Cuvînt înainte

Scrierea pe papirus, împrumutată din !:gipr-' era neîndoielnic un mare progres în raport cu difterele arhaismului 'timpuriu. Folosirea volwnen-ului prezintă totuşi unele inconveniente: fiecare rulou este incomod şi constituirea marilor biblio-

tec

a fost în consecinţa întîrziată. Pe de alta parte, manipularea unui volumen nu este deloc uşoara cînd e vorba să cauţi un citat: înainte de a-l găsi, trebuie sa derulezi întreaga parte a volu­mului care îl precede. Nu-i uşor nici sa iei note, fiindcă volumen-\A este ţinut cu ambele mîini. Aceste motive de ordin practic explică în parte pentru ce în Grecia antică se dădea atîta impor­tanţă educării memoriei şi pentru ce scriitorii citau textele de preferinţă din memorie, fără sa le mai verifice. Exista mai puţin decît astăzi respectul pentru detaliul expresiei, admiţîndu-se uşor variantele dacă sensul general nu era al­terat.

Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama că [a greci lectura se făcea în general cu voce tare. Majoritatea operelor literare au fost concepute spre a fi ascultate: ele sînt destinate recitării psalmodiate, cîntecului coral, reprezentării dra­matice sau lecturii publice în faţa unui cerc de ascultători, decît delectării şi cugetării unui cititor solitar. Multe caracteristici ale literaturii greceşti se explică astfel: partea atît de importantă rezer­vată poeziei şi apoi elocinţei; forma intenţional didactică a operelor în proză, ca şî cum ar fi vorba de conferinţe ori de lecţii; preocuparea de a marca foarte categoric trecerile prin indicaţii verbale, acolo unde limbile moderne se mulţu­mesc cu semne de punctuaţie; în fine, marele succes pe care 1-a avut dialogul, creaţie originală a geniului grec. Serviţi de o limbă extraordinar de bogată, atît în domeniul vocabularului cît şi m cel al sintaxei, avînd la dispoziţie resursele mai multor dialecte pentru a varia efectele literare şi de ^ ton, bazaţi pe o tradiţie care-i susţinea fără sa-i^ copleşească, scriitorii şi gînditorii acelor tirn-Puri au creat ori au dezvoltat principalele genuri uterare, expîorînd totodată, cu o îndrăzneală pîriă atunci neegalată direcţiile pe care putea păşi gindirea logică, înseşi acestei gîndiri i-au definit eî |':mpede, pentru prima oară, demersul şi prin-ule. Convinşi că aceasta nu se poate afirma devetai conştientă de sine decît prin interme-

diul cuvintelor, s-au dedicat perfecţionării neîn­cetate a admirabilului lor instrument verbal, pîna într-atît încît au făcut din el mijlocul de expresie cel mai uimitor de subtil şi de maleabil ce se poate concepe. Poezie epica şi lirică, artă dramatică, istorie şi geografie, filosofie, eîocinţâ acestea sînt, în ordinea aproximativ cronologică în care au început să ie cultive, diferitele domenii în care grecii si-au dovedit măiestria. Urmează sa le trecem rînd pe rînd în revistă.

Am văzut că epopeea homerică" apare dintr-odata în istorie în forma ei imita, iar cele două capo­dopere ale lui Homer au constituit de la început modele de care emulii au încercat mereu să se apropie. O asemenea perfecţiune presupune că Iliada şi Odiseea au fost pregătite de nenumărate încercări poetice anterioare, căzute cu totul în uitare. Mînia lui Alnle nu constituie decît un epi­sod din războiul Troici, iar întoarcerea lui U lise nu relatează decît aventurile unui singur erou, după căderea oraşului, încetul cu încetul, trebuia să se fi constituit o îndelungată tradiţie epica, esenţialmente orală, graţie cîntăreţilor sau aezilor de felul lui Demodocos, pe care Odiseea ni-1 în­făţişează la curtea lui Alcinous, regele feacienilor, A fost oare Homer primul care a elaborat o parte din acest bogat material într-o operă de lungă respiraţie şi viguros compusă, graţie ajuto­rului scrierii alfabetice. Fără să putem afirma în mod absolut sigur, absenţa totala a oricărui indiciu referitor la epopei mai vechi face, cel puţin, această ipoteză verosimilă, în schimb, imi­tatorii au mişunat. Dacă operele acestora, consi­derate pe bună dreptate ca inferioare celor ale lui Homer, nu au ajuns pînă la noi, cel puţin ştim mai multe titluri, cu cîteva nume de autori şi rezumatul subiectelor tratate.

în jurul îliadei s-au dezvoltat poemele Ciclului Troian, numit curent Ciclul prin excelenţa, ele transmiţînd episoade anterioare Mîniei lui x\hilc-Crestomaţia, un rezumat şcolar compus de un oarecare Proclos, fie în veacul al doilea, fie în

l de-aî cincilea al erei noastre (data este contro­versata încă), şi păstrat doar parţial,, ne dă despre acestea informaţii destul de precise: Cîn-tecele cipriote evocau evenimente anterioare I Hâ­dei începînd cu nunta lui Tetis şi a lui Peleu şi cu 'judecata lui Paris pînă la răpirea Elenei şi la primele episoade ale asediului Troiei. Etiopicele, compuse poate la sfîrşitul secolului VII de către Arctinos din Milet, se legau direct de Iliada: în ele regele etiopienilor, Memnon, fiul Aurorei şi al 'lui Titon, un frate al lui Priam, venea în aju­torul unchiului său; el cădea sub loviturile lui Ahile, care a ucis-o şi pe Pentesilea, regina ama­zoanelor, o altă aliată a troienilor; murea şi Ahile la rîndu-i, lovit cu o săgeată de arcaşul Paris, ajutat de Apolo. O altă epopee a lui Arctinos, intitulată Distrugerea Troiei (Iliupersis}, relata cu­cerirea oraşului. Cît priveşte pe poetul Leshes, el a compus o Mică Iliada, menită şi ea să o comple­teze pe cea a lui Homer, şi în care trata în felul său aceleaşi teme ca şi Arctinos. Paralel cu Odi­seea, Hagias din Troizen a compus epopeea în­toarcerile (Nostoi), narînd aventurile căpeteniilor aheene, exceptîndu-1 pe Ulise, după războiul tro­ian. Destinul tragic al lui Ulise însuşi forma su­biectul Telefoniei datorate lui Eugamon*, care trăia la curtea regilor din Cirene, Băţos II şi Arcesilau II, prin 570—560: după întoarcerea lui în Itaca, Ulise a plecat din nou în expediţie în munţii Epirului, apoi, întors iarăşi la Itaca, şi-a aflat acolo moartea chiar de mîna unui fiu, Tele-gonos, j>e care 1-a avut cu vrăjitoarea Circe, şi care, cautîndu-şi tatăl, 1-a omorît fără să-1 recu­noască, cu o lovitură de lance.

Alături de ciclul troian exista şi un ciclu te-ban, închinat legendei lui Oedip şi a urmaşilor săi. Kineton din Lacedemona trecea drept auto­rul ^ anei Oedipodii, căreia îi urma o Tebaidă, pusa^ uneori în legătură cu Homer însuşi, ce relata asediul • nereuşit al Tebei şi duelul fratricid dintre Eteocle şi Polinice. O a treia epopee, Epigonii, era consacrată expediţiei victorioase întreprinse contra aceluiaşi oraş de către fiii Celor Şapte,

zece ani mai tîrziu. Alte poeme se legau de di­verse legende. Creofiîos din Samos a compus o Cucerire a Oihaliei, ilustrînd una din isprăvile lui Herakles: acest poem era uneori atribuit lui Ho-mer, al cărui contemporan şi prieten ar fi fost Creofiîos, după cum ne informează o spirituala epigramă a lui Calimah. Legendele corintice erau cîntate în Corintiacele lui Eumelos, iar cele din Naupactos în Naupacticele lui Karkinos. Chiar şi la începutul secolului V, Panyasis din Haiicar-nas, unchiul lui Herodot, a compus o Heraklâda în 14 cînturi, pare-se că nu lipsita de merite.

Opera lui Hesiod, ca şi cea a lui Horner. a avut imitatori. Teogonia se sfîrşeşte cu promisiu­nea de a cînta pe acele muritoare care, iubite de zei, au dat naştere unor descendenţe ilustre. Nu­meroase poeme pe care antichitatea le atribuia cu uşurinţa lui Hesiod însuşi, fapt pus la îndoială de către moderni, au cîntat aceste amoruri cele­bre: ele erau adunate în Catalogul Femeilor, numit şi Eheenele (nume derivat din două cuvinte gre­ceşti, mereu aceleaşi, cu care începea fiecare din aceste poeme). Mulţi autori ulteriori, începînd cu Pindar, s-au inspirat din bogatul fond de legende.

Homer, Hesiod şi emulii acestora au definit prin exemplu! lor regulile genului epic şi au fixat limba artificială a cărei folosire s-a impus ulte­rior pentru orice compoziţie ele acest gen. Desi­gur, după ei, epopeea propriu-zisă n-a mai apărut în literatura greacă sub forma marilor capodo­pere. Nici Persicele lui Hoirilos din Samos, la sfîrşitul secolului V, nici Tebalda lui Antimahos din Coîofon, în prima jumătate a veacului I "V. n-au meritat sa supravieţuiască. Dar Imnurile nu­mite homerice, mai ales cele cîntînd pe Apoîo, Hermes sau Demetra sînt bune modele de poezie religioasa în stil epic şi au inspirat în chip util pe poeţii alexandrini. Şi, prin intermediul lui Vir-giliu, toate literaturile europene au moştenit de la Homer concepţia lor despre epopee. 3i

Mai mult şi mai bine clecît prin posteritatea imediata a poemelor homerice, epoca arhaică s-a ilustrat în domeniul literaturii prin înflorirea liricii sau a poeziei cîntate, sub dubla formă admisă de cei vechi pentru acest gen: pe de o parte cîntecul coral, î'ar pe de alta monodia (ori cîntecul solis­tului^. Astfel de compoziţii poetice, clin care ne-au rămas din păcate doar mărturii deseori infime, erau pe atunci foarte la modă. Ele răspundeau gustului deosebit al grecilor pentru muzica, soco­tita de ei drept un element fundamental al edu­caţiei. Aceste cîntece erau de obicei acompaniate de liră, instrument cu şapte coarde prevăzut cu o cutie de rezonanţă, alcătuită Ia început din ca­rapacea unei ţestoase: crearea ei a fost atribuită lui Hermes, după cum stă mărturie Imnul home­ric închinat acestui zeu. Diversele modificări şi perfecţionări au făcut ca sunetul ei să capete un volum sporit: citară este o liră avînd cutia de rezonanţă din lemn, mult mai mare decît rezo­natorul de baga. Se folosea de asemenea şi flu­ierul* (aulos), nu fluierul transversal, care este o invenţiune moderna, ci acela drept, un fel de flaut mic, în general dublu, ale cărui tuburi erau reunite la gura. Poezia şi muzica ramîneau strîns legate: ritmurile poetice pe care le analizăm şi astăzi graţie informaţiilor furnizate de metriciemi antici, ca Hefestion (sfîrşitul secolului I şi înce­putul celui următor, iale erei noastre), nu-şi căpă­tau deplină valoare decît în funcţie de muzica de acompaniament, astăzi pierdută.

JPoezia lirică era foarte variată, în Ioc sa aibă ^ ca epopeea, un limbaj special, ea admitea folosirea tuturor dialectelor, după originea poe­tului şi publicului căruia se adresa. Temele tratate se refereau la preocupările cele mai diverse: imnuri liturgice^ ca nomii, cîntece sacre ca peanurile ori "trambii*, cîntece de marş pentru procesiuni, corur^ pentru dansuri, elegii războinice, cîntece de yictorie (sau epinikii), care celebrau pe învingă-lOiii la Jocuri, cîntece de dragoste, bocete, cîntece € ?a. /: îndemnuri civice, toate simţămintele muiui îşi aflau expresia prin intermediul liricii

greceşti. Desigur, cum lesne se poate închipui, majoritatea acestor sentimente sînt legate de ce­tate şi de zeităţile ei. Dar poeţii sînt inspiraţi şi de pasiunile individuale, de dragoste şi ura, sub formele lor cele mai personale: grecii au dat, într-o oarecare măsură, lirismului sensul poeziei intime pe care i-1 atribuim astăzi.

Majoritatea acestor scriitori n-au supravieţuit decît doar prin fragmente mutilate, în secolul VII, Terpandru, originar din Lesbos, mai vestit ca muzician decît ca poet, s-a ilustrat prin virtuo­zitatea cîntecului la lira cu şapte coarde, compu-nînd mai ales nomi. Lidianul Alcman din Sardes a scris imnuri pline de nobleţe şi graţie pentru sărbătorile Spartei, unde cîntecul coral era la mare cinste, în vreme ce Tirteu îi încuraja pe hopliţii lacedemonieni cu elegiile lui războinice, lomanul Mimnerem din Colofon, abil cîntăreţ din flaut, a cîntat dragostea şi plăcerile vieţii, cu accente deja epicuriene. Arhiloh din Păros, a cărui personalitate a devenit mai bine cu­noscută datorită cercetărilor recente, a parti­cipat la lupta coloniştilor greci din Tasos împo­triva adversarilor greci şi barbari: în elegiile sale şi în alte poeme lirice de o metrică rafinată, el dă frîu liber violenţei pasiunilor. După spusa lui Platon, Socrate îl aşeza pe acelaşi plan cu Hesiod, dacă nu chiar cu Homer. Vivacitatea tonului sau ne izbeşte şi astăzi prin prea puţinele resturi ale operei lui.

Ceva mai tîrziu, la hotarul veacurilor VII şi VI, lesbianul Arion din Metymna a frecventat curtea tiranului Periandru al Corintului: figura lui a fost întunecată de legendă, ce ni-1 înfăţişa salvat de la naufragiu de către un delfin; se pare însă că el a transformat şi îmbogăţit genul diti­rambului, legat de cultul lui Dionysos. Este de asemenea şi epoca lui Solon, legiuitorul Atenei, ce le adresa compatrioţilor săi elegii de înaltă inspiraţie civică. Contemporanul acestuia, Stesihor din Himera, în Sicilia, nara în imnuri legendele mitologice, deschizînd astfel calea lirismului lui Pindar. Bl este acela care, vorbind-o de rău pe

331

Elena în unul din poemele sale, şi-a pierdut ve­derea, recapătînd-o abia după ce într-un nou poem, sau Palinodie, şi-a infirmat propriile spuse despre vestita eroină. Aceleiaşi generaţii aparţin, în fine, şi cei doi lirici din Lesbos, Alceu şi Safo, a căror opera ne este cunoscută prin fragmente ceva mai întinse, în vreme ce primul strecura în cîntecele sale de dragoste sau de ospăţ aluzii politice, ca invectivele adresate tiranului Pitacos din Mitilene, Safo evocă în versurile ei arzătoare doar pasiunea ce i-o inspiră tinerele sale tovarăşe, zugrăvirea acesteia păstrîndu-şi în ochii noştri în-treaga-i prospeţime.

Mai tîrziu, în decursul veacului VI, îşi afla locul ionianul Hiponax din Efes, ai cărui iambi sînt deosebit de satirici, şi occidentalul Ibycos din Region, în Grecia Mare, discipol al lui Stesihor, care a introdus în poezia corală a maestrului său preocupări mai personale. Ibycos a fost în relaţii şi cu Policrate, tiranul din Samos, care şi el a atras la curtea sa pe Anacreon din Teos, un io-nian răsfăţat mai tîrziu de către Pisistratizi. Poe­mele erotice şi bahice ale lui Anacreon au rămas ca model al lirismului graţios, în teritoriu dorian, îa Megara, poetul Teognis, sub numele căruia ne-au parvenit l 400 de versuri elegiace de o autenticitate deseori îndoielnică, a tradus în ma­xime amare sentimentele unui aristocrat înăcrit de luptele politice, în schimb, Simonide* din Ceos, care a cunoscut pe rînd favorurile Pisistratizilor, ale caselor princiare din Tesalia şi ale tiranilor din Grecia Mare şi Sicilia, a dat, înainte de Pin-dar, forma definitivă a odei triumfale, trecînd, in _acelaşi timp, drept maestru în arta compunerii epigramelor, acele scurte poeme menite a fi să-paţe pe monumentele funerare ori comemorative. Lui jîi sînt atribuite multe dintre cele inspirate de războaiele persane.

Din^toţi aceşti poeţi, singurul pe care-1 putem judeca într-adevăr după operă este Pindar*, care a trăit în prima jumătate a secolului V. în ciuda Apariţiei celei mai mari părţi a versurilor, pa-tru cărţi de Epmikii ce ne-au rămas ilustrează

suficient forţa geniului sau. în legătură cu victo­riile atletice la Jocuri, şi ştim de cită glorie se bucurau ele în ochii grecilor, marele liric teban se pricepe să evoce în scurte apropieri emoţio­nante anumite mituri potrivite pe care le încarcă cu înalte semnificaţii religioase şî morale. Nici­odată un limba) poetic n-a fost mai dens şi mai strălucitor decît al lui. în ciuda unei obscurităţi care ţine mai degrabă de textura strînsă a gîndirii decît de alegerea cuvintelor ori de sintaxă. Pin-dar a fixat pentru eternitate cîteva formule ce­lebre şi pure ca: „Omul este visul unei umbre" sau ruga patetică ce şi~o adresează sieşi: „Nu tînji, suflet al meu, către nemurire, ci istoveşte ogorul posibilului!"

După asemenea culmi ale geniului liric, acccta nu putea decît să decadă. Contemporan cu Pin-dar, Bachilide* din Ceos, de la care ne-au rămas cîteva ode, îi este mult inferior. La sfîrşitul seco­lului V, Timoteos din Milet, de la care ni s-a păstrat pe un papirus poemul numit Perşii, a reînviat, modernizîndu-1, nomos-ul ilustrat odi­nioară de Terpandru, în vreme ce Filoxenos din Citera compunea ditirambi. Şi unul şi celălalt s-au aflat din plin sub influenţa teatrului attic, care în acea epocă era singura formă deţ poezie într-adevăr vie. în veacul următor prea puţine nume se impun memoriei: Antimahos din Colo-fon, care a scris o epopee intitulată Tehaida, a folosit metrul elegiac spre a cînta, într-un lung poern numit Lyde, povesti nefericite de dragoste. Este considerat primul dintre poeţii erudiţi, des-chizînd astfel calea literaturii elenistice, care a luat faţă de el atitudini contradictorii: Calimah îl critică vehement, dar alţii îl preţuiesc muit-Nimic nu ni s-a păstrat însă de la el. O poeta rodiană, Erina, care a murit tînără, a reactualizat în schimb, în felu-i propriu, accentele safice într-un poem în hexametri, Furca de tors, ais cărui fragmente au fost păstrate pe un papirus, inspiraţia, dacă nu forma, meritînd a fi numita lirică.

Spre a ne da seama de excepţionala bogăţie a lirismului grec în epocile arhaică şi clasică, a trebuit sa recurgem la lunga şi seaca enumerare de mai sus. Ca şi în cazul epopeii, geniul grec a fixat şi aici legile genului, sub cele mai diferite aspecte ale acestuia. Neîndoielnic că literatura ul­terioară, în lumea alexandrină şi romană, va îm­bogăţi şi mai mult resursele poeziei personale. Chiar lărgindu-şi cîmpul inspiraţiei, ea va rămîne în esenţă fidelă formelor poetice concepute prima oară de greci.

Din punct de vedere cronologic, tragedia şi co­media au apărut destul de tîrziu în raport cu celelalte genuri poetice. Am văzut că ele s-au născut la Atena, sub Pisistrate, una din ditiramb, cealaltă din cîntecele falice, în cadrul cultului lui Dionysos, de care au rămas ulterior legate repre­zentaţiile dramatice. Se înţelege de ce cei mai stră­luciţi poeţi tragici au fost atenieni.

Cel dintîi mare nume al tragediei este Fry-nihos*, ale cărui opere s-au pierdut, dar erau încă apreciate la sfîrşitul secolului V. El nu folosea decît un actor, care dialoga cu corul, piesele avînd mai mult caracterul unui oratoriu decît al unei drame adevărate. Meritul său constă în a fi fost primul care s-a inspirat din istoria con­temporană: Căderea Miletului evoca eşecul revol­tei ioniene, în 494; Fenicienele, reprezentate prin 476—475, aveau ca tema urmările bătăliei de la Saîamina. Eschil şi-a amintit de ea patru ani mai tîr­ziu, cînd a scris Perşii. Totuşi Frynihos îşi alegea îndeobşte subiectele din bogatul repertoriu al le-t5n^el°r epice: urmaşii săi au procedat la fel, tara a se simţi legaţi de o tradiţie mitologică ce nu avea cîtusi de puţin rigorile unei dogme.

. Cei trei mari poeţi attici din secolul V repre-zmta pentru noi întreaga tragedie greacă: Eschil*, cel mai^ vîrstnic dintre toţi, în prima jumătate a yeacului, Euripide*, cel mai tînăr, într-a doua, ^r ^°fode*, care a trăit nouăzeci de ani acope-333 nn *™ între§ime> imediat după războaiele per­sane. Prin intermediul operelor lor, din care ni

s-a transmis doar o selecţie limitata, efectuata de gramaticii din epoca tîrzie din raţiuni de ordin didactic, constatăm cum evoluează încetul cu în­cetul concepţia despre tragedie. Rolul corului. Ia început foarte important, descreşte treptat odată cu locul, iniţial preponderent, acordat elementului liric. Dialogul se dezvolta şi se anima. Eschlî introduce în drama al doilea actor, iar apoi, imi-tîndu-1 pe mai tînarul Sofocle, pe al treilea. Cum fiecare din aceşti actori, schimbîndu-şi costumele şi măştile, putea juca personaje diferite, resursele scenice devin considerabile, iar acţiunea, iniţia! destul de restrînsă, capătă o importanţă tot mai mare. La Euripide rolul corului nu mai este decît cel al unui martor discret, ale cărui intervenţii servesc rnai ales la separarea principalelor mo­mente ale tragediei, ocupînd orchestra şi atenţia spectatorilor în timpul corespunzător antractelor noastre, în schimb, interesul poetului şi al publi­cului este acaparat de conflictul dramatic, de lo­viturile de teatru, de zugrăvirea treptată a senti­mentelor personajelor, de duelurile oratorice dintre protagonişti. Autorul ne povesteşte o în-tîmplare, ne solicită emoţia, ne stîrneşte mila şi teama, se comportă de acum înainte ca un ade­vărat poet tragic: scriitorii greci au fixat şi în această privinţă regulile genului, lăsîndu-le moş­tenire literaturii europene.

Tragedia modernă datorează tragicilor greci, dincolo de tehnica literară, un lucru ce-i conferă mereu nobleţe şi măreţie: problema angoasantă a Destinului. La Eschil, ca şi la Sofocle şi Euri­pide, pe scenă se joacă soarta omului, aşa cum s ea hotarîtă de puteri supranaturale. Eschil, însu­fleţit de credinţa religioasă adăpată la izvoarele tradiţionale ale sacrului, îi înfăţişează pe muri­tori supuşi zeiţei Nemesis, răzbunării zeilor geloşi care pedepsesc orice lipsă de măsură, orice încăl­care a legii rituale: şi totuşi un înalt sentiment de dreptate, al cărei instrument a ştiut deveni cetatea Atenei prin vocea Areopagului, vine deja să tempereze în epilogul Orestiei rigoarea acestor condamnări. Sofocle preferă să ne facă a urmări 334

victimele crudului destin, ale cărui imprevizibile schimbări înşală calculele şi superbia oamenilor: din această derizorie neputinţă ia naştere pate­tismul acut din Oedip rege. Dar o înaltă con­cepţie despre legea morala, ca în Antigona, înalţă în ochii noştri aceste victime predestinate, ce se sacrifica unui ideal. Euripide, cel mai complex dintre cei trei poeţi, cade cu uşurinţă în frazeo­logie, iar uneori pare ca se complace în interven­ţiile divine; el sporeşte totodată numărul peri­peţiilor dramatice şi a loviturilor de teatru spre a ne suscita compasiunea faţă de nenorocirile per­sonajelor sale, expuse tuturor încercărilor Desti­nului. Multe din tragediile lui se termină prin acelaşi cuplet semnificativ: „Ce ne vine de sus ia forme diferite. Felurită şi înşelătoare este pur­tarea zeilor. Ce se prevedea nu s-a împlinit. Căile voinţei divine sînt neştiute. Aceasta este învă­ţătura piesei". Zguduiţi de astfel de forţe care-i de­păşesc, sărmanii muritori suferă de rele fără număr, de care uneori ei înşişi sînt răspunzători şi pe care mărinimia lor ştie cîteodată să le depă­şească. Tema n-a încetat să ne trezească admira­ţia şi simpatia.

Mai îndepărtată de concepţiile noastre moderne este comedia greacă clasică, încă de la sfîrşitul veacului VI, sicilianul Epiharm* a compus în dia­lect doric comedii despre care ştim prea puţin, dar pe care cei vechi, şi Platon în primul rînd, le apreciau deosebit pentru caracterul veridic al ob­servaţiei care-şi făcea Ioc şi pentru valoarea ma­ximelor ce le dădeau culoare. Tot pe teritoriul doric, la Megara, aproape de Atena, era solid îm-p'întată tradiţia scenetelor comice, pare-se de­osebit de grosolane. Influenţa acestor prime în­cercări, îmbinată în Attica cu cîntecele foarte deocheate ale strigăturilor ce însoţeau procesiu-r'ile ^dionisiace, au dat naştere comediei numite vechi, care în curînd avea să-şi aibă locul ei ală­turi de tragedie în concursurile oficiale organi­zate cu ocazia sărbătorilor lui Dionysos. Se nu­mărau aproape 40 de autori de comedii „vechi", ceea ce dovedeşte cu prisosinţă succesul acestui

gen literar tipic atenian pe întreaga durată a veacului V. Cratinos*, care a început să scrie prîa 455, Eupolis* şi Aristofan*, în cursul ultimului sfert al secolului, au fost reprezentanţii cei mal vestiţi. Doar de la ultimul ni s-au păstrat piese complete ce ne dau o idee foarte precisă despre ce publicul atenian aprecia mai mult.

Comedia „veche" este totdeauna o operă de ac­tualitate şi de luptă, căreia îi pasă foarte puţ!" de asemănările cu realitatea, căutînd mai ales sa stîrnească rîsul prin invenţiuni bufone şi neînce­tate aluzii la cotidian. Tema este de obicei o ac- i ţiune fantastică ori grotescă, condusă de actorul • principal în prezenţa unui cor de personaje pito­resc deghizate, oameni, animale sau abstracţiuni personificate. Mai multe episoade înfăţişează mo­dul în care eroul îşi atinge scopurile în ciuda piedicilor. Apoi, după un interludiu în care corul se adresează publicului, ca să-i exprime, fără nici o legătură cu intriga, părerile autorului în legă­tură cu un subiect sau altul din actualitate, ur­mează o nouă serie de scenete ce înfăţişează con­secinţele situaţiei astfel create, precum şi proce­siunea finală cu care corul părăseşte teatrul cele-brîndu-1 pe Dionysos. Pornind de la această sche­mă tipică, poeţii aveau întreaga latitudine să-ş amuze publicul după bunul plac al fanteziei lor: totul era permis, totul era apreciat, de la calam­bur pînă la parodia literară rafinată, de la sca­tologic, şi obscenitate pînă la poezia cea mai sub­tilă, de la brutala injurie personală pînă la co­micul de observaţie şi caracter. La Aristofan va­rietatea tonurilor este foarte mare, ca şi uşurinţa cu care trece de la cel mai grosolan la cel mă; delicat, uirnindu-1 pe cititorul modern. Dacă sîn-tem însă şocaţi de glumele prea decoltate ori de­rutaţi de aluziile politice care ne scapă, ne seduc» în schimb, verva pe care secolele n-au veştejit-o, elanul poetic şi sentimentul naturii agreste, ce-şt păstrează încă şi astăzi aceeaşi prospeţime şi far­mec. Nici o altă operă nu ne pune în legătură mai directă cu poporul atenian din epoca lui So-crate, Alcibiade şi Tucidide, nici una nu ne da