 143 C. pr. pen., art. 148 alin. (1) lit. a), f) C. pr. pen., a fost admisă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi a fost prelungită măsura arestării preventive a inculpatului O.H., în prezent deţinut în Arestul I.P.J. Timiş în baza mandatului de arestare preventivă nr. 37/19.06.2012 emis de Tribunalul Timiş, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 02.02.2013 până la data de 03.03.2013 inclusiv.

În baza art. 139 alin. (1) C. pr. pen. a fost respinsă cererea inculpatului, prin apărător, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.

Analizând materialul probator administrat în cauză, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş nr. 1602/P/2011 din data de 31.05.2012 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul O.H. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute art. 20 C.pen. raportat la 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., constând în aceea că la data de 09.12.2011, în jurul orei 05,00, a tras un foc de armă înspre partea vătămată C.M.F., provocându-i leziuni în zona toracică, vindecabile în termen de 15 zile de îngrijiri medicale, faptă petrecută în faţa localului Lepa Brena, situat pe Calea Lugojului din Timişoara.

Prin încheierea penală nr. 54/CC/19.06.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4398/30/2012 s-a dispus arestarea preventivă, în lipsă, a inculpatului O.H. pe o perioadă de 30 zile, începând cu data prinderii, fiind emis pe numele acestuia mandatul de arestare preventivă nr. 37/19.06.2012, instanţa apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. a), f) C. pr. pen., existând suficiente indicii temeinice din care să reiasă că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică – dedus din natura violentă a faptei, împrejurările concrete şi modalitatea de comitere (într-un loc public, intens circulat), urmările cauzate, precum şi din starea de indignare şi revoltă generată societăţii, precum şi că inculpatul a fugit şi s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la cercetare penală.

La data de 05.10.2012 inculpatul a fost prins, iar prin încheierea din data de 08.10.2012, Tribunalul Timiş a confirmat mandatul de arestare preventivă emis pe numele acestuia, dispunând punerea lui în executare începând cu data de 05.10.2012. Prin încheierile penale nr. 112/CC/30.10.2012, nr. 135/CC/29.11.2012 şi nr. 146/28.12.2012 starea de arest preventiv a inculpatului a fost prelungită în mod succesiv cu câte 30 de zile, până la data de 02.02.2013 inclusiv, apreciindu-se că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea respectivei măsuri.

Potrivit dispoziţiilor art. 155 C. pr. pen., în cursul urmăririi penale arestarea inculpatului poate fi prelungită dacă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

În momentul soluţionării propunerii de prelungire a măsurii arestului preventiv, judecătorul trebuie deci să se raporteze la perioada de timp cuprinsă între momentul rămânerii definitive a încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestului preventiv şi momentul soluţionării prezentei propuneri, urmând să stabilească dacă temeiurile care au justificat privarea de libertate a inculpatului se menţin ori s-au schimbat, sau dacă au apărut temeiuri noi care să determine o asemenea măsură.

În cauză, din examinarea dosarului de urmărire penală, tribunalul a constatat, pe de o parte, că luarea, iar ulterior prelungirea măsurii arestării preventive faţă de inculpat s-a făcut cu respectarea condiţiilor de legalitate, iar, pe de altă parte, că din datele existente rezultă suficiente indicii rezonabile referitoare la posibilitatea ca inculpatul să fi comis o faptă prevăzută de legea penală sancţionată cu închisoarea mai mare de 4 ani, indicii care să convingă un observator independent că persoana în cauză este posibil să fi comis acea faptă, precum şi faptul că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, fiind astfel evident că temeiurile care au determinat iniţial arestarea preventivă nu s-au modificat, justificând în continuare privarea de libertate a inculpatului.

În ceea ce priveşte existenţa unor probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către inculpat a unei fapte prevăzute de legea penală, tribunalul a avut în vedere declaraţiile părţii vătămate C.M.F., ale martorilor B.A., G.S.C., S.L.L., B.C.F., P.L.I., recunoaşterea după planşă foto, proces-verbal de percheziţie domiciliară, proces-verbal de redare a convorbirilor telefonice interceptate, procese-verbale de constatare, de cercetare la faţa locului, raport de constatare medico-legală, raport de constatare tehnico-ştiinţifică, toate acestea fiind suficiente pentru a determina presupunerea rezonabilă că inculpatul este implicat în comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie cerută de art. 148 lit. f) C. pr. pen. din analiza actelor existente la dosar prin raportare la temeiurile avute în vedere la luarea şi ulterior prelungirea măsurii preventive, s-a constatat că aceste temeiuri nu s-au modificat, continuând să justifice privarea de libertate a inculpatului.

Este evident că raportat la natura faptei săvârşite, împrejurările concrete de săvârşire a acesteia şi valorile sociale puse în pericol: infracţiune contra vieţii persoanei, săvârşită pe o stradă a municipiului Timişoara, în imediata vecinătate a unui local public, printr-o modalitate extrem de violentă, de natură să pună în pericol viaţa oricărei persoane care trecea pe acolo – respectiv prin împuşcarea victimei cu o armă de foc letală pe care inculpatul o deţinea fără drept, pe fondul unui conflict spontan ivit în acea seară, precum şi la uşurinţa cu care inculpatul, pe fondul unui simplu conflict, a hotărât să folosească un pistol – instrument apt să producă decesul unei persoane – asupra victimei, se poate observa faptul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, care justifică menţinerea măsurii preventive a arestării faţă de acesta.

Pe de altă parte, aşa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kemmache împotriva Franţei, în situaţia în care măsura arestării preventive a fost dispusă pentru protejarea ordinii publice, aceasta este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată. Or, în prezenta cauză, fiind vorba de săvârşirea de către inculpat a unei fapte grave prin care s-a adus atingere dreptului la viaţă – una dintre valorile fundamentale care trebuie protejate -, ţinând cont şi de circumstanţele concrete în care a fost săvârşită, tribunalul a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului, prin gravitatea deosebită a activităţii acestuia şi prin reacţia opiniei publice referitoare la persoanele implicate în comiterea unor astfel de apte, este susceptibilă de a conduce la o tulburare a ordinii publice, de a spori sentimentul de nesiguranţă al cetăţenilor, care au dreptul de a beneficia de protecţia autorităţilor împotriva oricărei persoane care, prin comportamentul său violent, a adus o atingere gravă dreptului absolut la viaţă al unei alte persoane.

În acest sens, Tribunalul a reţinut că noţiunea de „probe” că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, nu poate fi interpretată în sensul că ar avea ca obiect împrejurări petrecute sau pe cale să se petreacă cu certitudine, care duc la dovedirea vinovăţiei într-un proces penal. Inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Letellier contra Franţei, a recunoscut posibilitatea ca, atunci când anumite infracţiuni, prin gravitatea lor sau prin efectul pe care îl au asupra opiniei publice, pot crea în cadrul societăţii o reacţie de nesiguranţă, de revoltă, să se poată dispune privarea de libertate a autorului, cel puţin pentru o perioadă de timp.

Nu în ultimul rând, tribunalul a apreciat că în privinţa inculpatului este incident în continuare şi temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., materialul probatoriu administrat în cauză conferind indicii pertinente în sensul că, imediat săvârşirii prezumtivei fapte, inculpatul a fugit şi s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, riscul unui asemenea comportament planând în continuare asupra inculpatului. Relevante în acest sens sunt împrejurările că, imediat după comiterea prezumtivei fapte, inculpatul a părăsit locul faptei şi, deşi a fost urmărit de organele de poliţie, a fugit şi s-a ascuns, profitând de o pădure din apropiere, a încercat să scape de obiectul folosit la săvârşirea faptei şi să împiedice descoperirea acestuia de către organele de poliţie, aruncându-l în curtea unui imobil, şi apoi şi-a părăsit domiciliul, plecând în străinătate, precum şi comportamentul inculpatului după prinderea sa de către organele de urmărire, respectiv refuzul categoric al acestuia de a i se recolta probe biologice în vederea efectuării expertizei genetice, deşi această probă apare ca deosebit de relevantă în vederea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Raportat şi la dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. pr. pen. Tribunalul a constatat că măsura prelungirii arestării preventive se impune şi pentru a permite efectuarea cu celeritate a actelor de urmărire penală necesare finalizării acesteia (efectuarea şi depunerea expertizei genetice), din înscrisurile dosarului reieşind că au fost demarate demersurile pentru efectuarea acestor acte.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că la acest moment procesual interesul general de desfăşurare în bune condiţii a anchetei judiciare, precum şi de protecţie a cetăţenilor primează faţă de interesul inculpatului de a fi judecat în stare de libertate, în condiţiile în care temeiurile care au determinat privarea de libertate a inculpatului nu s-au schimbat, tribunalul a admis cererea parchetului şi a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului cu încă 30 de zile.

În contextul în care a apreciat că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, tribunalul a respins cererea inculpatului O.H., prin apărător, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, ca nefondată.

Împotriva acestei, încheieri a declarat recurs inculpatul fără a-l motiva, susţinerile orale ale acestuia şi ale apărătorului ales fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând sentinţa recurată atât prin prisma motivelor invocate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în condiţiile prevăzute de art. 385⁶ alin. (1) şi (3) C. pr. pen., Curtea a constat că recursul este nefondat.

Temeiul de drept în baza căruia s-a dispus privarea de libertate inculpatului este prevăzut de art. 143 C. pr. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. a) şi f) C. pr. pen, subzistă şi în prezent şi este de natură să justifice în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Din coroborarea textelor de lege rezultă condiţiile ce trebuie întrunite pentru ca măsura arestării preventive să fie legală şi temeinică: existenţa unor probe sau indicii temeinice că persoana suspectată a săvârşit fapte de natură penală; legea să prevadă pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani, existenţa unui probatoriu din care să rezulte că lăsarea în libertate a persoanei prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, verificând temeiurile de arestare din dreptul intern în respectarea art. 5 paragraful 3 din Convenţie – a apreciat asupra caracterului rezonabil al detenţiei preventive, acceptând doar anumite temeiuri din cele invocate de statele membre. Astfel, detenţia este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate în concret, pentru fiecare caz în parte : pericolul de săvârşire a unor noi infracţiuni – Hotărârea Matznetter c. Austriei/ 10.11.1969, pericolul de distrugere a probelor – Hot. Wemhoff c. Germaniei/27.06.1968, riscul presiunii asupra martorilor –Hot. Letellier c. Franţei/26.06. 1991, pericolul de dispariţie al inculpatului – Hot. Neumeister c. Austriei/27.06.1968 sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică – Hot. Letellier c. Franţei/26.06. 1991.

Curtea a constatat că, în speţa dedusă judecăţii, în privinţa inculpatului planează pericolul de a fi tulburată ordinea publică şi riscul dispariţiei acestuia.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că în la data de 09.12.2011, în jurul orei 05,00, a tras un foc de armă înspre partea vătămată C.M.F., provocându-i leziuni în zona toracică, vindecabile în termen de 15 zile de îngrijiri medicale, faptă petrecută în faţa localului Lepa Brena, situat pe Calea Lugojului din Timişoara.

Starea de fapt reţinută rezultă din, declaraţiile părţii vătămate C.M.F., ale martorilor B.A., G.S.C., S.L.L., B.C.F., P.L.I., recunoaşterea după planşă foto, proces-verbal de percheziţie domiciliară, proces-verbal de redare a convorbirilor telefonice interceptate, procese-verbale de constatare, de cercetare la faţa locului, raport de constatare medico-legală, raport de constatare tehnico-ştiinţifică.

Prin urmare, există indicii temeinice referitoare la implicarea inculpatului în comiterea faptei de natură penală reţinută în sarcina acestuia prin actul de sesizare, faptă pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 4 ani.

Împrejurarea sustragerii de la urmărire penală prevăzută de art. 148 lit. a) C. pr. pen. aspect ce a reieşit din faptul că, în chiar noaptea comiterii faptei, inculpatul a dispărut de la domiciliul său, iar ulterior măsura arestării a fost luată în lipsă.

Aşa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kemmache împotriva Franţei, în situaţia în care măsura arestării preventive a fost dispusă pentru protejarea ordinii publice, aceasta este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată. Or, în prezenta cauză, fiind vorba de săvârşirea de către inculpat a unei infracţiuni grave împotriva vieţii persoanei, Curtea a apreciat că lăsarea în libertate a acestuia, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia opiniei publice referitoare la persoanele implicate în asemenea fapte, este susceptibilă de a conduce la o tulburare a ordinii publice.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Timişoara a constatat că prelungirea duratei arestării preventive este premisa efectuării cu celeritate a actelor indicate în cuprinsul propunerii, în temeiul art. 159 C. pr. pen. raportat la art. 155 C. pr. pen. şi cu aplicarea art. 143 C. pr. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. a) f) C. pr. pen. şi a considerat că propunerea Parchetului este întemeiată, astfel cum a apreciat şi prima instanţă, motiv pentru care, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. pr. pen. a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul O.H. împotriva încheierii penale nr. 6/CC/30.01.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş.