Curtea de apel timişoara

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE

SECŢIA PENALĂ

Trimestrul al III-lea 2013

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător dr. Marian BRATIŞ
Grefier-documentarist Floare NYIREDI
Cuprins

§. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA SPECIALĂ 3

1. Urmărirea penală şi judecarea inculpatului în lipsă, în timpul absenţei acestuia din ţară. Extrădarea condamnatului în vederea executării pedepsei. Cerere de rejudecare a procesului penal. Admisibilitate 3

§. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA SPECIALĂ

1.Urmărirea penală şi judecarea inculpatului în lipsă, în timpul absenţei acestuia din ţară. Extrădarea condamnatului în vederea executării pedepsei. Cerere de rejudecare a procesului penal. Admisibilitate

• 
  Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale: art. 6
  
• 
  Constituţia României: art. 21 alin. (3)
  
• 
  Legea nr. 281/2003
  

Scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare la un proces echitabil, cu respectarea dreptului la apărare, care presupune posibilitatea persoanei condamnată în lipsă să fie audiată, de a fi interogaţi martori sau alte părţi din proces, de a se administra probe în apărare cu privire la starea de fapt cât şi în circumstanţiere.

Rejudecarea cauzei este necesară pentru a se putea garanta dreptul condamnatului la un proces echitabil, asigurându-se în acelaşi timp respectarea tuturor principiilor care guvernează procesul penal într-un stat de drept.

Dreptul la un proces echitabil îşi găseşte consacrarea atât prin aplicarea în cadrul procedurii penale române a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi prin consacrarea acestui principiu în dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, dar şi prin coroborarea tuturor celorlalte principii prevăzute în Codul de procedură penală. Pe lângă faptul că acest principiu este expres prevăzut de dispoziţiile constituţionale şi de prevederile art. 6 din Convenţie, în condiţiile în care acesta se întemeiază şi îşi găseşte conţinutul tocmai în celelalte principii „clasice” care guvernează desfăşurarea procesului penal, este de necontestat că judecarea şi condamnarea unei persoane în lipsă, indiferent de motive, este de natură să aducă atingere acestui principiu şi implicit să împieteze asupra actului de justiţie.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 920 din 14 august 2013, dr. M.B.
Prin sentinţa penală nr. 132/26.04.2013, pronunţată de Judecătoria Sânnicolau-Mare în dosarul 577/295/2013, în baza art. 522¹ C. pr. pen., s-a respins cererea de rejudecare a cauzei formulată de petentul M.I., privind sentinţa penală nr.146 pronunţată în dosarul nr. 258/295/2007 al Judecătoriei Sânnicolau-Mare, definitivă prin neapelare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 3.07.2012, petentul M.I. a solicitat rejudecarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 258/295/2007 al Judecătoriei Sannicolau-Mare şi în temeiul dispoziţiilor art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, raportat la dispoziţiile art. 522¹ C. pr. pen., coroborat cu dispoziţiile art. 404 alin. (1) C. pr. pen., suspendarea executării sentinţei penale nr. 146/04.05.2007, în temeiul căreia a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 254/05.06.2007, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

[…]

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţa a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 364/P/26.02.2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau-Mare, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.I., alături de inculpaţii V.G.O. şi M.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune fals intelectual şi evaziune fiscală, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), art. 213 C. pen., art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 32 din Legea nr. 82/1991 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. art. 33 lit. a) C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 146/04.05.2007, pronunţată de Judecătoria Sânnicolau-Mare în dosar nr. 258/295/2007, inculpatul M.I. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de trei ani pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa închisorii de doi ani pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. pen. şi la pedeapsa închisorii de şase luni pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 32 din Legea nr. 82/1991, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen., iar în temeiul dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus executarea pedepsei mai grele de trei ani închisoare, cu privare de libertate şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 C. pen.

Sentinţa a rămas definitivă prin neexercitarea căilor de atac.

În baza acestei hotărâri judecătoreşti, s-a emis de către Judecătoria Sânnicolau-Mare şi mandatul de executare a pedepsei închisorii şi ulterior Mandat European de Arestare.

Din verificarea dosarului de urmărire penală şi a dosarului de fond instanţa a reţinut că atât faza de urmărire penală cât şi faza de judecată s-a desfăşurat în lipsa inculpatului.

Analizând admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a reţinut că art. 522¹ C. pr. pen. stipulează că „în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului; dispoziţiile art. 404-408 se aplică în mod corespunzător”.

Prin urmare, din interpretarea acestui text de lege reiese că instanţa are posibilitatea să dispună rejudecarea cauzei privind persoana judecată şi condamnată în lipsă, în baza cererii condamnatului, tot instanţa fiind cea chemată să aprecieze dacă, raportat la situaţia concretă din cauză, se impune rejudecarea. Cererea condamnatului constituie, aşa cum reiese din dispoziţia legală, actul ce stă la baza declanşării procedurii, fără a fi însă suficientă formularea unei cereri şi constatarea împrejurării că inculpatul a fost judecat şi condamnat în lipsă pentru a se dispune, în mod automat, rejudecarea cauzei. Instanţa a apreciat că instituţia reglementată de art. 522¹ C. pr. pen. a fost instituită de legiuitor pentru a garanta respectarea dreptului la apărare al inculpatului şi nu pentru a permite acestuia să obţină o rejudecare a cauzei în toate situaţiile în care procesul penal s-a desfăşurat în lipsa sa.

Analizând actele procedurale efectuate în dosarul de urmărire penală nr.364/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau-Mare şi în dosarul de judecată în fond, nr. 258/295/2007 al Judecătoriei Sânnciolau-Mare, prin prisma declaraţiei petentului dată în faţa instanţei în prezenta cauză, prima instanţă a considerat că, chiar dacă nu există probe certe că inculpatul s-a sustras urmăririi penale şi judecăţii, există probe că acesta a cunoscut existenţa anchetei penale împotriva sa şi până în momentul reţinerii de către autorităţile spaniole nu a fost interesat să se apere în faţa organelor de certare penală sau a instanţei de judecată.

Ca stare de fapt instanţa a constatat că acuzaţia penală împotriva petentului se referă la faptul că în anul 2002-2003, petentul, împreună cu soţia sa M.M. şi ginerele, V.G.O., a indus în eroare 64 de persoane, de la care a achiziţionat porci fără a avea intenţia de a-i plăti şi a efectuat activităţi comerciale în numele SC S. SRL, deşi societatea fusese radiată din registrul comerţului, fără să achite taxele şi impozitele aferente activităţii comerciale. Plângerile penale împotriva familiei M. au fost formulate în perioada octombrie 2002 – februarie 2003.

La data de 24.02.2004 petentul a fost căutat de către organele de poliţie la domiciliul său, însă potrivit procesului verbal de căutare (fila 188 vol. 1 dosar UP) nu a fost găsit, din discuţiile cu vecinii rezultând că acesta este plecat cu soţia şi celelalte rude în judeţul Arad. Tot la începutul anului 2004 petentul a înstrăinat imobilul proprietatea sa şi a soţiei către părinţii soţiei sale. Cu toate acestea, în urma cercetărilor s-a constat atât de către organele de cercetare penală, cât şi de către organele fiscale (fila 208) că în imobil nu locuieşte nimeni, însă lucrurile petentului şi ale familie sale se aflau în continuare în imobil.

La data de 1 martie 2004 petentul se afla în mod cert încă în România, întrucât a încheiat două contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică şi unul sub semnătură privată, prin care a înstrăinat două autoutilitare şi un tractor, însă nu în localitatea Sânnicolau-Mare ci în localitatea Arad (filele 239-241). Instanţa reţine că la acea dată, petentul a înstrăinat şi autoutilitara cu numărul […] ce a fost folosită la transportul porcilor la abator aşa cum rezultă din facturile fiscale existente la dosarul de urmărire penală.

În vederea efectuării unei inspecţii fiscale la sediul SC S. SRL, în cursul anului 2004 inspectorii fiscali s-au deplasat la domiciliul petentului, acelaşi cu sediul societăţii, şi au constat că în imobil nu se află nimeni (filele 421-427).

Condamnata M.M., soţia petentului a fost audiată la data de 17.11.2003, înainte de începerea urmăririi penale (fila 131 – vol.1), iar urmărirea penală faţă de toţi participanţii a fost începută la data de data de 8.03.2004 (fila 122).

La data de 16.03.2004 a fost efectuată o percheziţie la domiciliul petentului şi al familiei sale situat în Sânpetru-Mare nr. […].

Cu această ocazie (în prezenţa a doi martori asistenţi, vecini cu petentul) s-a constat că în imobil nu se află niciun membru al familiei. De asemenea, din discuţiile cu martorul asistent J.I., organele de cercetare penală au aflat că întreaga familie a plecat în urmă cu o săptămână, lăsând casa în grija acestui martor, inclusiv cele câteva găini aflate în gospodărie.

Fiind întrebaţi, niciunul din cei doi martori nu au putut da relaţii despre locul în care a plecat inculpatul şi familia sa.

Potrivit înscrisului aflat la fila 153 în volumul 1 al dosarului de urmărire penală, la data de 17.05.2004 petentul M.I. a fost dat în urmărire generală, iar din comunicările emise de către organele statului a rezultat că acesta nu a putut fi identificat pe teritoriul României.

La data de 6.04.2004 organele de cercetare penală au emis o adresă către Serviciul Străini Timiş solicitând să i se comunice dacă petentul a părăsit definitiv România.

La data de 23.01.2007 petentul a fost din nou căutat în vederea audierii însă potrivit procesului verbal de executare a mandatului de aducere acesta se afla din anul 2005 la muncă în Italia (fila 163-164 vol.2).

În cursul judecăţii petentul a fost citat la fiecare termen de judecată, inclusiv cu mandat de aducere cu executare efectivă, însă nu s-a putut identifica locul în care se află, existând într-adevăr suspiciuni că ar fi plecat la muncă în Spania, din anul 2004. În consecinţă petentul a fost citat în mod procedural la locul săvârşirii faptei, respectiv la Consiliul Local Sânpetru Mare.

De asemenea în cursul judecăţii inculpatului i s-a asigurat asistenţa judiciară obligatorie aşa cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din data de 27.04.2007.

Instanţa a mai reţinut că, deşi mandatul de arestare a fost trimis spre executare la data de 5.06.2007, iar petentul a fost dat în urmărire internaţională la data de 26.11.2007, însă abia după 3 ani s-a reuşit identificarea locului în care se află petentul.

În declaraţia dată în faţa instanţei în prezenta cauză petentul a arătat că a plecat în Spania în anul 2004, că deşi era certat cu soţia şi nu cunoştea nimic despre afacerile ei din România, a locuit împreună cu aceasta timp de încă 2 ani în Spania, că ulterior a locuit împreună cu ginerele V.G.O. în Spania până la momentul în care V.G.O. a fost reţinut şi trimis în România şi că, deşi avea cunoştinţă de faptul că ginerele său a fost arestat şi trimis în România iar ulterior eliberat, acesta nu i-a spus nimic despre acuzaţiile împotriva sa şi nici despre faptul că exista un mandat de arestare emis pe numele său.

Petentul a recunoscut însă că a părăsit România datorită ameninţărilor persoanelor cărora soţia sa le-a vândut porci, fără să le achite preţul.

Petentul a mai recunoscut şi faptul că deşi mai avea cunoştinţe şi rude din partea soţiei (printre care şi părinţii soţiei), nici el şi nici vreun alt membru al familiei sale nu a comunicat nimănui locul în care se află.

Având în vedere că procedura împotriva petentului s-a desfăşurat pe o perioadă foarte lungă de timp, respectiv între anii 2003-2007 că, în tot acest timp nicio persoană nu a fost în măsură să dea relaţii despre locul în care se află petentul sau ceilalţi membrii ai familiei sale, că atât organele de cercetare penală, cât şi instanţa de judecată au efectuat demersuri în vederea depistării locului în care se află petentul şi familia sa, fără a se putea reţine vreo culpă din partea autorităţilor, instanţa consideră că în speţă nu se impune rejudecarea cauzei.

De altfel faptul că petentul, cu puţin timp înainte de începerea urmăririi penale împotriva sa, şi-a înstrăinat toate bunurile de valoare şi a părăsit ţara, ascunzând faţă de rude şi cunoştinţe locul în care urmează să se stabilească, este un indiciu al faptului că a dorit să se sustragă urmăririi penale şi o probă certă că organele de urmărire penală nu aveau posibilitatea să-i înmâneze personal citaţia şi celelalte acte procedurale efectuate împotriva sa.

Instanţa a mai reţinut că, în condiţiile în care locuinţa a fost înstrăinată către socrii petentului şi atât organele de cercetare penală, cât şi autorităţile fiscale s-au deplasat de mai multe ori la această adresă, cerând relaţii de la vecini, fiind efectuată chiar şi o percheziţie domiciliară, afirmaţia petentului că nu a cunoscut despre existenţa procesului este nereală.

Împotriva sentinţei penale nr. 132/26.04.2013, pronunţată de Judecătoria Sânnicolau-Mare în dosarul 577/295/2013 a declarat recurs în termen legal condamnatul M.I., recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la data de 01.07.2013, recursul nefiind motivat în scris, susţinerile orale ale apărătorului ales al inculpatului fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii penale.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale recurate, din prisma motivelor de recurs precum şi din oficiu conform art. 385⁶ C. pr. pen. instanţa de recurs apreciază că hotărârea atacată este netemeinică, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ C. pr. pen., pentru considerentele ce vor fi prezentate.

Articolul 522¹ C. pr. pen. a fost introdus prin art. 1 pct. 221 din Legea nr. 281/2003 şi, având denumirea marginală de „rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare” şi dispune că „în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecată şi condamnată în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului”.

Legiuitorul a lăsat la latitudinea instanţei de judecată să aprecieze dacă, la situaţia concretă, se impune rejudecarea. În speţa de faţă, în ceea ce-l priveşte pe condamnatul M.I., întreaga procedură judiciară, respectiv atât urmărirea penală cât şi judecata, s-au desfăşurat în absenţa inculpatului, întrucât acesta a părăsit ţara anterior începerii urmăririi penale, fiind apoi extrădat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Citarea inculpatului pe durata judecăţii s-a efectuat la adresa din ţară şi s-a îndeplinit prin afişare sau prin semnarea dovezii de către alte persoane găsite la adresă, împrejurări care nu oferă certitudinea că acesta a avut cunoştinţă despre derularea procedurii în faţa instanţelor, astfel că nu se poate reţine concluzia că inculpatul s-ar fi sustras cercetării penale.

Scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare la un proces echitabil, cu respectarea dreptului la apărare, care presupune posibilitatea persoanei condamnată în lipsă să fie audiată, de a fi interogaţi martori sau alte părţi din proces, de a se administra probe în apărare cu privire la starea de fapt cât şi în circumstanţiere.

Instanţa de recurs apreciază că rejudecarea cauzei este necesară pentru a se putea garanta dreptul condamnatului la un proces echitabil, asigurându-se în acelaşi timp respectarea tuturor principiilor care guvernează procesul penal într-un stat de drept.

Dreptul la un proces echitabil îşi găseşte consacrarea atât prin aplicarea în cadrul procedurii penale române a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi prin consacrarea acestui principiu în dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, dar şi prin coroborarea tuturor celorlalte principii prevăzute în Codul de procedură penală. Pe lângă faptul că acest principiu este expres prevăzut de dispoziţiile constituţionale şi de prevederile art. 6 din Convenţie, în condiţiile în care acesta se întemeiază şi îşi găseşte conţinutul tocmai în celelalte principii „clasice” care guvernează desfăşurarea procesului penal, este de necontestat că judecarea şi condamnarea unei persoane în lipsă, indiferent de motive, este de natură să aducă atingere acestui principiu şi implicit să împieteze asupra actului de justiţie.

În materie penală, prin intermediul Legii nr. 281/2003 legiuitorul a înţeles să introducă instituţia rejudecării în cazul persoanei extrădate, instituţie care constituie o cale de atac extraordinară specială, pentru a garanta principiul dreptului la un proces echitabil. Acest text de lege nu face nicio distincţie între persoana care se sustrage de la judecată, părăsind teritoriul ţării, fiind ulterior extrădată după condamnare, şi persoana care comite o infracţiune, iar ulterior este trimisă în judecată şi condamnată, fără ca aceasta să fi cunoscut faptul că împotriva ei s-a declanşat o procedură judiciară, singura condiţie fiind aceea că după condamnare să se obţină extrădarea din statul în care se află.

Rejudecarea are ca finalitate oferirea posibilităţii celui condamnat şi apoi extrădat să îşi exercite dreptul la apărare şi în acelaşi timp să beneficieze de un proces penal care să respecte principiul contradictorialităţii şi principiul aflării adevărului, ce poate primi consistenţă prin datele şi elementele noi pe care cel care solicită rejudecarea le poate prezenta organelor judiciare, date şi informaţii care pot releva aspecte noi cu privire la starea de fapt şi activitatea infracţională care a făcut obiectul cauzei.

În acelaşi sens este şi practica CEDO în cauza Colozza contra Italiei, reamintind că o procedură care se desfăşoară în lipsa condamnatului nu este în principiu incompatibilă cu Convenţia dacă, acuzatul poate obţine ulterior ca o instanţă să statueze din nou, după ce l-a audiat asupra temeiniciei acuzaţiei în fapt şi în drept. Chiar dacă nu se menţionează expres în paragraf 1 al art. 6 din CEDO dreptul acuzatului de a lua parte la audieri, decurge din obiectul şi scopul întregului articol. După jurisprudenţa constantă a Curţii, renunţarea la un drept garantat de Convenţie trebuie să fie stabilită într-o manieră neechivocă. Or, în speţa de faţă nu este vorba de un acuzat – inculpatul M.I. – care a fost notificat personal şi după ce a luat cunoştinţă de acuzaţiile care i s-au adus a refuzat expres să se prezinte şi să-şi facă apărarea. Nu se poate susţine de către instanţa de recurs că inculpatul M.I. a renunţat la acest drept, deducere care s-a realizat pe baza unei prezumţii dedusă din lipsa sa de la procesul penal pornit împotriva sa.

Astfel, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. pr. pen., Curtea a admis recursul declarat de condamnatul M.I. împotriva sentinţei penale nr. 132/26.04.2013, pronunţată de Judecătoria Sânnicolau-Mare în dosarul 577/295/2013, a casat integral sentinţa recurată şi rejudecând, în baza art. 522¹ alin. (2) C. pr. pen. raportat la art. 404 C. pr. pen., a admis în principiu cererea de rejudecare a cauzei penale ce a făcut obiectul dosarului nr. 258/295/2007 al Judecătoriei Sânnicolau-Mare, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 146/04.05.2007, formulată de condamnatul M.I. şi a dispus trimiterea dosarului Judecătoriei Sânnicolau-Mare în vederea rejudecării cauzei penale nr. 258/295/2007 în privinţa inculpatului M.I. şi a respins cererea de suspendare a executării sentinţei penale nr. 146/04.05.2007.