Cuvânt înainte



Yüklə 0,89 Mb.
səhifə6/18
tarix02.11.2017
ölçüsü0,89 Mb.
#27710
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   18

Ştiinţa


În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa arabo-islamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză.

Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni.



Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani.

Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord.

Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen.

Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândindu-se în Europa din spaţiul oriental.

Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă.

Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere.


2.6. Imperiul otoman
2.6.1. Caracteristici generale
Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei.
2.6.2.Evoluţii politice
Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”.

În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia.

Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Ulterior, Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566, considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. În timpul asaltului general, favorabil de altfel otomanilor, asupra cetăţii Szigetvar, bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman, respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683, care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş.

Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos, unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată, fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523, unii reuşind să se strămute în insula Malta. După aceasta, Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale, consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. În 1533, Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane, fiind atacat şi Tunisul. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania, iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane.

În mai multe rânduri, Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient, de exemplu împotriva Persiei, ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian, vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra.

Înregistrăm astfel practic apogeul, nu numai teritorial al statului otoman. La moartea sa, în 1566, Soliman lăsa ca moştenire, fie în totalitate, fie numai părţi din statele moderne Ungaria, Iugoslavia, România, Grecia, Albania, Bulgaria, Ucraina, Crimeea, sudul Rusiei, Turcia, Iran, Irak, Siria, Liban, Iordania, Israel, Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Abisinia.

Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale, respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul, împărat romano-german şi rege al Spaniei şi Francisc I, regele Franţei. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”, cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene, trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european.1

Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă, continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate, precum armata, fiscalitatea, justiţia, administraţia centrală şi locală şi, nu în ultimul rând, reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat, producători direcţi, precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari.

Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul, la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman.

A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. O vreme însă, datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul, a continuat politica în forţă în diferite zone. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul, în anul 1571, a fost anexat Ciprul, ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. Este adevărat că, în acelaşi an, la 7 octombrie 1571, o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii, obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto, acţiune militară de mare răsunet în Europa, dar care practic a rămas o victorie izolată, nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. Mai mult chiar, otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului, devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic, cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii.

În paralel, au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud, pe direcţia subcontinentului indian. De asemenea, au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga, începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga.

În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. Astfel, cu anumite intermitenţe, între anii 1638-1639, cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta, s-a purtat un lung război cu Persia, situaţia acolo rămând în continuare instabilă.

În parţile centrale ale Europei, la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor, a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turco-austriac dintre anii 1593-1606. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care, în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul, devenit vreme de câţiva ani, adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci), împotriva Imperiului otoman. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul, respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe, ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic.

Ulterior, într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani, întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului, inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683, soldată cu un dezastru, când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”, problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX.

Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului, cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută, despotică.


2.6.2. Evoluţii instituţionale
La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor, deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni, atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei, dar şi visteria, deci finanţele, justiţia, administraţia provinciilor imperiale etc.

Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. Imediat după acesta urma deftertarul, adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului, cea aparţinând în mod direct sultanului, respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. Un dregător special, marele nişangiu, se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile.

Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. Organismul militar otoman cuprindea atât marina, cât mai cu seama armata de uscat, în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Era o oaste permanentă. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000, bucurându-se de o serie de privilegii. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină, anarhie etc., pentru a ajunge apoi, în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate, timaruri şi ziameturi, pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă, precum akângii, ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii, cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici, folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior, de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii.

Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc, după numele celui care conducerea militar şi civil zona, respectiv paşa). Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa.


2.6.3. Structuri sociale
Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată, scutită de obligaţii fiscale, precum şi marea masă a populaţiei, aşa numita turmă „reaia”, cea a contribuabililor. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite, cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească, de exemplu creştinii. După modelul oriental, cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). Au existat şi unele proprietăţi personale, precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. Practic, în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct, ei şi urmaşii lor, fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental, în lumea otomană exista timarul, care era un domeniu condiţionat, populat cu producători aserviţi, revocabili şi viageri. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20.000 acce, iar altele mai mari, cu venituri de până la 100.000 acce, purtau denumirea de ziamet, iar cele de peste 100.000 denumirea de has. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste, în cavalerie, înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători.

Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului, cât şi altele aflate în stare de dependenţă, deci ca ţări tributare. În acest din urmă caz, în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. Astfel, de exemplu, a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik).



2.6.3. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman
În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special, cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române, într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut.

După cum s-a sintetizat (în principal de prof. M. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”, precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin, domnitorul provenind din ţară, multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). Apoi, pe baza vechilor instituţii, reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal, fără nici un amestec otoman, situaţie caracteristică în mare măsură, nu lipsită însă şi de abuzuri, până la începutul epocii moderne.



În schimb, Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate, de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci, peşcheşuri etc. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii, căruia trebuia chiar, în caz de nevoie, să-i furnizeze chiar şi forţe militare. În schimb, statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. În sfârşit, se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale, ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. Desigur că, nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat, mai mult chiar, la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional, instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific, atât în plan economic cât şi în plan politic. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti, cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană, precum Chilia şi Cetatea Albă, apoi şi Tighina, Dobrogea, Giurgiu, Turnu, Orşova, Banatul şi Crişana, Oradea.
2.7. Africa neagră
2.7.1. Caracteristici generale
La sud de deşertul Saharei, până la Capul Bunei Speranţe, societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri, la fel ca şi pe alte continente, dar şi cu o serie de trăsături proprii, de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă, ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă, multilaterală şi sistematică, mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. Sursele scrise sunt puţine, incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun, Masudi, Abul Feda, Ibn Batutta etc.), precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine, unele nedescrifrate până azi. Datorită climatului, o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus, altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi, antropologi etc., tot mai sistematic şi mai masiv.
2.7.2. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane
Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari, lucrările de specialitate sunt încă puţine, de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. Nu se cunoaşte azi, în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii, decât evoluţia (în multe cazuri parţială, fragmentar) a circa 60 de grupări umane, ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast, de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice, savane, păduri şi jungle tropicale, masive muntoase etc.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare, limbă, grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale, spirituale şi în puţine cazuri politico-statale.

Oricum, se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin, structuri proprii, existente uneori pe o arie întinsă, faze istorice, nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm, ca stadiu de dezvoltare, în medii geografice diferite, astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă, identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani, să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. Pe teritoriul african, ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente, pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne, când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă.

Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid, realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î.Hr., perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. În mileniile IV-II î.Hr. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică, transformarea Saharei într-un întins deşert, ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud, sud-est şi sud-vest. Ulterior, timp de multe secole, legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă, lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice, mai ales pe valea Nilului, fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. Întinderea mare a continentului, condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi, uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal, fiecare cu trăsături, obiceiuri şi tradiţii distincte. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism, unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura, se exploatau şi prelucrau metale, în special fierul, au apărut, au înflorit şi au dispărut state.

Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi, dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale, când populaţia era relativ numeroasă, fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori).


2.7.3. Evoluţii politico-instituţionale
Există opinii că în era precolonială, în spaţiul Africii negre, la sud de Tropice, ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane, mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană, între cele două oceane ce mărgineau continentul.

La sud de prima cataractă a Nilului, la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord, au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene, kush şi meroe. Astfel, în secolul al III lea e.n., oraşul Meroe, capitală a unui stat însemnat, avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală, respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută, între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică, deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii, cu menţionări chiar şi în Biblie, sunt prea puţin cunoscute. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii, în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri, sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale, în Kenia, Mozambic, Zimbabwe. Axumul a avut importante relaţii comerciale, aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin, mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul, aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea, ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită, iar limba populaţiei, guez (coptă), a devenit limbă de cult. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud.

Regatul Axumit, al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie, negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. S-au succedat mai multe dinastii, ca de exemplu dinastia Zagwe, ce se considera urmaşă a reginei din Saaba, devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. În Europa, încă din secolul al XIII lea, Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată, plină de aur, în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici, în special iezuiţi, au activat acolo.

Structura proprietăţii, ca şi raporturile sociale seamănă, fără a se suprapune, cu realităţi din mediul asiatic, nefiind de natură feudală, precum în spaţiul european. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată, fie obştilor săteşti, fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal, răspândită în întreaga ţară. Nu au apărut forme de imunitate, statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale, judiciare şi militare.

În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă, complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt, a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa, cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare, fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane, cu o istorie multiseculară de sine stătătoare.

Pe un teritoriu vast, de la răsărit de lacul Ciad, până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal, ca şi pe malurile Oceanului Atlantic, în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez, savana a uşurat viaţa oamenilor. Acolo trăiau populaţii nomade, dar şi populaţii sedentare, ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor, precum şi cu negoţul, mai cu seamă în natură, dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt, pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. Pe drumurile de caravane care din centrul Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian, au apărut o serie de centre importante: Walata, Tombuktu, Gao, Kano, Mabruc şi altele, în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana, Mali, Songhai, Kamen, iar mai la sud Ioruba, Benin şi altele.



De-a lungul a circa 1000 de ani, între secolele V-XVI, la sud de Sahara au existat câteva mari state, apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii, bazate pe agricultură şi creşterea vitelor, dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ.

Cronologic, primul dintre acestea a fost statul Ghana, apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană, ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger, capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh, pe râul Nioro. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII, când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara, care s-a menţinut până în secolul XI. Statul s-a extins considerabil, înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel, supunând numeroase triburi berbere din Sahara. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. Almoravizii, veniţi din nord, au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit, în cea mai mare parte, de Almoravizi, unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi, ca El Bakr, Mahmud Kati, Ibn Kaldun şi alţii. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Dinspre nord se aducea sare şi cupru, obiecte de podoabă şi arme, mătăsuri şi ţesături, dinspre sud, aur şi adeseori robi. În ţara Wangara, la sud, aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur, au impus impozite permanente în bani sau produse, au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani, ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de organizare socială şi politică. Capitala statului, Kumbi Saleh, era un oraş mare (cca. 30.000 locuitori), cu numeroase clădiri de piatră, unele cu mai multe etaje, cu instituţii de cultură şi moschei, decorate după modelele artei islamice. În fruntea statului era monarhul, care avea puteri nelimitate. Forţa militară a statului era însemnată. El Bakr notează, în secolul XI, că armata ghaneză era de 200.000 războinici din care peste 40.000 alcătuiau trupe de elită. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. Regele, considerat de esenţă divină, era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere, veniturile dobândite din activitatea comercială, impozitele percepute de la populaţie, existând aşadar, destule asemănări cu modele asiatice.

După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere, cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali.

Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei, în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului, cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. Acolo, începând cu secolul al XI lea, populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti, s-a islamizat în secolul XI, pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita, în fruntea statului nou apărut. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză, dar şi în surse arabe. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată, în care un rol hotărâtor, spre deosebire de vremea înaintaşilor săi, îl avea cavaleria, fiind aduşi cai din lumea arabă. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud, stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare, ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi, între care Abu Bakar II (1303-1312). În vremea acestuia, înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. Regele a trimis două expediţii, fiecare cu numeroase vase, spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. Se ştie că, încă din secolul X, mai spre sud, în Ioruba, se cultiva porumbul, astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană.

Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332), a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul, dar şi activitatea culturală, cu marile centre arabe, Cairo şi Granada. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început, finalizându-se prin dispariţia sa, datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai, în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. Societatea maliană era relativ complexă, bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. Mai multe familii alcătuiau o obşte, urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). Alături de culturi necesare alimentaţiei, aveau în atenţie bumbacul, arahidele, nuca de cola, dar şi vânatul. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise, bucurându-se de un regim privilegiat.

Semnificativă a fost înflorirea culturală, în special la Tombuktu.

La răsărit de Mali a apărut statul Gao, sub conducerea familiei Songhai, ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). Ulterior, statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale, ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru.

La est de fluviul Niger, până la lacul Ciad, au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. Astfel, în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale, alese de populaţie. Toate funcţiile erau eligibile, regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit, mai ales pe plan economic, întreaga regiune a Africii centrale, având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. Ki-zerbo).

La sud de savană, în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba, iar alături altele, precum Benin, cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII, Congo (între secolele XIV-XVII), Angola (secolele XV-XVII) etc.

În podişul Matabele, pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo, pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe, a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. Centrul s-a aflat la Zimbabwe, după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră, într-o tehnică ce nu folosea mortarul. Cetatea era de formă circulară, înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m, cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare, precum şi un templu de formă elipsoidală. În interiorul cetăţii, ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase, dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul, cuprul, cositorul, manganul şi fierul. La fel ca şi în alte părţi, pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi.

Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii, de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor, nici sedentarizarea, până la formaţiuni statale, unele bine organizate, asemănătoare realităţilor de pe alte continente.

Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului, atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice, ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat în consideraţie din punct de vedere economic, cultura, artistic, avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii.
2.7.4. Cultura africană
În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric, transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. Desigur, în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană, cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic.

Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră, cu excepţia oraşelor musulmane, unde există medrese, dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale.



Yüklə 0,89 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   18




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin