Cuvîntul autorului

Cireşarii se supuseră îndemnului lui Victor. În mai puţin de un minut, cinci tanagrale superbe îmbogăţeau masa la care se aflau cireşarii. Încremeniţi de admiraţie, cireşarii nu se uitau atît la tanagrale, cît la Victor. Conducătorul lor făcu un gest de apărare cu mîna, apoi continuă:

― Şi acum trebuie să ne ocupăm, să încercăm să răspun­dem la cea mai gravă întrebare: cine a furat tanagralele?

― Cum cine? strigă Lucia. Dar e evident, Victor.

― Da, Lucia. Aşa pare la prima vedere. Dar cîtă mizerie conţine această întrebare, cîte chinuri, cîte absurdităţi! Şi mereu, una şi aceeaşi obsesie: de unde au aflat cei de la roata norocului despre plimbarea pe care o făceau tanagralele prin bîlci? De la Ilie, de la schelet? Sau poate aceştia doi aveau relaţii ascunse, neştiute, cu roata norocului?

― Moş Costache spunea azi-dimineaţă, îl întrerupse Tic pe Victor, că Ilie are nu ştiu ce treburi misterioase în alte părţi, vorbea şi de nişte "bătăi"...

― Şi femeia lui, aminti Lucia, şi ea cînd se referea la bani, spunea că are şi alte ocupaţii...

― Şi convorbirea lui cu Hultanul, adăugă Dan. Ilie a fost în mod sigur luptător la bîlci. Nu-i sînt străine lucrurile care se petrec la iarmaroc. Momeală, lupte, vin şi alte chestii...

― Asta însă nu l-ar împiedica să fie totuşi un om la locul lui, spuse Victor. După experienţa bîlciului, şi-a găsit altă meserie, paznic de muzeu, iar seara antrenează nişte echipe de luptă­tori de la diferite cluburi... E posibil şi acest lucru...

― Şi scheletul? întrebă Ioana. De unde ştim că nu are şi el relaţii cu bîlciul sau cu unii de acolo, cum ar fi cei de la roata norocului? Parcă spuneai că nu a cîştigat întîmplător?...

― Da, răspunse Victor, şi îmi susţin mai departe afirmaţia. Un lucru este cert. Tot raţionamentul nostru de pînă acum şi faptele acestea care stau pe masă, în faţa noastră ― tanagralele,daţi-mi voie să le numesc fapte ― demonstrează că domnul X nu poate fi altul decît proprietarul roţii norocului. Numai el, el singur, putea să ascundă statuetele în obiectele pe care le-am cîştigat noi, împinşi, cum spunea Lucia, de un profund sentiment umanitar. Dar ca să premediteze furtul, omul acesta trebuia, repet, să mai fi văzut tanagralele la muzeu, pentru a-şi face o ideea despre valoarea lor: asta pentru ca în momentul cînd, voluntar sau inconştient, i s-ar fi spus sau i s-ar fi dat a înţelege că tanagralele se plimbă prin bîlci, să pornească la premeditarea şi organizarea furtului. Deci trebuia să îndeplinească aceste condiţii: să aibă o idee despre valoarea tanagralelor; să ştie că sînt în altă parte decît la muzeu, adică în sacoşa unui bătrîn excentric; şi să fie pro­prietarul roţii norocului. Condiţii sine qua non.

― Hultanul! ţipă Tic.

― Să punem una dintre condiţii: ştia, şi de la cine ştia Hul­tanul ce conţine sacoşa profesorului?

― Aaaaa! îşi aminti Tic. Ştii, Dan?... Atunci, cînd cu Mircea... cu bicicleta... Tu l-ai văzut!... Da! Da, Victor! Fiuuu! Cum de nu ne-am gîndit pînă acum?... Cozorocul. M-a urmărit cozorocul, Victor... Vezi? L-a trimis Hultanul după mine...

― De ce, Ticuşor? De ce crezi tu că l-a trimis tocmai Hul­tanul după tine? Cu ce scop?

― De ce? Ca să ştie unde mă duc... A observat că-l urmăresc pe omul în gri şi l-a anunţat pe Hultan... A doua zi au venit după noi şi ne-au văzut cînd ne uitam la tanagrale... S-au ui­tat şi ei... Şi au pus la punct combinaţia...

― Raţionamentul tău e valabil, Ticuşor, spuse Victor. S-ar putea ca să vă fi văzut cineva uitîndu-vă la tanagrale. Dar ce anume l-a atras pe X acolo? Ce anume l-a determinat să or­ganizeze urmărirea ta şi apoi a celorlalţi? Prin ce ai putut să devii tu un obiect de interes în ochii Hultanului?

― Păi am jucat atîta acolo, că toţi ar fi trebuit să se ia după mine, răspunse ciufuliciul.

― De ce vorbeşti la plural? întrebă Victor.

― Tu, Victor, crezi că Hultanul a acţionat de unul singur?! se miră Dan. În cazul acesta, cozorocul a fost o simplă is­coadă. I-a dat ăluia raportul. Şi pe urmă, aşa cum spunea Ticuşor...

― Imposibil! se împotrivi Maria. Nu-l văd pe Ando capabil de asemenea gesturi. Nu-i el omul pe care să-l impresioneze şi să-l influenţeze un individ ca Hultanul...

― De ce? întrebă Ionel. Nu era unul dintre "oamenii" care cîştigau la roata norocului? Nu vezi că toţi cei de la bîlci sînt legaţi între ei? Pe lungan îl găseşti cînd la bazar, cînd la roa­ta norocului, cînd la circ... Aoleu! Lunganul!

― Stai! îl întrerupse Dan. S-ar putea ca hoţul să fie chiar co­zorocul... Nu e nici prost, a prins obiceiurile de la cei mari...

― Bine! interveni Victor. Să aplicăm la lungan şi la cozoroc una dintre condiţiile esenţiale. Poate fi unul dintre ei ― ori­care ― proprietarul roţii norocului?... Eu cred că nu. Şi în nici un caz cozorocul. E doar o mică unealtă supusă, subjugată sau inconştientă, în această combinaţie.

― Atunci tot Hultanul... Sau lunganul? se răzgîndi Ionel. În orice caz unul dintre ei. Şi s-au servit de Ando ca unealtă.

― V-am mai spus, dragii mei, zîmbi Victor. Hoţul trebuie să fie proprietarul roţii norocului. Obligatoriu!... Amintiţi-vă încă o dată convorbirea dintre Hultan şi Ilie. Paznicul îl sfă­tuia pe Hultan să ofere momeală, dar Hultanul îi riposta că nu are semnal. Un proprietar nu aşteaptă semnal, pentru a oferi cîştiguri "oamenilor" lui. Îi cheamă singur, atunci cînd simte nevoia...

― Cu formula acea: "Vine, vine norocul!" îl completă Ursu pe Victor. Lucia abia îşi reţinu un tremur de spaimă:

― Dar asta înseamnă că de cîte ori s-a cîştigat la roata no­rocului, el era acolo. Era printre noi. Înseamnă că şi aseară a fost printre noi. Cînd s-a cîştigat prima dată...

― Eu nu ştiu... se bosumflă Tic. Eu eram cu Ursu la circ. Poate l-aş fi observat.

― Dar şi după circ s-a mai cîştigat o dată! continuă Lucia. După ce v-aţi întors voi. Şi nu e de mirare, Ticuşor, că nu l-ai văzut. Tu erai ameţit de echilibristică şi nu aveai ochi decît pentru Torenzo al tău...

― Dacă ai fi fost şi tu la circ şi l-ai fi văzut... încercă să se apere ciufuliciul.

― Puteai măcar în pauză să ne faci o vizită, Ticuşor, îl ameninţă Victor. Da... Da... De cîte ori se cîştiga un obiect important, proprietarul era în preajma roţii norocului.

Întotdeauna el dădea semnalul de cîştig. A fost şi aseară la roata norocului. A dat şi aseară semnale. Roata norocului era şi o sursă de cîştig şi un fel de pasiune al lui. Îi plăceau obiectele frumoase, mai cu seamă statuetele. De aceea n-a vîndut imitaţia de tanagra profesorului. Tot el s-a opus... Ia gîndeşte-te, Ticuşor, tu care eşti omul preciziei! Hultanul i-a răspuns imediat profesorului că discobolul nu e de vînzare? Sau a avut un moment de nehotărîre?

Răspunse Dan în locul lui Tic:

― Într-adevăr, Victor. A avut un moment de ezitare.

― Şi eu îmi amintesc, spuse Tic la rîndul său.

― Momentul necesar pentru a primi sau nu încuviinţarea, accentuă Victor.

― Acum îmi explic limpede ce s-a întîmplat cu scheletul, zise Maria. Hultanul a aşteptat un al doilea semnal de la ade­văratul proprietar, de teamă că ar putea să greşească... Oare a avut proprietarul un acces de milă atunci cînd l-a obligat pe Hultan să-i ofere un cîştig important scheletului?

― Nu văd cum s-ar putea explica altfel gestul lui, răspunse Lucia cu un ton cam nesigur.

― Tot ce se poate, spuse Victor. După cum vedeţi, era cineva acolo ― domnul X ― care dirija activitatea de la roata norocului. Nu lăsa nimic la întîmplare. Tanagralele i s-au părut nişte obiecte atrăgătoare ― nu avea calitatea să cunoască valoarea lor reală ― şi eu cred, aproape sînt convins, că după ce bîlciul se mu­ta în alt oraş, statuetele ar fi împodobit roata norocului, înconjurîndu-l poate pe discobolul lui Fradaburidi... Da, dragii mei cireşari! Aseară, proprietarul era printre noi, era lîngă unul dintre noi. Şi eram foarte curios să ştiu dacă vorbesc amîndoi şi dacă proprietarul aprobă într-adevăr spusele cireşarului. Am aflat azi-dimineaţă că n-au vorbit nimic... Deci aproba nişte cu­vinte care nu se rosteau. Bănuiam acest lucru, dar voiam să ajung la o certitudine... Cum să nu-şi însuşească acest om tanagralele care erau atît de frumoase ― le văzuse doar la muzeu şi poate şi în grădina profesorului, atunci în amurg ― mai ales cînd ştia că sînt lucruri de furat. Nu era prea mare păcat ― în concepţia lui ― să le fure de la un hoţ... Pentru că există un or­ganizator inconştient al acestui furt, care i-a vorbit cîndva ― discret ― despre sacoşă, adevăratului proprietar al roţii norocu­lui, adică aceluia care dădea semnale de cîştig; un organizator căruia îi devenise simpatic proprietarul, dar şi proprietarul îl simpatiza, la rîndul său, pe micul inconştient.

― Atletul?! şopti ciufuliciul cu ochii în lacrimi.

Victor încuviinţă clătinînd încet capul. Imita gestul cu care atletul dădea semnal de cîştig la roata norocului.

Sfîrşit

1 "Prin mine se intră în cetatea durerii." (Dante, Divina Comedie, Infernul)