Cuvîntul autorului

5
Ceilalţi cireşari se împărţiseră în două grupuri. Ionel şi Ioana făceau naveta între roata norocului şi bazar, şi din cînd în cînd dădeau cîte o raită prin bîlci. Ei trebuiau să sem­naleze orice prezenţă a vreunui personaj cunoscut. Victor, Lucia, Dan şi Maria nu se dezlipeau de roata norocului. Foarte rar, ultimii doi erau trimişi de Victor la ghereta unde se vindeau păpuşi de ghips.

Timpul se scurgea pe nesimţite, fără ca nimic deosebit să se întîmple. Nu se remarcase prezenţa nimănui, iar la ghere­ta cu păpuşi vînzătorul căsca a somn şi trăgea în neştire din luleaua stinsă. Nici la roata norocului nu se întîmplase ni­mic. Hultanul îşi făcea datoria, invitînd vizitatorii să-şi încerce norocul. Oamenii nu rezistau tentaţiilor colorate şi chemărilor Hultanului. Trăgeau, trăgeau mereu, dar în afară de lulele şi iepuraşi nu obţineau nimic. Nici bomboane nu li se mai ofereau, pentru că ora copiilor trecuse. De cîte ori Hul­tanul se pregătea să deschidă gura, Victor le spunea dinainte ce vor auzi. Îi învăţase repertoriul pe dinafară. Pentru că Hultanul avea totuşi un repertoriu. Erau momente cînd folosea din aceleaşi cuvinte alte chemări. Uneori începea cu "oale", alteori cu "vaze", alteori strecura la mijlocul frazei "statuia lui Fradaburidi", alteori spunea după "care mai trage", "care mai ia", alteori repeta numai prima expresie. Neavînd ce face altceva, Victor îi învăţase repertoriul şi-i amuza pe ceilalţi, luîndu-i-o înainte Hultanului.

Tocmai cînd făcea o astfel de glumă, se pomeni lîngă el cu Ionel şi Ioana, alarmaţi, nervoşi.

― Scheletul! spuse Ionel. S-a oprit în faţa bazarului. Acolo unde l-am văzut cînd am făcut recunoaşterea.

Victor parcă se aşteptase la această întîlnire. Nu părea nici intrigat, nici surprins.

― Mă întreb unde a fost pînă acum? spuse el. Nu s-a plim­bat prin bîlci. L-am fi văzut. Nici la circ n-a intrat... aşa îmi închipui eu. N-ar fi plecat în plin program... Şi cu toate aces­tea cred că a fost aici.

― De ce aici? întrebă Ionel. Poate c-a fost dincolo... la restau­rante şi berării... Să-şi exerseze voinţa sau să mănînce ceva... Şi a încremenit, aşa cum l-am văzut eu şi Tic, la o masă. Păcat că n-am fost acolo. Poate aş mai fi găsit o coală de hîrtie mîzgălită, care să ne ajute să dezlegăm a doua parte a misteru­lui, că singuri, fără ajutorul lui, nu văd cum ne vom descurca...

― Cred că am făcut o greşeală, recunoscu Victor. Trebuia să ne gîndim şi la partea cealaltă. Acolo se întîlnesc de obicei oamenii la o friptură sau la un pahar de vin... Şi poate că nici acum nu e prea tîrziu... Ce spuneţi? Formăm trei grupuri? Tu, Dan, ai mai fost dincolo, aşa că nu-ţi este străin locul...

― Cu însoţitoare, pretinse Dan. Cum o să mă aşez singur la o masă... Dacă dau peste vreun personaj care ne interesează?

― Ei! Ce stai aşa? îl îndemnă Maria. Hai să mergem!

Grupurile erau formate. Ionel şi Ioana porniră spre bazar, pentru a-l supraveghea pe schelet. Dan şi Maria, spre restau­rantele bîlciului, adică pe partea centrală a Căprioarei. Victor şi Lucia rămaseră în continuare la roata norocului.

― Ştii de cît timp nu s-a cîştigat nici un obiect mare? îl întrebă Lucia pe Victor. Dar tot ea răspunse: De aproape o oră şi jumătate. Numai mărunţişuri insipide. Ce spui?

― Ce i-a spus atletul lui Tic? E o şmecherie toată tragerea şi tot norocul pe care-l oferă Hultanul. Cinstit nu se poate cîştiga. Numai prin şmecherie. Eu cred că toate obiectele mari le cîştigă oameni de-ai lor...

― De ce să nimerească ei numărul cîştigător şi ceilalţi nu? se miră Lucia.

― Asta mă întreb şi eu, Lucia, de jumătate de oră, după ce m-am convins că norocul nu are nici o valoare aici. Cum aran­jează ei să cîştige oamenii lor?

― Asta te interesează pe tine? Eu mă întreb cum fac ei să nu cîştige ceilalţi care trag, sutele de oameni. Aproape o sută au tras pînă acum, fără să ia nimic serios. O sută de trageri! Raportează la şansele posibile... Ei! Cum aran­jează ei ca să nu se oprească niciodată coarda de oţel la un număr mare?

― La lucrul acesta m-am gîndit aproape o oră, Lucia. Adică prima oră de cînd stăm aici. Şi cred c-am dezlegat misterul. E de o simplitate copilărească. O să vi-l spun eu... misterul. Celălalt e încă mister, din păcate... Uită-te bine la roată, Lu­cia. Caută numerele cîştigătoare printre cuiele ei. Le cunoşti, nu? Vaza aceea chinezească, negrul acela în costum colonial, discobolul... lui Tic, capul lui Apollo, cei doi îmbrăţişaţi... Îţi spun eu numerele pe care le au pe etichetă. Vaza are numărul 94, negrul, numărul 101, discobolul, numărul 89, capul lui Apollo, numărul 75, cuplul de pe soclu, numărul 112... Ei, bine, caută numerele acestea printre cuie... Du-te mai aproape şi uită-te... Uită-te numai la două numere, sînt aproape unul de altul...

Lucia urmă sfatul lui Victor şi se apropie de roată, pentru a observa, între cuie, numerele 89 şi 94, cele mai apropiate, în zadar se chinui să deosebească vreun detaliu. Nu izbuti. Se întoarse lîngă Victor mai nedumerită decît plecase:

― Nu ştiu... N-am remarcat nimic.

În momentul acela parcă se produse o oarecare animaţie în bîlci. Erau mai mulţi oameni, mai multă gălăgie.

― Cred că e pauză la circ şi la alte panorame, spuse Victor. Acum să fim atenţi. Să dezlegăm şi cealaltă parte a misterului. Nu se poate să nu ofere Hultanul o momeală, adu-ţi aminte de ceea ce îi spunea Ilie.

Într-adevăr, Hultanul îşi amplifică vocea:

― Încercaţi-vă norocul! Care mai trage?

― Acum va spune "care mai ia", îi şopti Victor Luciei.

― Care mai ia? Oale, vaze, crătiţi, tigăi! Care mai trage?

― Acum va repeta, şopti din nou Victor.

― Care mai trage? contiuă Hultanul. Nimeni nu pierde!

Lumea se îmbulzea spre roata norocului. Mitraliera ţăcănea fără încetare. Dar nici un norocos nu se afla printre trăgători. Uitîndu-se la spectatorii care priveau mai de departe ceea ce se petrecea la roata norocului, Victor zări şi pe atletul lui Tic. În acelaşi timp îl zări şi atletul, şi îl salută zîmbind. Victor îi răspunse la fel clătînînd din cap. Gestul lui îl mişcă pe cireşar. Ar fi vrut să se ducă la el şi să schimbe cîteva cuvinte. Dar oa­menii veneau buluc. În curînd nu-l mai zări.

― Păcat, spuse Victor. El trebuie să ştie ce e la roata noro­cului. L-aş fi întrebat şi poate mi-ar fi divulgat secretul.

― Nu cred, îi răspunse Lucia. Mai degrabă e în situaţia ta. Caută să dezlege misterul. De aceea vine uneori pe aici... Nu­mai că tu... Cred că tu eşti mai avansat decît el.

Complimentul Luciei nu-i displăcu lui Victor. Tocmai voia să-i răspundă ceva. Dar îl opri vocea stridentă, răsunătoare, a Hultanului:

― Încercaţi-vă norocul!

― Acum va spune: "Oale, crătiţi, vaze"...

― Încercaţi-vă norocul... Vine, vine norocul!

― Am greşit, recunoscu el. De data asta am greşit...

― Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai trage? Care mai ia?

― Acum va spune: "Statuia lui Fradaburidi", şopti Victor.

― Statuia lui Fradaburidi! continuă vocea Hultanului. Care mai trage?

Mitraliera ţăcănea fără încetare. Victor o trase de mînă pe Lucia şi se apropiară amîndoi şi mai mult de roata norocului:

― E prea multă lume, şopti Victor la urechea Luciei. Nu se pate să nu ofere o momeală.

Tocmai trăgea o femeie în vîrstă, îmbrăcată ca o gospo­dină. Părea cam timidă. Coarda de oţel începu să ţăcăne, apoi se opri. Şi deodată vocea Hultanului răsună năprasnic:

― A luat-o! Uite cum a luat-o!

Ţinea în mînă un lighean mare de rufe şi-l agita arătîndu-l tuturor. Înghesuiala deveni şi mai insuportabilă. Oamenii se repezeau să cumpere trageri. Victor o apucă pe Lucia de braţ. O scoase din marea de candidaţi la noroc. Se opriră într-un loc liniştit. Nu era nimeni lîngă ei. Puteau să vorbească, în sfîrşit, ca oamenii.

― Cred că acum era momentul, spuse Lucia. De ce n-am ră­mas acolo?

― N-avem de ce, răspunse Victor. Nimeni n-o să mai cîştige nimic, Lucia. Hultanul le-a dat momeala. Oamenii vor spune că au văzut cu ochii lor cum a cîştigat cineva un lighean. Şi vor trage, vor trage. Cel puţin treizeci-patruzeci de trageri... Cine să-şi închipuie că femeia aceea, cu alură de gospodină, e înţeleasă cu Hultanul?

― Parcă spuneai că vrei să afli...

― Am aflat, Lucia. Am descoperit cum se cîştigă... Sîntem nişte netoţi... M-am gîndit la fel de fel de calcule, aşa cum a făcut şi Tic după ce l-a văzut pe cozoroc cîştigînd de cîteva ori. M-am gîndit la rezistenţa cuielor, la viteza care trebuie să i se imprime corzii, la timpul cît durează o turaţie... Prostii... Ştii cît de simplu şi sigur e sistemul?... Îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap... Şi mai ales mă gîndesc la ce-o să spună Tic... O să ceară să-i dea Ursu cu pumnii în cap...

― De ce mă ţii aşa? Spune-mi!

― Ştii ce se întîmplă, Lucia? Omul lor trage... Am văzut cînd a tras şi m-am uitat la, numărul la care s-a oprit coarda. S-a oprit la numărul 49. O fracţiune de secundă mai tîrziu, adică după ce s-a făcut că se uită la număr, Hultanul a împins şipca şi a început să urle: "A luat-o!" Şi a scos din pi­ramidă un obiect care avea Un alt număr: 53... Înţelegi?... N-am fost noi nişte neghiobi?... Hultanul se uită în ce regiune s-a oprit coarda, o mişcă imediat, ca să nu vadă şi alţii şi pune mîna pe un obiect mare, al cărui număr se află în regiunea în care s-a oprit coarda... Şi pe urmă urlă ca un apu­cat... Dacă nu mi-ar fi trecut prin cap, exact în clipa cînd femeia a împins şipca, gîndul acesta, n-aş fi observat. Noroc că eram în partea în care s-a oprit oţelul. Adică pieziş, pentru că borţosul acoperea regiunea "norocoasă" cu trupul, ca să nu vadă cei din spate. Am ochit numărul şi pe urmă m-am uitat la numărul de pe obiectul din mîna Hultanului. Relaţia s-a făcut, instantaneu, ca şi observaţia, de altfel... Doamne! Ce simplu!

― Într-adevăr, recunoscu Lucia, e foarte simplu, mai ales după ce ştii. M-am lămurit cum se cîştigă, dar nu m-am lămu­rit de ce nu se cîştigă...

― E tot atît de simplu, Lucia. Din cauza cuielor. Toate cuiele au aceeaşi înălţime, aceeaşi grosime, e aceeaşi distan­ţă între ele, au aceeaşi formă... Trebuie să le priveşti cu un gînd preconceput ca să observi ceva deosebit în dispunerea lor. Altminteri nu sesizezi nimic, aşa cum s-a întîmplat cu tine. De fapt, te-am pus la încercare... Eu am făcut mai întîi un calcul şi apoi le-am privit. Ştiam din experienţa lui Ticuşor că nu se poate cîştiga la roata norocului. El l-a crezut pe cozoroc. Eu l-am crezut pe atlet. Şi atunci m-am întrebat: de ce? Ce alt răspuns se putea găsi? Numai din cauza cuielor. Şi m-am uitat mai întîi la numerele cîştigătoare şi pe urmă la cuie. E cam greu de observat pentru că figurile de lîngă cuie lasă nişte umbre... Cred că anume e potrivit Petromaxul, ca să lase umbre... Am căutat cuiele în relief, Lucia, şi am văzut că unele sînt drepte, cel mai multe, altele sînt puţintel ieşite în afară, altele puţintel supte, trase înăuntru. Diferenţele acestea sînt aproape insesizabile. Am căutat printre cuie nu­merele mari, pe care le văzusem pe etichetele obiectelor şi am observat că orice număr mare e plasat între două cuie trase înăuntru, în aşa fel ca abia să le atingă coarda de oţel. Două-trei numere mai departe se află un cui mare, un fel de obstacol în calea corzii. Nu e simplu? Coarda nu se va opri acolo unde nu întîmpină rezistenţă, ci acolo unde întîmpină. Numerele mari vor fi întotdeauna sărite, iar cuiele ieşite în afară vor opri coarda, într-o regiune unde nu sînt decît obiecte fără preţ. Ăsta e tot secretul. Şi nu se observă neregularitatea din cauza uniformităţii cuielor şi a distanţei foarte exacte dintre ele. În momentul cînd nu le priveşti pe întin­dere, ci în relief, nu se poate să nu descoperi diferenţa...

― Ce şmecherie! se cruci Lucia. Şi cu toate acestea se poate întîmpla să iasă o dată un număr mare, chiar la o tragere, nearanjată... cine ştie ce mişcare, ce viteză...?

― Ai dreptate, Lucia. Dar şansele sînt foarte mici, minime. Poate la zece mii una...

― Nu mă gîndesc la calcule... Mă gîndesc la întîmplare. Scheletul, de pildă, a cîştigat într-o seară o cratiţă, nu mai ştiu ce... Oare să i se fi aranjat cîştigul...?

Victor rămase pe gînduri.

― Amănuntul acesta mi-a ieşit din cap, spuse el într-un tîrziu. Nu-ţi mai aminteşti: era multă lume?

― Cum să nu-mi amintesc! răspunse Lucia. Era o îmbul­zeală cumplită. Mă mir cum de-am scăpat... Brrrr! La ce te gîndeşti? Crezi c-a fost o simplă întîmplare, sau, cum spune Ilie, s-a oferit ezitanţilor o "momeală"?

― Nu ştiu ce să răspund, Lucia. Mă gîndesc şi eu la între­barea asta. Să fie el unul din cei zece mii?... Ne-am luat cu roata norocului şi am uitat de lucrul cel mai important pen­tru care sîntem aici... Se întoarce grupa de dincolo...

Într-adevăr, Dan şi Maria veneau spre roata norocului. Şi din graba lor se putea deduce că nu vin chiar cu sacul gol.

― Prea mare lucru n-avem, spuse Dan. Am zărit un singur personaj, într-un restaurant... Un singur personaj cunoscut. Ceilalţi, care erau cu el, ne sînt necunoscuţi... Deocamdată... Că după mutre, par de prin părţile astea...

― Ilie? întrebă Lucia.

― Ia uite! se miră Dan. Ai devenit şi oracol! Sigur că era Ilie. La o masă dublă, înconjurat de vreo cinci gealaţi, cam de dimensiunile lui. Era o linişte în restaurantul ăla, că am putut să ne aşezăm şi noi la o masă... fără să ne vadă el, asta e de la sine înţeles.

― Ceea ce înseamnă că nu i-aţi auzit vorbind, îl întrerupse Victor. Iar indivizii ăia vi se par nişte profesionişti...

― Cam aşa... spuse Maria. Ba chiar am impresia că i-am mai văzut pe unii din ei, prin nişte panorame. Se distrează acolo de minune. Dar mai mult vorbesc decît beau, deşi sînt vreo cîteva sticle, goale şi pline, pe masă... Voi ce-aţi făcut?

― Am dezlegat şi noi nişte mistere, răspunse Lucia. Adică Victor le-a dezlegat. Eu n-am nici un merit... Numai că ele nu sînt prea legate de cazul nostru...

Victor nu se simţea prea bine de astă dată:

― Mai bine să ne întrebăm ce fac ceilalţi? Cuplul Ionilor! Pe unde i-o fi purtînd oare scheletul?

..........................................................

Cuplul Ionel-Ioana îl urmărea fără întrerupere pe schelet. Urmărirea nu le cerea nici un efort, în schimb o răbdare de dresor de melci. Scheletul se plimba foarte puţin. Se oprea în faţa firmelor şi stătea, stătea nemişcat, fără măcar să dea im­presia că le priveşte. Mai făcea doi-trei paşi şi iar se oprea în faţa unei panorame sau a unei tarabe, şi iar pleca. Îi purtase în acest fel pe cei doi prin tot bîlciul, dîndu-le posibilitatea să-l cunoască ― pe dinafară şi după reclame ― pînă în cele mai neumblate unghere. Dar oriunde se oprea, scheletul nu arăta nici o reacţie, parc-ar fi vrut să fotografieze cu nişte obiective ascunse în ochii înfundaţi anumite detalii care nu-l impre­sionau însă cu nimic, detalii care le scăpau celor doi tineri. Nici cînd se oprise în faţa tarabei cu păpuşi ― trei minute după ceasul lui Ionel ― nu sesizară nici o schimbare în atitudinea lui. Privea tot cu un aer absent ceva; nu se putea şti ce anume. Capul vînzătorului căzuse pe tarabă şi mişcarea prăvălise o păpuşă peste el. Dar bătrînul nu-i simţea greutatea.

De cîteva ori scheletul se îndreptă spre roata norocului, dar se opri pe la jumătatea drumului, stînd nemişcat ca un stîlp, în mijlocul bîlciului. Multă vreme zăbovi la instalaţia rudi­mentară pentru încercarea puterii. Proprietarul încercă să-l atragă, la început, oferindu-i reducere, apoi oferindu-i gratui­tate. Maiorul nu răspunse nimic şi nici nu se mişcase de la locul lui. Proprietarul ridicase din umeri, apoi îl lăsă în plata Domnului. Ionel şi Ioana imitară gestul lui şi se retraseră cîţiva paşi înapoi, într-un loc întunecos, pentru că scheletul se întoarse pe neaşteptate. Venea drept spre ei. Şi ei rămaseră nemişcaţi şi îngheţaţi de spaimă, lipiţi unul de altul, ca şi cum ar fi vrut să-şi dăruiască şi să-şi caute căldura. Scheletul se opri la cîţiva paşi de ei; parcă s-ar fi oprit în faţa unor obiecte neînsufleţite, de genul celora pe care le văzuse pînă atunci.

Cîteva minute nu se mişcă din faţa lor şi ei nici măcar nu şti­au dacă sînt priviţi sau nu. Ţineau ochii închişi şi aşteptau o lovitură năprasnică, un trăsnet, cuţitul unei ghilotine. În minutele acelea de încremenire îşi căutară încet mîinile şi le împreunară, se strînseră şi mai tare unul de altul, parcă pen­tru a primi împreună, uniţi, o sentinţă fatală. Şi peste groaza care-i pironise, parcă prin tentaculele ei se apropiau şi nişte adieri calde. Ţineau ochii închişi; nu voiau ei să-i deschidă; simţeau contururile dure ale unei umbre rele ameninţîndu-i, dar în acelaşi timp încălzindu-le faţa. Tremurau, şi izvoarele tremurului se împleticeau, se confundau, se anulau. Cînd des­chiseră, în sfîrşit, ochii, nu mai întîlniră nici un obstacol în calea lor, dar nici în interiorul lor nu întîlniră vreun obstacol. Şi atunci se întoarseră unul spre altul, îşi apropiară feţele şi Ioana simţi gustul amar, dulce, disperat, al primului sărut. Scheletul fusese înghiţit de umbrele nopţii.
6
La circ, Tic era în criză de veselie. Aproape toată partea a doua a programului se petrecea după gratii. Apăruseră, pe rînd, patru lei, doi tigri, doi urşi albi şi se chinuiseră, în faţa spectatorilor îngroziţi, să facă nişte exhibiţii jalnice.

― Iată ce nu-mi place mie la circ, spuse ciufuliciul. Contorsionistele şi dresurile chinuite.

― Da, domnule, îi răspunse grăsanul din faţă, nici mie nu-mi plac chestii din astea. Cînd le vezi cum se îndoaie... zău că nu e politicos, domnule, aşa, abia îmbrăcate...

"Aha! gîndi Tic în sinea lui, amintindu-şi cu cîtă ardoare aplaudase grăsanul numărul contorsionistei. Probabil că a avut loc o anumită discuţie."

Fioroasele animale se chinuiau să treacă prin cercuri de foc, să sară obstacole, să bea sticle de lapte, să se aşeze docile pe nişte bănci de lemn. În zadar întărîtase dresorul pe unul dintre leii cu coamă mare. Animalul nici măcar nu mişcase din coadă. Să ragă? Nici nu-i trecea prin gînd.

Condiţiile erau destul de prielnice pentru ca Tic şi grăsa­nul să înceapă nişte tratative cu privire la programele de circ.

― Va să zică, domnule, spunea grăsanul, ridicînd vocea, ălea care se îndoaie. Ălea să fie scoase din program, în primul rînd. Şi animalele ăstea, vorba dumitale. Să le ducă la mena­jerii şi să pună preţ popular, sau să le dea drumul în junglă. Noi cum ne ducem la serviciu dimineaţa?... Şi să bage în pro­gram echilibrişti, domnule. Cel puţin cinci numere...

― Şi căţeluşii, spuse Tic încă înduioşat de amintire. Îşi cîştigă şi ei, săracii, pîinea...

― Asta da! Da, domnule! Cine ne fereşte de străini şi de dihori? Nu ei?... Trei numere cu căţeluşi, ce crezi dumneata, ajung?...

― Cred că ajung, spuse ciufuliciul atins de nişte bucle nevăzute de ironie. Dacă s-ar găsi şi doi crocodili... şi un cangur, domnule... Pssst! Dac-ar fi şi un cangur din cei fin­landezi...

― Nu cred eu c-o să ne exporte finlandezii canguri; mai de­grabă ăilalţi, suedezii, că ei n-au făcut război... Şi dacă se bagă şi dactilografii... e primo, domnule, ce mai!

― Da' mai tăceţi odată! răsună o voce supărată de undeva, de la galerie. Doar n-am venit să v-auzim pe voi!

― Ia mai las-o, domnule! se înfurie grăsanul. Crezi că eu nu ştiu? Dumneata ai venit după alea care se-ndoaie! De-aia nu ţi-ai adus nevasta!

― Parcă dumneata, nu ţi-ai adus-o pe-ailaltă? se auzi aceeaşi voce de la galerie.

― Eu pot să-ţi arăt buletinul, domnule! răspunse grăsanul. Dar dumneata ce arăţi? Pălăria?

― Aşa! Aşa! Aşa! răsunară voci încurajatoare.

― Eu cu pălărie, dumneata cu chelie, versifică imediat cel de la "cucurigu".

― Şi crezi că eşti sfîntul Ilie! nu se lăsă mai prejos grăsa­nul. Şi unde vezi dumneata chelie?... Dumneata te scoli la cinci dimineaţa? Aş... Stai în pat ca o cucoană...

― Aşa! Bravo!

― Care cucoană, dom'le! Eu mă scol la patru şi jumătate. Şi fac piaţa cînd dumneata tragi din lulea...

― Las' că ştiu eu, domnule! Te duci să cumperi "Sportul". Şi eşti din ăia care ţii cu "Progresul". Ha-ha!

― Aşa! Bravo!

― Eu cu "Progresul"? Eu mă duc numai la teatru, dom'le. L-am văzut şi pe Birlic. Dumneata ce-ai văzut? Filmul ăla cu aia care zice că n-are bani?

― Bani n-ai dumneata! îi ripostă grăsanul. Eu mi-am cum­părat şi frigider. Şi nu în rate ca dumneata. Banii odată! Aşa!

― Uite, dom'le, Cecul, uite-l aici! în mîna mea!

― Şi în picioare ce ai? Tot Cec sau... ceapă?

― Eu am vorbit frumos, dom'le, se înfurie cel de la galerie. Nu m-am gîndit la părinţii dumitale dinspre mamă.

― Asta ai învăţat, domnule, de la teatru? Să-ţi fie ruşine!

― Ba dumitale! Că tot vorbeşti şi nu ne laşi să vedem ani­malele. Cu de-alde dumneata sîntem sătui! Nu vezi c-ai asudat? Ha-ha!

― Aşa! Bravo! Aşa!

Dar conflictul nu se prelungi, pentru că între timp gratiile se scoseseră, iar tobele anunţau un număr senzaţional: zburătorii. Pe Tic şi pe Ursu nu-i prea încîntară cei trei zburători. Îşi făceau semne cu coatele la fiecare salt. O sin­gură dată, unul dintre ei încercă un dublu salt mortal, dar şi atunci se prăbuşi în plasă. Zîmbi la public, ca şi cum saltul i-ar fi reuşit, sau ca şi cum căderea ar fi punctul forte al numărului, şi publicul îl aplaudă îndelung, inclusiv grăsanul.

Iarăşi bubuiră tobele şi iar apăru directorul circului în arena, anunţînd cu vocea lui stricată:

― Stimate spectatori! Direcţia circului vă face una provo­care: cine îşi încearcă puterea cu maestro Torenzo? Mare premio pentru cel care învinge maestro Torenzo! Toate fi­gurile permiso! Numai fără pumne şi picioare! Mare premio, mare!... Libero, maestro Torenzo!

Întîmpinat triumfal de orchestră îşi făcu apariţia maestrul Torenzo. Tobele bubuiau fără întrerupere. Chiar dacă ar fi avut cineva curajul, bubuitul lor şi sfîşierea goarnelor l-ar fi întors înapoi sau l-ar fi ţintuit pe scaun. Iar cînd l-ar fi văzut apoi pe maestrul Torenzo aruncîndu-şi cu un gest elegant hlamida de pe umăr, şi-ar fi uitat şi gîndul. Atletul, aproape gol, avea o musculatură superbă, pe care lumina unor reflectoare o scotea şi mai bine în relief. Numai şerpi şi colaci peste tot. Stătea încordat, zîmbitor, sigur, aşteptîndu-şi rivalul. Părea o statuie a forţei, a supleţei, a armoniei. Cine să îndrăznească să se înfrunte cu un asemenea campion?

Şi pentru că în cele două minute de aşteptare nu se ivi nici un candidat, muzica dădu semnalul. O explozie înfiorătoare de tunete şi scrîşneli: sfîrşitul spectacolului.

― Cumplit mai e, Ursule! Ai văzut ce musculatură? Brrrr! Cred că în zece secunde ar fi terminat cu oricine.

Era, bineînţeles, vocea ciufuliciului. Ursu îi spuse duios:

― Zău, Ticuşor... Nu ştie decît să cadă...

Tic strînse mai tare braţul lui Ursu. La urma urmei, Ursu nu voia altceva decît să-l apere şi să-l păstreze. Şi asta îl bu­cura cel mai mult pe ciufulici.
7
Deşi se făcuse tîrziu, mai era multă lume în bîlci. Termi­narea spectacolelor umpluse iarăşi insulele pustii. Cei care moţăiau la tarabe se treziră ca la o comandă şi tot ca la o co­mandă începură să lanseze chemări. Era ultimul zvîcnet. Peste o oră se va lăsa liniştea, luminile vor începe să se stingă una cîte una, iar întunericul şi noaptea îşi vor împărţi ultima pradă.

Roata norocului părea centrul de atracţie al bîlciului la ora aceea. Hultanul nu mai contenea cu îndemnurile. Cireşarii, din nou împreună, stăteau mai retraşi. Printre cei de la roata norocului Tic întîlni chipuri cunoscute. Le văzuse mai înainte la circ. Îşi încercă norocul şi contorsionista, dar nu cîştigă decît o păpuşă, asemenea celei găsite în sacoşa profesorului. Îl zări pe Torenzo şi alergă imediat spre el, pentru a-l gratula.

Victor părăsi brusc grupul cireşarilor. Voia să vadă mai bine ce se petrece la roata norocului şi pentru aceasta îşi căută un post de observaţie pe care-l găsi pe o tarabă părăsită, as­cunsă în întuneric. Privi de acolo tot spectacolul. Îl văzu pe Tic lîngă atlet. Acesta, zîmbitor, îi mulţumea clătinînd capul. Tic era în culmea fericirii şi observatorului discret îi părea rău că nu aude conversaţia dintre cei doi. Îl zări pe lungan printre cei din jurul roţii, şi pe vînzătorul cu ochi de vulpe şi nas de acvilă, de la bazar. Undeva mai departe stătea ascuns şi scheletul. Imobil, absent, straniu. Şi auzi peste glasurile nede­finite vocea stridentă a Hultanului: