Cuvînt înainte

Numeroase oraşe îşi disputau cinstea de a fi fost locul naşterii sale. Fie că a văzut lumina zi­lei la Chios, la Smirna, la Colofon, la los ori la Kyme, este sigur ca poetul şi-a compus poemele în lumea cetăţilor ioniene din Asia Mică. După greutăţile începuturilor, acestea se aflau în secolul VIII în plină prosperitate. Grupate toate două­sprezece într-o ligă, unite prin afinităţi de limba şi religie, ca de pildă cultul comun dedicat Iui Poseidon în sanctuarul panionic de la capul Mi-cale, legate de Atena din motive sentimentale şi prin amintiri istorice, ele posedau o organizare socială solidă, al cărei element esenţial îl consti­tuia aristocraţia marilor proprietari de pămînt care deţinea în realitate puterea, aristocraţie aflată sau nu în jurul unui rege. în palatele acestor mari bogătaşi ai Ionici au fost recitate pentru întîia oară Hiada şi Odiseea. Una evoca, din perspectiva timpului, o vestită expediţie a cărei amintire era 50

dragă elenilor aşezaţi pe pamîntul Asiei: pe bună dreptate, aceştia vedeau în expediţia aheană îm­potriva Troici prefigurarea colonizării ioniene în Anatolia, iar povestirea extraordinarelor fapte de arme plăcea nobililor ascultători, ei înşişi fervenţi adepţi ai vînătorii şi exerciţiilor militare. Cealaltă dădea aripi imaginaţiei prin înşiruirea îndepărta­telor peripeţii din marile apusului, aşa cum mari­narii din Eubeea şi Grecia propriu-zisă, aflaţi pe urmele fenicienilor, începuseră ei înşişi să le tră­iască. Cele două feluri de activitate, războiul şi călătoriile, constituiau un frumos material epic. Amintirea lumii aheene s-a păstrat de-a lungul se­colelor întunecate graţie compoziţiilor poetice pe care opera lui Homer le presupune, dar pe care ulterior le-a eclipsat. Odată cu descoperirile ar­heologiei miceniene şi mai ales după descifrarea linearului B, comentatorii moderni au insistat în a sublinia în poemele homerice tot ce se poate lega de tradiţia miceniană, importanţa acestei moşte­niri lăsate de mileniul II fiind, de fapt, conside­rabilă. Am greşi însă daca am uita că Homer, care trăia în epoca geometrică, datorează tot atît de mult şi vremii sale. îi datorează în special un element esenţial al poeziei lui: comparaţiile, ade­sea, foarte dezvoltate, ale unui eveniment eroic cu un fapt din viaţa zilnică, procedeu care-i permite să facă lumea epică lesne de înţeles ascultătorilor, apelînd la experienţa lor comună, de zi cu zi. îi datorează acea cunoaştere directă şi personala a naturii şi oamenilor, cunoaştere care în Odiseea, ca şi în I Hâda, ne îngăduie să ajungem lesne la sen­timentele personajelor, reconstituindu-ne cu sobra eficienţă cadrul natural al desfăşurării aventuri­lor acestora. De aici impresia de adevăr simplu pe care o mai simţim încă, prin farmecul stilului, in faţa textului Poemelor şi care le conferă un fel de veşnică tinereţe.

Nu fără motiv s-a insistat de vreo cîţiva ani şi

în mai multe rînduri asupra afinităţilor artei lui

Homer cu arta celor mai frumoase vase geometrice.

Simţ al compoziţiei în elaborarea marilor ansarn-

51 bluri cu subtilă înlănţuire, concepţie limpede asupra

Capitolul Iii

PERIOADA ARHAICĂ

(SECOLELE VIII-VI Î.E.N.)

Cele mai înainte expuse au luminat faptele da civilizaţie ce conferă epocii geometrice o impor­tanţă decisivă în istoria Europei mediteraneene-Se cuvine acum să amintim, în liniile lor mari, principalele evenimente care au marcat evoluţia poporului grec între secolele VIII—VI, din mo­mentul în care, după veacuri de întuneric, înce­pem să ne dam seama de ea şi pînă în vremea războaielor persane care au pus sub semnul între­bării destinul elenismului însuşi. Pentru acest răs­timp, documentele nu îngăduie decît rareori sa conturăm în detaliu fenomenul istoric ce continuă să fie, mai ales la început, amestecat din abun­denţă cu elemente legendare. Spre deosebire însă de evul mediu elenic, perioada arhaica nu dispare într-o beznă de nepătruns. Adoptarea scrierii alfa­betice a făcut posibila conservarea documentelor de arhivă: liste de magistraţi, liste de învingători la Jocuri, răspunsuri ale oracolelor, mai tîrziu texta de legi, de decrete şi de tratate. Lista învingăto­rilor la Jocurile olimpice, care mult mai tîrziu a servit drept cronologie universală, începea în 776 î.e.n. odată cu inaugurarea acestor sărbători pan-elenice. O formă de istoriografie, de fapt încă ne-desprinsă cu totul de tradiţiile epopeii, apare timid Ia sfîrşitul secolului VIII graţie poetului Eumelos* din Corint. Marii istorici ai veacului V, Herodot* şi Tucidide*, au utilizat ambii astfel de izvoare în 5

măsura în care aveau nevoie pentru scrierile lor. Datorita acestor texte, cărora arheologia le aduce uneori completări sau confirmări, putem schiţa în Unii mari istoria acestei perioade complexe în de­cursul căreia elenismul clasic prinde încetul cu în­cetul forma.

Mai degrabă decît să încercăm a urmări deta­liul, adesea nesigur şi lacunar, în cadrul fiecărei cetăţi în parte, e mai util să desprindem cîteva vederi de ansamblu ce ne vor ajuta să pricepem, dincolo de problemele locale a căror complexitate descurajează analiza, sensul general al evoluţiei lumii greceşti arhaice. Fenomenele esenţiale sînt următoarele: o criză socială generală avînd ca obîrşie nedreapta repartiţie a proprietăţii funciare provoacă emigrarea de mari proporţii, roind colo­niile greceşti cu mult dincolo de hotarele lumii egeene, din Marea Neagră pîna în Spania; atare emigrare nefiind suficientă pentru rezolvarea pro­blemei, evoluţia internă a cetăţilor s-a accentuat, antrenînd adesea tulburări violente şi instaurarea unor noi regimuri ca tirania; în fine, concomitent cu aceste evenimente politice, întreaga perioada este marcată de un important fapt civilizator: re­luarea strînselor contacte cu Orientul. Să exami­năm pe rînd aceste fenomene diferite.

Criza sociala ne este semnalata prin efectele ei cît şi prin mărturia lui Hesiod, valabila într-ade-văr pentru o singură regiune, Beoţia, şi doar pentru o perioadă, sfîrşitul veacului VIII. în ca­drul restrîns al cetăţii, aşa cum s-a constituit ea de la un capăt la altul al lumii greceşti, pe ambele ţărmuri ale Marii Egee, în fiecare district trăiau cîteva mii de oameni care-şi împărţeau resursele unui teritoriu de dimensiuni modeste. Fiecare din atare unităţi politice, fie ca va fi fost ea alcă­tuită din tîrguşoare împrăştiate, fie că un oraş important luase conducerea locului, a cunoscut o organizare monarhica, aşa cum ne e aceasta în­făţişată de poemele homerice; un principe ereditar, ajutat de şefii marilor famili, conducea destinele 55 micului stat. Legături de sînge ori religioase, cla-

nuri familiale sau gene, grupuri legate prin ace­laşi cult sau fratril dădeau ansamblului o şi mai mare coeziune, în cetate, puterea aparţinea prin­cipalilor proprietari de pamînt, izvorul de bază al bogăţiei, singurii care posedau mijloacele nece­sare întreţinerii cailor folosiţi la carele de lupta şi-şi puteau procura costisitorul armament greu. Deseori aristrocraţia funciara îl reducea pe monarh la situaţia de primul între egali, funcţia regală nemaifiind decît un titlu, o magistratură ca ori­care alta, păstrîndu-şi mai ales caracterul reli­gios. Dar în acelaşi timp, printr-o neabătuta evo­luţie, se modificau şi bazele economice ale or­dinii sociale. Regimul succesoral pare să fi con­stat, în general, în împărţirea egala a bunurilor între moştenitorii direcţi. Cînd posesorul unui lot de pamînt avea mai mult decît un fiu, patrimo­niul său urma să fie împărţit la moartea-i în părţi care la fiecare generaţie se tot micşorau: foarte repede condiţia proprietarului micii bucăţi de pamînt devenea mizerabila, iar sărăcia îl con-strîngea fie sa se îndatoreze, fie să intre în slujba unui bogătaş care mai devreme sau mai tîrziu profita de ocazie spre a pune mîna pe peticul de pamînt. De unde tendinţa generală a concen­trării funciare în mîna cîtorva privilegiaţi, în vreme ce rnasa tot mai mare a populaţiei trudea în condiţii grele, riscînd să-şi piardă independenţa economică şi chiar libertatea, prin jocul datoriilor şi al sclaviei pentru datorii. Acesta este, înfăţi­şat într-o formă extrem de schematică, fenome­nul pe care-1 constatăm aproape peste tot în lumea greacă la începutul epocii arhaice şi care, împreună cu creşterea constantă a populaţiei, i-a determinat pe greci să ia calea colonizării.

Cei vechi au numit, cam simplist, aceasta cauza fundamentală a emigrării „lipsă de pă-mînturi", ori stenahoria, în practica, motivele care duceau Ia plecarea coloniştilor înspre tărî-muri străine erau destul de felurite: rivalităţi între şefii politici, pofta de aventură, sentinţa de exilare a unei părţi a corpului social, apoi spi­ritul întreprinzător stimulat de imperialismul po- 5

litic sau comercial. La bază a stat însă întot­deauna nevoia de a rezolva printr-un mijloc ra dical o problemă de suprapopulare, ori o criza de pamînt culţivabil.

împrejurările în care au avut loc întemeierile coloniilor au lăsat cîmp liber imaginaţiei contem­poranilor, coloniştilor şi urmaşilor lor, astfel că în acest domeniu mai mult poate decît în oricare altul legendele au putut prolifera în voie. Totuşi, despre multe colonii, dispunem de naraţiuni precise care ne permit să ne reprezentăm destul de bine şirul obişnuit al întîmplărilor, Sa luăm exemplul rnicii insule vulcanice Tera* (astăzi Santorin), în Ciclade, de unde a pornit, puţin după mijlocul secolului VII, o expediţie înspre Africa. Peripe­ţiile acesteia ne sînt povestite în amănunţime de Herodot (IV, 150 şi urrn.), ale cărui afirmaţii sînt confirmate în chip curios, cît priveşte esenţialul, de o inscripţie din Cirene datînd abia din seco­lul IV, dar care reflectă o tradiţie mai veche, în mod sigur alta decît textul lui Herodot. Concor­danţa celor două izvoare este odată mai mult sem­nificativa.

Din cele două texte reiese că spre mijlocul seco­lului VII insula Tera a cunoscut o perioadă de tulburări ce a urmat unor recolte proaste. Con­sultat de către regele ce domnea în insulă, ora­colul de la Delfi 1-a sfătuit să trimită o expediţie în Libia spre a întemeia acolo o colonie. Terienii s-au supus fără entuziasm: adunarea cetăţenilor convocată de rege a hotărît să încredinţeze co­manda expediţiei unui oarecare Băţos. Viitorii co­lonişti aveau să fie cîte un fiu din fiecare familie. Cei desemnaţi erau obligaţi să se îmbarce, sub pe­deapsa cu moartea, şi să se stabilească în noua colonie. Nu le era îngăduit să se întoarcă în Tera decît dacă, după cinci ani de eforturi îndîrjite, acţiunea ar fi eşuat în întregime. Astfel constituit, respectivul contingent s-a îmbarcat pe două pen-tecontere (sau corăbii cu cincizeci de vîslaşi): cu alte cuvinte, el trebuia să aibă cel mult două sute de oameni. Cele două nave au poposit în Creta, 57 la Itanos, de unde au luat un pilot cretan, care i-a

l—^

o^

"-\

'n0^

OlbiQ

/^

nticapoiort

O

He^S"scopic!

040

V^ALIC/^

V , ,-TlC, ^ • T*- .

Eleea* Meîo!

Sibar!?Cre

i C U W l,

"x

on.t Co

R A C / £Me

PONTUL

Arhbrgcia *

Leucode;

:Aa »> WE

'«Eoîreo'w"

FRIGItNI

L" U X î N

"âSi-

D" 5-

-_<•	-^ Frhcipaieie n	tropjie ş' colonie or C S'" V
r^	CALC'S CORINT MEGARA •*	Reqion Leucade Heracleea	^— -_ Ba^-*^ ^ *J jC ^J^7 \ ffuNespen ^***iw^'„w J	^-v^.
	MILET	Sinops	^x/ v
	FOCEEA	Marsil'Q	HB\l*
	Alte metropole ţi colonii

Nc3

^

/p.

dj

-^ >Ţ

Fig. 6. COLONIILE GRECEŞTI

întemeieri corespunzătoare aceloraşi necesităţi şl care au cunoscut întîmplări de acelaşi fel.

La Cirene şi în multe alte locuri, grecilor nu le-a fost dat, cel puţin dintru început, să se lo­vească de ostilitatea indigenilor: aveau de-a face k cu triburi nomade cărora puţin le păsa de aşezarea > unor străini pe teritoriul lor. Atare colonizare paş­nică n-a reuşit însă peste tot. în unele părţi, ca în Italia de sud, a fost nevoie de lungi şi îndîrjite lupte spre a înfrînge rezistenţa opusa de barbari. Exemplul cel mai elocvent este neîndoielnic cel al Tarentului, aşa cum ni 1-a transmis călătorul grec Pausania, care scrie în secolul II e.n., dar care foloseşte izvoare vechi: „Lacedemonienii au colo­nizat Tarentul, iar întemeietorul oraşului a fost spartanul Falantos. Desemnat spre a prelua co­manda expediţiei de colonizare, Falantos a primit de la Delfi un oracol care glăsuia că va lua în stăpînire un teritoriu şi un oraş atunci cînd va vedea plouînd din cer senin. Pentru moment n-a cercetat personal înţelesul oracolului şi a neglijat să i-1 tălmăcească unul dintre cei de meserie, în fruntea vaselor, a ajuns la ţărmul Italiei. A repur­tat acolo mai multe victorii asupra indigenilor, fără sa reuşească însă a cuceri vreun oraş sau a pune stăpînire pe vreun teritoriu. Şi-a amintit atunci de oracol, spunîndu-şi că zeul i-a prezis un lucru imposibil, căci niciodată nu va ploua dintr-un cer senin, lipsit de nori. Simţindu-se des- ] curajat, nevasta lui, care-1 însoţise încerca să-i in­sufle încredere: i-a aşezat capul pe genunchi şi începu să-i caute păduchii în păr. în timp ce era astfel ocupată, gîndindu-se la situaţia lipsită de speranţa a soţului şi mişcată de dragostea pentru el, izbucni în lacrimi. Ele udară capul lui Falan­tos şi iată că deodată acesta înţelese profeţia căci numele femeii sale era Aitra, adică „cer senin". Aşadar în noaptea următoare a atacat Tarentul, cel mai mare şi mai înfloritor dintre oraşele de pe coastă, smulgîndu-1 din mîinile barbarilor".

în ciuda caracterului ei anecdotic şi legendar, povestirea vădeşte limpede dificultăţile întîmpinate de coloniştii greci pentru a se aşeza în această re- 60

a Apuliei, unde mesapii le-au opus o puter­nica rezistenţă încă din epoca întemeierii, la sfîr-situl secolului VIII, neîncetînd niciodată a-i hărţui \n vremurile ce au urmat. Ea evidenţiază, de ase­menea, rolul esenţial jucat în întemeierea oricărei colonii de către şeful desemnat spre a conduce operaţia, căpetenie care poartă titlul de întemeie­tor, oikistes, şi care, aflat sub protecţia divină, reuşeşte să-i facă pe emigranţi să treacă cu bine prin toate încercările. Este de la sine înţeles ca atare oameni investiţi cu excepţională răspundere au fost acoperiţi şi de onoruri la fel de mari: după moarte au fost consideraţi îndeobşte eroi, iar mor-mîntul lor a devenit în consecinţă un loc de cult.

Am dori să urmărim în detaliu uimitoarea expan­siune a poporului grec: documentele sigure lipsesc însă foarte adesea, cu precădere pentru vremu­rile timpurii, iar pe de altă parte întemeierile au fost prea numeroase spre a le înşira fără a face o selecţie, în afară de aceasta, multe colonii, după ce s-au stabilit temeinic pe teritoriul lor, au pro­liferat la rîndu-le, trimiţînd colonişti în regiunile învecinate, în fine, este greu de osebit cu precizie fazele succesive ale unei mişcări ce s-a desfăşurat timp de trei veacuri în direcţii foarte diferite. Pe bună dreptate s-a putut afirma că la început, pînă către mijlocul secolului VII, coloniile au fost cu precădere aşezări agricole, consecinţe ale crizei so­ciale mai înainte evocate, în vreme ce preocupările comerciale au jucat un rol precumpănitor abia în perioada următoare: dar această evoluţie, care este reală, n-are pretenţia de a fi categorică şi nu ne dă cîtuşi de puţin dreptul de a stabili cadre cronologice valabile pentru ansamblul fenomenului colonizării. Să ne mulţumim deci a-i evoca, precum se face de obicei, în funcţie de marile diviziuni geografice.

în zorii veacului VIII, bazinul oriental al Medi-

teranei oferea grecilor o zona liberă doar înspre

nord. Interiorul Anatoliei, muntos şi cu acces di-

ncil, ispitea prea puţin un popor căruia-i plăcea

61 sa nu se îndepărteze de mare. Asirienii şi fenicienii

temut ce se abat asupra întinderii ei lipsite de insule, a ceţurilor şi curenţilor care fac navigaţia primejdioasă. Cu toate acestea nu s-au dat înlă­turi să-i exploreze ţărmurile, pornind de la Bosfor deopotrivă spre est, în direcţia Oaucazului şi Col-hidei, ţara legendara a Lînei de aur, şi spre nord, dincolo de gurile Dunării pînă în Crimeea. Ca şi în Propontida, Miletul a jucat aici rolul princi­pal, secundat fiind, ca şi mai înainte, de Megara. Milesienii s-au stabilit definitiv la Sinope prin 630, aşezare situată la mijlocul coastei de nord a Ana-toliei. Apoi, în secolul VI, au întemeiat Amisos, dincolo de Sinope. Sinope însăşi a trimis colonişti şi mai departe către est, la Trapezunt. Prosperi­tatea acestor cetăţi greceşti nu depindea numai de creşterea vitelor, de pescuit şi agricultură: comer­ţul pe mare beneficia în porturile lor de debuşee interesante, căci unele mărfuri circulau pe calea uscatului, traversînd înaltele platouri anatoliene, de la Sinope sau Amisos pînă în Gilicia, în faţa insulei Cipru.

Navigînd de-a lungul coastei europene a Pontului Euxin, miiesienii au ajuns foarte repede pînă la Dunăre: au întemeiat Histria, ceva mai la sud de gurile fluviului, încă la mijlocul secolului VII. Zece ani mai tîrziu s-au instalat la Olbia, la confluenţa Bugului cu Niprul, căruia-i spuneau Boristene. înainte de sfîrşituî aceluiaşi veac au ame­najat escale la Apolonia, pe coasta Tracici, iar apoi ceva mai la nord, la Odesos (Varna). în pri­ma jumătate a veacului următor au atins Crimeea (sau Chersonesul Tauric), întemeind pe rînd Pan-ticapaion (Kerci) şi Teodosia, înainte de a se aven­tura, la sfîrşituî veacului, pînă la capătul Mării de Azov spre a pune la gura de vărsare a Donului temeliile oraşului Tanais. Contoare modeste au fost implantate chiar pe ţărmul Caucazului, ca de pildă Fasis ori Dioscurias. Mai puţin activi, me-garienii au întemeiat către 560 între Bosfor şi Sinope, Heraclea Pontică, apoi în 510 Mesembria, între Apolonia şi Odesos. Abia în 422 colonişti din Heraclea Pontică s-au aşezat la Chersones, în vîr-ful sudic al Crimeei.

Colonizarea megariană şi mai ales milesiană din Marea Neagră a avut un caracter aparte: majori­tatea cetăţilor diasporei în respectiva vastă zonă au- fost înainte de toate aşezări comerciale, foarte izolate în mijlocul populaţiilor barbare cu care adesea trebuiau să duca tratative, resemnîndu-se a le plaţi tribut, însă resursele acestor ţinuturi îndepărtate au permis un trafic fructuos al cărui beneficiar a fost Grecia propriu-zisă: fier, plumb şi cupru din minele Traciei, lemn din Balcani, peşte uscat ori afumat din pescăriile marilor estuare, sclavi traci sau sciţi, în fine şi mai ales grîul pă-mînturilor fertile ale Rusiei de sud — iată măr­furile căutate de corăbiile greceşti în schelele Pon­tului Euxin. Ele aduceau în schimb produsele ma­nufacturate de meşterii greci: podoabe şi vase cize­late în metal preţios, ceramică, vinuri, uleiuri şi parfumuri de care barbarii erau mari amatori. Mormintele indigene din Tracia sau din sudul Ru­siei au furnizat nenumărate tezaure ce dovedesc importanţa acestui comerţ: o categorie de vase attice din secolul IV este atît de abundent repre­zentată în inventarul funerar al mormintelor din Crimeea, încît a primit numele de stilul Kerci.

Cu totul altfel ne apare colonizarea în Italia şi Sicilia: acolo nu sînt numai simple contoare comer­ciale, ci puternice colonii de populare a zonei care prosperă şi duc o existenţă independentă, contri­buind din plin la strălucirea civilizaţiei greceşti. Aventura elenismului occidental este o glorioasa pagină a istoriei antice.

Ea începe într-o epocă foarte timpurie, odată cu întemeierea Cumei, în Campania, în 757, după cronologia tradiţională, ce pare temeinic confirmată de arheologie. Cu douăzeci de ani mai înainte, grecii din Eubeea ocupaseră deja insula I schia (Pitecusai), înainte de a trece pe continent. Astfel, mea de la început, Ctime, colonie a Calcis-ului, este cel mai de nord dintre oraşele greceşti din Italia, situat la marginea bogatei cîmpii a Cam­paniei şi în măsură sa stabilească cu etruscii, care 6$ dominau în nordul peninsulei, relaţii de schimb

pe cale maritimă. Cam în acelaşi timp alţi calci-dieni s-au instalat la Naxos, lingă Taormina, în Sicilia, de unde au roit aproape imediat> m^i la sud, înspre Catana şi Leontini. Către 740—730, tot calcidienii au întemeiat Zânele (Mesina), apoi Re-gion, pe coasta Calabriei, pe partea cealaltă a strîmtorii: ca şi megarienii în Bosfor, caicidienii controlau de acum înainte punctul de trecere obli­gatoriu înspre nord. Dealtfel pe megarieni îi gă­sim în Occident nu mai puţin activi decît în Pontul F.uxin: colonia lor Megara Hyblaea ia fiinţă în acel timp, la sud de Leontini. în fine, un corintian, Arhias, în 733, alege pentru întemeiere aşezarea avantajoasă a Siracuzei*, de unde îi alungă pe si-culii indigeni; aceasta avea să devină în curînd cea mai prosperă dintre cetăţile greceşti din Sici­lia. Siracuzanii îşi extind teritoriul către interior, unde au întemeiat Aerai, ajungînd pînă în punctul cel mai sudic al insulei, înaintînd către vest de-a lungul acestei coaste, colonizară Camarina la în­ceputul secolului VI.

Alţi greci le-o luaseră însă înainte pe drumul c

Paralel cu ocuparea Siciliei se desfăşura şi cea a Italiei meridionale. Către 720, colonişti veniţi din Ahaia, în Pelopones, au debarcat la Sibaris, în colţul vestic al golfului Tarent, într-o cîmpie pe cnre au pus-o repede în valoare. Un drum de uscat, 66

traversînd munţii Calabriei, făcea legătura cu Marea Tireniană şi evita ocolul prin Mesina. Mai la sud, alţi aheeni au întemeiat Crotona, devenită rivală a Sibarisului, pe care în cele din urmă îi distruge, prin 511—510. Dar între timp sibariţii au instalat colonişti la Metaponte, în fundul golfului Tarent, şi la Posidonia, în Lucania, pe coasta Mării Ţireniene, colonie cunoscută sub numele latin de Paestum*. însă cetatea cea mai puternică din re­giune, Tarentul, a fost întemeiată de către lacede-monieni la sfîrşitul secolului VIII, în condiţiile mai sus evocate: un port excelent, un teritoriu ru­ral fertil i-au înlesnit grabnica îmbogăţire, în fine, în vîrful cizmei italice, locrienii au fundat Locri Epizefiri în primul sfert al secolului VIL Mărginită de oraşe greceşti populate şi active, Italia de sud îşi merita pe drept cuvînt numele de Grecia Mare ce i se dădea în mod obişnuit.

Din vechea Eladă, drumul înspre ea trecea prin canalul Otranto, după ce înconjura coastele Acar-naniei şi Epirului. Era firesc ca acest itinerar să fie ?i el jalonat de colonii greceşti. Cea rnai veche a fost Corciră (Corfu), ocupată mai întîi de Eretria la începutul secolului VIII, apoi cucerită prin 733 de corintieni, în vremea în care întemeiau Sira-cuza. Corintul şi-a întărit mai tîrziu controlul debuşeelor în golful corintic, către vest şi nord; aşezînd colonişti în Leucade, la Ambracia şi Anac-torion, iar apoi şi mai la nord, la Apolonia, în Iliria. Corcireenii le-o luaseră însă înainte înte­meind Epîdamnul (Durazzo), pe coasta Adriati-cei. Cînd la sfîrşitul secolului VI corăbiile Atenei înaintau pînă la gurile Fadului spre a aduce fru­moasele vase greceşti, descoperite de curînd în necropola etruscă de la Spina, ele puteau ancora în porturi greceşti pînă mult dincolo de canalul Otranto.