Cuvîntul autorului

Ciufuliciul nu numai că nu era de acord cu Dan. Vorbăria acestuia, teoriile, ideile lui care loveau în ultimă instanţă în cunoştinţa lui simpatică de la bîlci, îl iritau nevoie mare.

― Eşti un caraghios! îi spuse el oratorului, în lipsă de orice argument logic. Atunci de ce să nu ne gîndim şi la borţos? Şi la Ursu... Şi la Hanibal?... Eşti un caraghios, şi Ioana are dreptate. Asta-i!

Abia după ce termină de vorbit, Tic îşi dădu seama că-i spusese Ioanei pentru prima dată pe nume. Şi ca în urma unei înţelegeri tacite, a unui pact nevăzut, semnat atunci, interveni ea:

― Şi eu sînt de părerea lui Tic. Şi v-am mai spus asta. Nu­mai că el, exagerînd, a demonstrat la ce implicaţii absurde poate duce teoria lui Dan.

― Am impresia că nu pe mine vreţi să mă convingeţi. Parc-aţi fi în slujba unui autor care vrea să adoarmă, la un moment dat, vigilenţa cititorilor... Treaba voastră! Numai să-mi răspundeţi la întrebarea asta: ce căuta atletul la muzeu? După cîte mi-am dat seama, el are ce are cu bîlciul. Şi cu toate astea, a renunţat la bîlci şi a venit la muzeu...

― Şi noi n-am făcut la fel? îi răspunse Maria.

― Nouă... parcă ne-a întocmit altcineva programul, insinua Dan. Dacă era după noi, am fi preferat bîlciul. Nu-i aşa, Tic?

― Nu! Nu-i aşa! Nu ne-am fi dus la bîlci, chiar dacă n-am fi avut program de muzeu. Da!

― Tocmai tu spui asta? Te credeam mai...

― Nu mă interesează cum mă credeai tu! Pentru că eşti un uituc. Nu-ţi mai aduci aminte că ieri a plouat? Ai uitat vi­jelia! Aha! Sigur că da! Dac-ai stat tot timpul cu capul înfofolit... Ieri seară n-a fost bîlci... Aşa, ca să ştii... M-am ui­tat pe geam de cîteva ori. Nu era nici o lumină aprinsă. Cred că era un glod pînă la genunchi...

― Mă retrag... şi-mi retrag intenţia de insultă, spuse Dan, ridicînd mîinile în sus. Într-adevăr! Cred că aseară bîlciul a fost închis... Pentru renovare... Nu-i aşa, Ticuşorule?

Ciufuliciul se îmbuna:

― Bine... Prin urmare, atletul a venit la muzeu, pentru că nu avea ce face...

― Sau pentru că avea o treabă specială, sugeră Ioana.

― De aceea a plecat înainte de a se închide muzeul? întrebă Tic. Dac-ar fi rămas în preajma clădirii, l-aş fi zărit, sau poate m-ar fi zărit el... Şi cred c-am fi schimbat cîteva vorbe, aşa cum ne-am obişnuit. A plecat aşa cum au plecat şi alţii înaintea lui.

― Mi se pare că evadăm, că ieşim din subiect, zise Ionel.

― Ba nu! se amestecă Lucia în vorbă. Nu facem altceva decît.să dăm o undă de claritate faptelor şi personajelor. Dar ca să concentrăm discuţia, înainte de a trece la acţiune, eu zic să ne gîndim şi la schelet ca la un suspect: complice sau au­tor. S-a făcut atîta risipă de argumente, şi de interpretări, şi de presupuneri, că n-a ajuns cu nimic mai prejos decît celelal­te personaje... În ceea ce priveşte atletul... Cred că aici ne lipseşte un amănunt, (Lucia se uită la Tic.) încă nu ştim dac-a mai fost sau nu la muzeu. E foarte greu de imaginat că, fără să mai fi fost acolo, chiar de la primul lui contact cu muzeul, să găsească imediat mijlocul de a se deschide vitrina, sau dacă a găsit-o deschisă, să-şi ochească imediat un compli­ce sigur printre cele cinci persoane, care să-i urmeze întocmai indicaţiile. Să nu uităm că nici scheletul n-a mai fost pînă ieri la muzeu. Spun asta, gîndindu-mă că am putea să-l conside­răm pe schelet iniţiatorul furtului, fără ca prin asta să-l scoatem din rolul care i se potriveşte, teoretic, cel mai bine, şi anume acela de instrument. În clipa cînd vom şti (Lucia se uită din nou în direcţia în care stătea Tic) dacă atletul a mai vizitat muzeul, atunci vom lua în consideraţie şi posibilitatea unei colaborări dintre el şi schelet, sau dintre el şi oricare alt personaj care se afla acolo.

― Aflu eu... şi chiar foarte repede, se angajă imediat Tic.

― Pînă atunci, continuă Lucia, să ne îndreptăm atenţia spre cele şase persoane pe care le-am trecut în revistă. Dacă directorul, care a văzut ultimul statuetele, n-a dat alarma... Nu! Nu! Vreau să plec de la faptul aproape sigur că directorul a văzut ultimul statuetele, ca să fixăm ora furtului...

Lucia nu mai avu vreme să-şi termine fraza. Ioana amintindu-şi parcă un anumit lucru, sări în sus şi făcu un gest de tăcere cu mîinile:

― Acum ştiu! Mi s-a limpezit gîndul. M-a mai fulgerat o dată, dar ei nu m-au lăsat. S-au repezit asupra mea, m-am in­timidat şi l-am pierdut pe drum. Da, da! Eu zic să nu plecăm de la faptul că ultimul om care a văzut statuetele a fost direc­torul! Vă rog, ascultaţi-mă! Iar vreţi să-mi spuneţi că, bineînţeles, hoţul n-a putut să opereze cu ochii închişi. Nu! Nu-i vorba despre asta. Oare nu putem să aflăm pe adevăra­tul făptaş, adică pe autorul furtului... nu putem să-l aflăm mult mai repede şi mai uşor, dacă ştim persoana care a văzut ultima dată statuetele? Poate că după director le-a mai văzut cineva... Şi apoi altcineva... Ei bine, cine-a fost ultimul?

― Ultimul a fost cel care le-a scos! accentua Dan.

― Foarte bine! acceptă Ioana. Dar, înaintea lui nu le-a văzut altcineva? Între ora nouă fără opt minute şi ora nouă fără trei minute? Cei care le-au văzut în acest interval nu ies automat din cauză? Şi, prin eliminare, nu ajungem astfel la o listă de suspecţi mult mai restrînsă? Poate chiar de-a dreptul la făptaş?

Lucia, de obicei atît de calmă şi de închisă, se înviorase ca un copil. Ideea Ioanei o cucerise cu totul.

― Bravo! spuse ea. Ideea ta e grozavă! Ba nu! E extraordi­nar de utilă! E exact ceea ce ne trebuia în clipa de faţă... Cine a văzut ultima dată statuetele? Aşa vom ajunge să eliminăm rînd pe rînd suspecţii, apropiindu-ne tot mai mult de făptaş.

― Chiar atît de uşor nu va fi, îşi destăinui Maria gîndurile. Pentru că nu toate persoanele de acolo au stat cu ceasul în mînă, pentru a vedea ora la care s-au uitat ultima dată la vi­trină. Dacă n-ar fi această durată de timp foarte redusă în care s-a comis furtul, aceste cinci minute... ehei! Cît de sim­plu ne-am descurca aplicînd această idee. Din păcate...

Maria rostise un adevăr greu de atacat. Entuziasmul Lu­ciei scăzu. Se vedea aceasta pe faţa ei. În locul bucuriei nestăpînite de adineauri, chipul ei împrăştia un aer de gravi­tate, de concentrare, de meditaţie.

― Da, da! încuviinţă Lucia. Ceea ce ni se părea acum cîteva clipe foarte simplu şi uşor se complică rău de tot. Maria are dreptate. Cine va şti ora precisă, minutul, fracţiunea de minut la care s-a uitat la vitrină? Da! Durata asta scurtă, de cinci minute e un blestem. Şi chiar dacă, din întîmplare, despărţindu-se de vitrină, s-au uitat la ceas şi îşi amintesc ora la care s-au uitat şi o aflăm, de unde vom şti noi că mergeau bine ceasurile lor? Nu şi le-au potrivit toţi după ora exactă... Foarte complicat!

― Poate că unii au mania să se uite la ceas şi să-şi memo­reze ora cînd au văzut sau cînd n-au văzut ceva, spuse Dan mai mult în glumă.

― Unii... unul, îl luă Lucia în serios. Dar ceilalţi? Trebuie să aflăm ora asta blestemată, slujindu-ne poate de alte de­talii. Cum erau grupaţi în muzeu? Ce anume obiecte priveau? Poate că unii discutau între ei, comentau ceva... Se pot con­frunta spusele lor şi astfel ies din cauză... Bineînţeles, dacă ideea unei complicităţi ni se pare absurdă. Pentru că, de obi­cei, aşa se fabrică alibiurile. Două persoane pot spune că la ora cutare, ora crimei, au fost împreună în locul cutare. Gata! Se strecoară în afara cazului... Cît mai multe amănunte cu privire la mişcarea şi la relaţiile dintre cele cinci personaje în acele blestemate cinci minute trebuie să aflăm. Pentru ca, adunînd datele, să ne formăm o părere generală, comună, asupra situaţiei şi să aplicăm eficient metoda eliminării. Nu?

Nu mai era nevoie de alte îndemnuri. Fiecare era în muzeu şi încerca să se plaseze în pielea unuia dintre cele cinci persona­je, pentru a-i veni mai uşor să se descurce cu întrebările atunci cînd se va afla, aievea, în faţa lui. Da, da. Tinerii se gîndeau la acţiune, mai ales că ştiau încotro, cum şi cu ce scop urmau să-şi înceapă acţiunea. Vremea întrebărilor trecuse. Aşa credeau ei, sau aşa sperau. În orice caz, simţeau că vehiculul care le de­pozita întrebările se apropia de capul liniei. De fapt, făcea o simplă escală. Dar asta n-are nici o importanţă.

Mai rămînea o problemă: repartizarea sarcinilor, cum îi plă­cea Luciei s-o numească. O problemă deloc uşoară pentru că intrau în joc atîtea gusturi şi temperamente. Înainte de a se trece concret la repartizare, începuseră să se aprindă conflicte. (E drept, deocamdată în priviri.) Lucia procedă însă cu atîta is­cusinţă, sau mai bine zis cu un asemenea simţ al realităţii, că se auziră doar cîteva bubuituri, şi acestea surde, nu izbucni, aşa cum se speriase ea, o furtună, o vijelie. Autorul moral al celor cîteva bubuituri era, bineînţeles, Tic. Fusese cuprins de o asemenea frenezie cînd auzise cuvintele: "acţiune", "investi­gaţii", "urgenţă", "orientare", că la fiecare întrebare se repezea, cu o sinceritate incontestabilă, cerînd să i se încredinţeze neapărat lui sarcina respectivă. Se domoli (însă nu în întregime), cînd i se atrase atenţia că prin comportarea lui îşi subestimează prietenii. O anumită rîcă faţă de Lucia (autoarea remarcii) rămase în sufletul cîrnului simpatic şi neastîmpărat.

― Nu uita, i se adresă Lucia, că tu trebuie să afli şi dacă atletul a mai vizitat muzeul.

― Pot să mă duc să-l întreb acum, direct, ripostă el. Ce, e mare lucru?

Imediat interveni Ionel, cu un gînd care-l păştea de mai mult timp şi pe care vorbele lui Tic i-l amintiseră:

― Mai e ceva! Ca în toate întîmplările noastre, trebuie să păstrăm cel mai strict secret. Nimeni nu trebuie să afle, ni­meni nu trebuie să bănuiască măcar intenţiile şi acţiunea noastră. Să ne prefacem preocupaţi de altceva. Aici, fiecare îşi poate da frîu liber fanteziei. Să aplicăm cu grijă metoda noastră, a cireşarilor: prudenţă şi curaj. Să nu ne pomenim, din pricina unei neghiobii, ridicoli în ochii oamenilor.

― În cel mai rău caz, îl linişti Dan, ne alegem cu un exer­ciţiu de logică. Cine ştie la ce ne va folosi cîndva acest lucru! Vorbesc tot cu glasul personajului pe care-l interpretez. Iar mă gîndesc la cartea mea imaginară. Trebuie să-i dau şi această posibilitate cititorului. Să-şi închipuie că tot ce se întîmplă e un simplu exerciţiu de logică. Că nu va ieşi nimic rău pînă la urmă. Totul a fost o farsă. Detectivul sau detec­tivii au ajuns ridicoli, iar autorul un farsor. Să ne închipuim că noi am fi eroii cărţii. Oare nu ne paşte ridicolul?

― Of! Ce rău îmi pare că n-ai scris cartea asta! se jelui Tic. M-aş fi depărtat la zece metri de tine şi ţi-aş fi aruncat-o exact în creştetul capului. De aproape nu te-ar fi durut....

Dan îi întinse mîna lui Tic în semn că-i acceptă gluma. Şi astfel pericolul unei certuri sau al unei simple digresiuni se îndepărtă. Iar Lucia izbuti ― cu nu ştim cîte minute mai de­vreme, pentru că nu ştim cît ar fi durat evadarea de la subiect ― să amintească încă o dată sarcinile fiecăruia.

Tic urma să se ocupe de omul în gri; Maria de artistă; Ionel de schelet; Ioana de cucoana cu joben; Dan de omul cu cica­trice. Lucia rămînea permanent de gardă, pentru a primi rapoarte şi pentru a repartiza, dacă era cazul, noi sarcini, pe baza rapoartelor primite. Sediul cartierului general al cireşarilor era chioşcul din mijlocul grădinii.

Cel mai fericit dintre toţi era Tic. Descoperise o lacună în planul de repartizare al sarcinilor, dar îşi propuse să tacă mîlc. Ca şi cum i-ar fi simţit gîndul, Ionel întrebă:

― Şi Ilie, paznicul chel şi fioros?

― Rămînerea sau scoaterea lui de pe lista suspecţilor, îi răspunse Lucia, ţin într-o măsură hotărîtoare de ceea ce vom afla de la ceilalţi. Şi apoi, pe el ştim unde să-l găsim, ştim cum să-l luăm. Cel puţin aşa cred eu.

Ciufuliciul se întristă. Dar cînd îl văzu pe Dan holbînd ochii spre cer şi ridicînd din umeri ca un neajutorat de soartă, se învi­oră iarăşi. Cum îl va descoperi Dan pe omul cu cicatrice, unde îl va descoperi, cînd nimeni nu-i cunoştea identitatea? Tocmai Dan rămăsese să ia legătura cu cel mai enigmatic personaj.

Tic îi făcu un semn de complicitate cu ochiul. Dan îl înţelese. Aşa că nimeni nu porni nehotărît la marele examen.

CAPITOLUL VI

1
Ioana se gudură aproape un sfert de oră pe lîngă bunică-sa, risipind ca niciodată complimente, manifestînd ca niciodată bunăvoinţă, arătînd ca niciodată docilitate. Bătrîna era sigură că nepoata sa, pe care de altfel o iubea cu dragoste neţărmu­rită, observase simpatia şi căldura cu care o primise pe Lucia, şi urmărea prin purtarea sa nouă s-o recucerească. De aceea rezistă atîta timp la asalturile ei sentimentale. Convingerea ei se întări şi mai mult cînd Ioana aduse vorba despre pian.

― Ştii ce rău îmi pare, bunicuţo, că am renunţat la pian? Îmi pare atît de rău că nu te-am ascultat atunci...

Cum să nu-şi amintească bunica! Cît o bătuse la cap şi pe ea şi pe mama ei, care-i luase apărarea! Numai că acel "atunci" era atît de îndepărtat! Şapte sau opt ani trecuseră. Opt ani! Era pe vremea cînd se construia clădirea teatrului. Cum să nu-şi amintească! Profesoara de pian stătea chiar vizavi de teatru. De cîte ori n-o dusese şi n-o adusese pe Ioana de acolo! Nu-i spusese ea: "Învaţă, fetiţo! Învaţă pianul! Cine ştie! Mîine-poimîine, vei da şi tu un concert. Poate chiar în sala as­ta care se construieşte acum." Ioana, nu! încăpăţînată ca întotdeauna, nu voia să facă un lucru la care era silită.

― Am ştiut eu şi ţi-am spus atunci, îi răspunse bunica, ţi-am spus că odată şi odată o să-ţi pară rău şi o să-ţi smulgi părul din cap pentru că nu m-ai ascultat... Şi atunci aveai păr frumos; toată lumea de pe stradă se oprea ca să te ad­mire. Dar parcă mai frumos îl ai acum...

― Ştii, bunicuţo... Ca să nu mi-l smulg mai tîrziu... Nu spuneai matale? "Mai bine mai tîrziu decît niciodată". M-am gîndit că nu-i trecută vremea ca să învăţ pianul... Cum să-ţi spun?... Parc-aş fi neisprăvită... Prietenele mele, Maria şi Lucia, ştiu să cînte la pian... iar eu...

― În sfîrşit, acum înţeleg... Va să zică asta era? Ei, vezi! De cîte ori ţi-am spus cît de important este pentru un copil să ştie să-şi aleagă prietenii! Vezi cum te-au molipsit? Ei, da! Prietenii din acestea mai înţeleg şi eu. Să ştii că ai multe de învăţat de la Lucia... şi de la cealaltă, nu zic nu. Poţi s-o opreşti... poţi să le opreşti aici pînă la începerea anului şco­lar... Să vezi cît de mult o să te iubească pe urmă bunica...

Ioana ar fi vrut să-i întrerupă sfaturile, dar îi era teamă că prin aceasta i-ar pierde bunăvoinţa. O lăsă să vorbească şi la prima pauză se repezi:

― Ştii, bunicuţo! M-a cuprins o asemenea ambiţie, că aş începe chiar de astăzi să iau lecţii. Nu că mîine m-aş răzgîndi...

Ioana tăcu. Nu era rău, gîndi ea să strecoare şi o mică ameninţare. Bătrîna crezu că sesizează un pericol şi o îmboldi imediat:

― Chiar azi să te duci la profesoară. Chiar acum. Vorbeşte cu ea! Nu eşti la vîrsta cînd îţi mai trebuie dădacă. Du-te şi vorbeşte singură! Te cunosc eu. Dacă-ţi dai cuvîntul o dată, nu ţi-l mai retragi... Îţi mai aminteşti unde stă?... Iar în pri­vinţa costului, asta nu te interesează pe tine...

Ultimele cuvinte abia le auzi Ioana. Era la poartă. Ştia că va trebui să se ocupe de nesuferitul acela de pian, dar marea aventură la care participa merita acest sacrificiu. Avea uşă deschisă la profesoara de pian; putea să discute orice cu dînsa; şi profesoara de pian era o femeie cam excentrică; pur­ta pălării ciudate şi una dintre ele avea forma unui joben; şi această pălărie fusese zărită ieri seara, între orele nouă fără opt minute şi nouă fără trei minute, în muzeul oraşului.

Ioana era o fată norocoasă. O găsi acasă pe profesoara de pian. Era singură, nu avea pe nimeni în vizită, nu avea nici un elev la oră. Îşi terminase chiar şi somnul de după-masă, care neîmplinit o irita foarte tare.

Nu se poate şti dacă profesoara era sau nu era în criză de elevi. Fapt este că o primi fără nici o rezervă, măcar de circumstanţă, pe Ioana în rîndurile viitorilor solişti. Îi vorbi cu mare căldură despre muzică, despre marele rol al inter­preţilor, fără de care muzica n-ar exista, şi o întrebă pe noua ei elevă dacă doreşte să înceapă imediat lecţiile. Fata se înfricoşă. Parcă plana un pericol în aer. Figura ei era însă copleşită de interes şi admiraţie cînd dădu răspunsul:

― Începem de azi... dar aş vrea atît de mult să-mi mai vor­biţi despre muzică! Aş dori să faceţi din prima noastră oră, o oră de... o oră de ... Nici nu ştiu cum să mă exprim...

Atinsă cu atîta duioşie în coardele sensibile, profesoara satisfăcu dorinţa elevei şi începu să-i vorbească încet şi emo­ţionat despre splendoarea şi rolul muzicii în univers. Ioana asculta fascinată, plimbîndu-şi fără întrerupere ochii de la un capăt la altul al camerei. Cerceta toate ungherele, lumina cu privirile ei cele mai întunecate colţuri, deschidea şi răscolea prin dulapuri, prin valize, prin sertare, chiar şi prin nişte cu­tii nevinovate de fondante. Ca să nu mai vorbim de bibelouri. Toate înduraseră privirea iscoditoare, nemiloasă, a viitoarei pianiste. Un singur gest şi ar fi sărit direct în braţele ei, pen­tru a-şi dovedi autenticitatea sau structura lor placidă, fără enigme, atît de dure şi de pătrunzătoare erau privirile ei. Mai toate bibelourile ― destul de puţine de altfel ― erau de porţe­lan şi reprezentau mai ales animale. Cîini, urşi, maimuţe, un hipopotam, un cal nărăvaş şi o veveriţă cu coada spartă la vîrf. (Avea ochi buni eleva!) Pe pereţii camerei erau agăţate cîteva tablouri: o natură moartă, un peisaj înfâţişînd un plop îndoit de furtună, capul unui copil cîrlionţat şi reproducerea unui car cu boi de Grigorescu (perioada albă).

Concluzia Ioanei era clară: profesoara nu era pasionată numai de muzică. Arta plastică nu era ultima dintre preo­cupările sale. Bibelouri, tablouri, ţesături în culori destul de fine, covoraşe de preţ, mobile vechi, sculptate cu artă... Dar ultimele trei categorii nu făceau parte din arta plastică, re­cunoscu ea. În acelaşi timp însă încercă să se convingă că nu are de-a face cu o persoană obişnuită. Toată atmosfera din camera aceea i se părea plină de mister. Pînă şi glasul profe­soarei, catifelat, nuanţat, pînă şi vorbele ei care aduceau atîtea elogii artei muzicale i se păreau că izvorăsc dintr-un suflet enigmatic.

― Muzica, numai muzica, numai ea, draga mea, putea să creeze acest univers atît de fantastic, îşi termină profesoara pledoaria cerută, în slujba lui Euterpe.

"Univers fantastic! gîndi Ioana. Prea e îndrăgostită de fan­tastic profesoara mea! Mai bine îi ascultam conferinţa. Cine ştie? aş fi aflat mai multe..."

Poate de aceea Ioana începu să-şi apropie pe ocolite profe­soara de subiectul care o interesa. Se dovedi foarte abilă şi astfel izbuti, nu după multă vreme, să ajungă cu conversaţia la arta plastică (profesoara vădea cunoştinţe serioase), şi apoi, ca un rezultat firesc, la podoabele pe care le conţinea muzeul.

― Chiar aseară am fost la muzeu, îi spuse Ioana, încercînd să-şi pună toată candoarea şi naivitatea ei în fraza aceea banală.

"Şi v-am văzut şi pe dumneavoastră", era cît pe-aci să con­tinue, dar se opri la timp.

Spaima frazei nerostite încă n-o părăsise. Ce greşeală era să facă! I s-ar fi înfăţişat dintr-o dată profesoarei drept o mar­toră a faptei pe care aceasta o comisese. Cine ştie dacă ar mai fi părăsit vie acea locuinţă? Poate că într-una din cutiile cu fondante se aflau bomboane otrăvite. I s-ar fi oferit una, ea n-ar fi putut să refuze... Sau poate i-ar fi strecurat, pe neob­servate, într-un pahar cu apă, numai o picătură de... Bine că tăcuse la timp!

― Şi eu am fost aseară la muzeu, îi zîmbi profesoara. Mi-a spus cineva că au sosit cîteva tablouri noi... Într-adevăr, foarte frumoase! O nouă donaţie a profesorului Neştian... Nu vrei o bomboană, draga mea?... Poate ţi s-a făcut sete...

― Nu... ştiţi... eu... se bîlbîi Ioana. Nu sînt obişnuită cu dulciurile... Iar apă nu beau decît la masă...

― Sau poate preferi alunele...?

"În alune n-are cum să strecoare ceva", gîndi Ioana.

― Da... Îmi plac foarte mult, rosti ea cu voce tare, şi rostea purul adevăr.

În clipa cînd le văzu însă pe masă, pline de sare, unele cam arse, într-un coşuleţ de argint foarte îmbietor, îşi propuse să nu le atingă nici măcar cu mîna.

― Ai văzut şi dumneata ultimele tablouri? o întrebă profe­soara. Era unul, lîngă ieşire, o pînză de Schweitzer-Cumpănă, o frumuseţe... N-am putut să mă dezlipesc de ea. Dacă n-ar fi răsunat vocea paznicului... Se făcuse ora de închidere... Aş fi rămas acolo un ceas şi mai bine... Dar de ce nu te serveşti! Poţi să le spargi în dinţi; li se rafinează gustul...

Prin cîte emoţii trecea Ioana! Nu găsea nici o scuză şi apoi profesoara rostise o frază care-i făcuse inima cît un purice. Trebuia să ia imediat o hotărîre! Şi o luă.

― Oare de ce e atît de nepoliticos îîî... paznicul muzeului? Se poartă atît de urît cu vizitatorii!

― Probabil că are şi el ordine, dispoziţii... Nu poate să aştepte pe toţi vizitatorii. Mai erau şi alţii care, ca şi mine, ar mai fi rămas multă vreme în muzeu...

― Da?! întrebă Ioana, uimită. Mai erau şi alţii?

― Aşa mi s-a părut... Cîteva persoane erau chiar lîngă mine. Nu ştiu cine, mi se pare o femeie, privea un portret nou şi îşi rostea părerile cu voce tare. Nu e frumos, draga mea. Dacă s-ar apuca toţi spectatorii, în timpul unui concert, sau numai cîţiva, să-şi exprime comentariile cu voce tare, unde am ajunge?

― Era frumos portretul acela? se grăbi Ioana să întrerupă comentariul despre comentarii.

― Foarte frumos! Un cap superb de femeie. O candoare subtilă, rafinată în priviri, şi o duritate pe cale de a se naşte în colţul buzelor... Splendid! Dar asta nu înseamnă neapărat că trebuie să-l elogiezi în plin muzeu. Mai era un domn lîngă ea, care privea tabloul, însă mult mai rezervat.

― Domnul acela înalt, ca un... ca un... Domnul acela cu faţa foarte osoasă? izbuti cu chiu cu vai Ioana să găsească o expresie mai potrivită.

― Nu... Nu cred... Mi se pare că era un domn mai tînăr... Dar de ce nu te serveşti?

― Vă mulţumesc foarte mult, sînt foarte bine prăjite, minţi Ioana. N-aţi avut şi dumneavoastră impresia că aseară s-a închis mai devreme muzeul?

― Vai de mine! o linişti profesoara. Nu!... Cînd am auzit vocea paznicului, m-am uitat la ceas, cu gîndul ca să-l pun la punct. N-am simţit cînd a trecut timpul în faţa acelui splen­did tablou. Şi îl priveam de zece minute încheiate... Nu, draga mea. Era exact ora de închidere. Poate un minut-două mai devreme. Dar nu puteam pentru două minute să-l... să-i fac observaţii... Nu toate ceasurile merg la fel. Poate că al meu rămăsese în urmă.

― Aveţi dreptate... Doar nu era să-i cereţi paznicului să vă arate ceasul... Nici nu cred...

Ioana se opri intenţionat. Profesoara căzu în cursa ei:

― Vai de mine! Cum să fac lucrul acesta! Şi nici nu se putea. El era în fundul sălii, lîngă statuia "maternităţii".

― Vă mulţumesc foarte mult, vă mulţumesc din inimă, spuse Ioana, deja în picioare, cu pumnul plin de alune. Rareori am simţit clipe atît de plăcute ca astăzi, lîngă dum­neavoastră. Iar vorbele, gîndurile dumneavoastră despre muzică nu le voi uita niciodată.

Profesoara o mîngîie înduioşată pe obraji şi-i spuse că are un suflet de artistă.

Ioana închise ochii, fericită că aflase ce persoane se găseau lîngă profesoară la o anumită oră blestemată, că mai aflase unde era paznicul muzeului, în clipa cînd a invitat grupului bunicii să iasă afară. Nu se întorcea cu mîinile goale după prima ei incursiune. La drept vorbind, i se părea că deţine nişte informaţii extraordinare.

Oare o favorizase norocul, sau propria iscusinţă?
2
Ionel descoperise strada şi numărul unde locuia scheletul; nu-i fusese prea greu. Întrebase un camionagiu în centrul oraşului, pretextînd că trebuie să-i aducă o scrisoare din partea cuiva. Pornise de la premisa că un asemenea personaj nu se poate să nu fie cunoscut în oraş. Spre marea lui surprindere, locuinţa scheletului se găsea într-un cartier fru­mos, pe un bulevard la extremitatea de nord a oraşului, şi vilele care-l alcătuiau se înşiruiau chiar pe deal, oferind ochilor o privelişte foarte pitorească. Ionel se minună şi mai mult cînd ajunse în faţa locuinţei maiorului. Casa era bine întreţinută, cel puţin în exterior, iar grădina era plină de flori şi de pomi fructiferi. Nu se aştepta la aşa ceva. Poate din cauza aceasta se simţi intimidat; nu reuşea să născocească un plan care să-l introducă fără risc în "găoacea" ciudatului personaj. Se plimba prin faţa casei parcă în aşteptarea cuiva.