Cuvânt înainte



Yüklə 0.89 Mb.
səhifə1/18
tarix02.11.2017
ölçüsü0.89 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   18

Cuvânt înainte
Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere temporale diferite.

Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană.

De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI.


1. Introducere
1.1. Tipuri de structuri politice
Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora.

Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânători-culegători, triburi, şefii, state.



Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană).

Organizarea tribală  caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor.

Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia).



Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia.

Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar.

Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă.

Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna.

Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin).
Tipologie a statului 
În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă.
Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a.

Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate formală. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa, Asia, Africa, America centrală şi de sud.

O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. O regăsim în lumea islamică, unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual, conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor, umma. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii, pe măsura organizării statului papal. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana), şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică, în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios.

Alte forme de organizare politică sunt principatele, de diverse tipuri, caracterizate în general prin lipsa, cel puţin teoretică, a suveranităţii desăvârşite, şi prin supunerea, cel puţin formală, faţă de un imperiu sau un regat. Cazuri de acest tip găsim în Europa, în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german, în lumea asiatică, africană, americană.

Există, de asemenea, oraşe state, dependente sau nu de o organizare politică superioară, caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari, consilii orăşeneşti, etc.). Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc, unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare, în multe privinţe, cu cele din vestul şi centrul continentului), dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state).


1. 2. Structuri economico-sociale
Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice, sociale şi de organizare familială.

Există, în general, o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. De exemplu, la populaţiile de vânători culegători , organizate în bande de vânătoare, putem presupune că structura socială era una egalitară. Toată hrana obţinută se împărţea, conform unor reguli clare, între toţi membrii grupului, nu existau posibilităţi de stocare, deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor, ci în cel mai bun caz de competenţele lor. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare, deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile, culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea, relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice, dar femeile participau, ca la pigmei sau boşimani, la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. La eschimoşi, unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi, prin vânătoare şi pescuit, femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe, statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic, sau mai valorizată social.

Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere, foarte importante sunt cele legate de vârstă. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere, care presupun uneori iniţieri, probe dificile, toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie, unele grupuri practicând poligamia, cele mai multe însă fiind monogame. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială, mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). De asemenea, există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei, cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală).

Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată, în care producerea hranei, fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură), fie prin creşterea animalelor, are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi .

Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilor-culegători. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie, rudenie, gen şi vârstă. Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă, alcătuită din trei generaţii. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă, neamul, care se revendică de la un strămoş comun. Aceste grupuri îşi socotesc, de regulă, descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină, (grupuri matriliniare). Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare, care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie, luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii, dar şi triburile Hopi şi Crow), în unele regiuni din sud-vestul Africii, în unele insule din Pacific. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan, grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut, de la o plantă sau un animal sacru. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă.

Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic, social şi politic în societăţile tribale. Ca şi vânătorii-culegători, cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă, în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi, din punctul nostru de vedere, soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). Adeseori, căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi, dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi), iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei), aşa cum se întâmpla la beduinii arabi, la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii.

Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia, cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului, în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă, mai multe capete de animale aduse ca zestre, sau mai mult pământ. Exista însă şi poliandrie, la foarte puţine societăţi, din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei, unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială, care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. De asemenea, poliandria se asocia cu infanticidul fetelor, documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam, care, de asemenea, practicau poliandria).

În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători, deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor, care erau strict subordonate bărbaţilor, abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia), hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii), mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). În societăţile matriliniare, ca de exemplu la irochezi, indienii Hopi şi Zuni din America de Nord, la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand, statutul femeilor era mai înalt, ele având un rol important în activitatea economică, şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice.

Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale, prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor.

Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile.

Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată, în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii, în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. De asemenea, diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului, care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale, şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului.

Natura economiei, importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii, ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite, care adesea tind să aibă caracter ereditar.

În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială, în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei, şi anume cea între liberi şi non-liberi. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice, o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi, şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă.

Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică, prestigiul social şi politic al familiilor, nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale, tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui, se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii, sau al şefilor incaşi). Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor, numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. De asemenea, dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării, la arabi, turci, mongoli, indieni, alte populaţii asiatice, africane, americane, polineziene, etc.

Statutul femeii rămâne unul inferior, ea fiind dominată economic, social şi politic de către bărbaţi. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri, adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese, divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile.

Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. Practicarea agriculturii pe scară largă, domesticirea unor animale variate, diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale, pe de o parte, şi meşteşugari şi negustori, pe de altă parte, toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe, şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică.

Agricultura intensivă, creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri, pentru anumite segmente ale populaţiei, contribuind la adâncirea diviziunilor sociale.

Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei, care caracterizează economia statelor, şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. Statele din Europa, spaţiul islamic, China, Japonia, au folosit monedă din metale preţioase, cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi, dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia.

În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor, precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale, precum în Arabia, zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. Se adaugă, în unele cazuri, specialiştii sacrului, precum sacerdoţii de diferite tipuri, preoţii sau călugării. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin).

O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise, cu transmiterea ereditară a statutului. Astfel, aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge, în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu.

Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală, inclusiv în Europa. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». Islamul, care tolera sclavia, chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie, a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. În Asia, o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. În America centrală şi de sud, sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război, mulţi fiind meniţi sacrificiilor. La azteci, după constituirea statului, acestea aveau loc pe scară extrem de mare ; de aceea, aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor.

Familia, în cadrul societăţilor organizate în stat, rămâne o structură socială importantă, şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. În cele mai multe dintre aceste societăţi, predomina familia extinsă, întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă, pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. De asemenea, tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. Europa, în care creştinismul a reuşit să impună, cu destulă greutate, monogamia strictă, constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. Desigur, în cele mai multe zone este vorba de o poligamie de resurse, doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii, ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei, ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin, haremul islamic sau chinez, etc.). Astfel, femeia era asociată cu sfera privată, în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor, cazurile de femei care au reuşit să exercite, în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp, puterea, fiind doar excepţii (împărătese bizantine, unele împărătese chineze).

Vom analiza, pe parcursul prelegerilor următoare, de o manieră mai concretă, felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună.



1. 3. Aspecte religioase
Din punct de vedere religios, evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii, dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare, iar altele reprezintă creaţii noi.


Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   18


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə