Cuvântul Divin în Om, «Bursa» Unor Infinite Resurse Umane «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul ( )

Cuvântul Divin în Om, «Bursa» Unor Infinite Resurse Umane

« La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (...)

Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor » (Ioan 1, 1 ; 1,5)
Omul deţine, în Creaţie, darul sacru de a relaţiona prin vorbire. De unde şi valoarea şi puterea Cuvântului în procesul vieţii, cu deosebire, în planul cunoaşterii şi al devenirii umane.
Ţin să remarc dintru început faptul că, o abordare a Vieţii pe segmentul conţinutului ei lingvistic

poate fi o mare provocare astăzi. Căci «cuvântul» este în sine un conţinut, un depozitar al timpu-

lui mereu în mişcare, o formă lexicală a trasabilităţii lucrării divine de la Facerea Lumii până în zile-

le noastre. Toate le-a făcut Dumnezeu prin Cuvântul Său ; Acelaşi Cuvânt, făcut Trup în Hristos, (Ioan 1,1-4 ; 14), exista, ca verbalitate, de la Facerea Lumii, şi în adâncul fiinţei noastre. Este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, în care spune Sf.Ioan Evanghelistul că: « Întru el era Viaţă » (Ioan 1,4).

« Nimicul » din care Dumnezeu a făcut lumea, pe scurt, iată la cât s-ar reduce Totul, fără Cuvântul

lui Dumnezeu. Ce poae fi Omul altceva decât Lumina Cuvântului cu care Dumnezeu a încoronat «Totul» ? Ce ar fi fost «Totul» dacă Dumnezeu nu l-ar fi creat şi pe OM ? Iată întrebări cărora nu se poate răspunde fără lumina «Logosului», a Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos. Pentru că Viaţa comunică instinctiv, în lucrare, Cuvântul lui Dumnezeu, «lumina oamenilor», Acelaşi care era «dintru început la Dumnezeu» (Ioan 1,2). Nu toată lumea este la fel de raţională, dar în toată lumea e aceeaşi logică. Altfel spus, esenţa şi finalitatea lumii stau pe Logica Cuvântului lui Dumne-zeu, conştientizat fiinţial, numai de către Om.
«Omul Pământ» recunoaşte, interpretează şi dă nume tuturor făpturilor Creaţiei.

După ce a creat pe Om, Dumnezeu l-a chemat să dea nume tuturor vieţuitoarelor pământului du-pă felul lor (Facere 2,19-20), după obârşia şi menirea lor. Numirea de către Adam a tot ce a făcut Dumnezeu, solicita acestuia exerciţiul vibraţiei logice. Cea care avea să fie «partea sa de OM», se va numi, complementar, «femeie», pentru că «este luată din bărbatul său» (Facere 1, 23). După menire însă, Adam o va numi pe femeia sa «Eva», adică «Viaţă», pentru că urma ca ea să devină «mama tuturor celor vii» (Facere 3,20). Orice numire are aşadar o logică anume. Se poate spune,

de aceea că, orice cuvânt, indiferent în ce limbă, odată ce există, acel cuvânt poartă în el lumina sa, «are în el viaţă» (Ioan 1,4). Cuvântul este un concept viu, parte morfologică din sintaxa vieţii. El dă expresie în vorbire a ceea ce prin El însuşi a fost formulat şi definit „ab initio” (la început), în lucruri (Creaţie). Orice lucru, fiinţă, creatură îşi află identitatea şi strălucirea ei proprie, inconfundabilă, după ”chemarea” şi „lumina” care le animă „ab initio” (dintru început). Perfecţiunea identitară până în cele mai mici detalii a tuturor făpturilor în imensitatea varietăţii lor este uimitoare. Imposi-

bil de conceput şi de cuprins cu mintea unui Om... Numai psalmistul a putut formula într-o singu-

ră frază Armoniile Vieţii, patronate de frumusetile de negrăit ale Operei divine: „Cât de minunate

sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Şi este plin pământul de zidirea Ta” (Ps. 103,25). Şi totuşi, atâtea frumseţi şi armonii rămân sesizabile şi pot fi numite numai de Om...

Cuvântul „OM”! Acest cuvânt pe cât de simplu pe atât de complex şi de magic... Am căutat în lim-

ba română un alt nume: de vietate, de specie, de animal, de pasăre etc, să poată fi redat în două litere precum acela de „Om” şi n-am găsit. Şi totuşi „OM”, cel mai scurt nume, este şi acela ce de- desemnează făptura care însumează întreg Universul material. Tot ce a creat Dumnezeu material

2
este cuprins în OM. Creând pe Om a „încoronat” Dumnezeu Creaţia întreagă cu „nimbul” Majes-tăţii divine. În acelaşi timp, Dumnezeu continuă, prin Om şi pentru Om, lucrarea Sa de menţinere a Creaţiei în ordinea sacrului. Reţinem din cele expuse mai sus, însemnătatea valorică a Cuvântu-lui, potrivit cu darul cu care a înzestrat Dumnezeu pe Om, acela de a deosebi lucrurile după lumina pe care acestea o poartă. Dar să reţinem, mai ales, posibilitatea Omului de a cuvânta şi putinţa lui de a deosebi şi numi tot ce Dumnezeu a făcut.

Turnul Babel, megalo-proiectul eşuat. Amestecarea limbilor: „babilonie pozitivă”...

Când vorbim de „Turnul Babel”, ne situăm în perioada biblică nu foarte departe de la Potop, pe când „în tot pământul era o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facere 11,1). Deşi prin Potop pierise multă răutate de pe faţa Pământului, Omul trăia în continuare cu aceeaşi abordare adami-că a vieţii. Iată ce şi-au zis cei care se apucase să plănuiască lumea „după capul lor”, fără Dumne-zeu: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă în-ainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!”(Facere 11,4).

Ce ne spune textul biblic mai departe? „Atunci s-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe

care-l zideau fiii oamenilor. Şi a zis Domnul: „Iată toţi sunt de un neam, şi o limbă au şi iată ce s-au

apucat să facă, şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem dar să ne pogorâm şi să le amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul. De aceea s-a numit cetatea ace-ea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” (Facere 11, 5-9).

Din punct de vedere teologic, înţelegem de ce s-a împotrivit Dumnezeu acestui proiect fantomă: Oraşul, un virtual Centru Civic mondial pe orizontală, şi Turnul un fel de columnă a spiritului, pe verticală. Orice ambiţie umană de acest fel apare, mai întâi, ca un mare păcat împotriva multitudi-nii darurilor Duhului Sfânt. Este, pe de altă parte, o viziune fără suport teofanic (a manifestării vo- inţei lui Dumnezeu), şi ca atare un „spaţiu reject” în Împărăţia lui Dumnezeu, care se lucrează pe orizontal în Umanitate, şi în Om pe verticalitate. Acest spatiu ni-l oferă astăzi Biserica lui Hristos, mai precis „oraşul” fiind Biserica, „turnul” fiind Hristos, care a unit în Sine Cerul şi Pământul. Pu-

tem spune că actul „demitizării” oraşului şi turnului (Babilonul) a condus la constituirea „limbilor”

şi cu acestea, implicit, a „neamurilor”. Această viziune corespunde şi aceleia potrivit căreia Dum-

nezeu va pregăti Naşterea Fiului Său într-un anumit spaţiu uman (într-un anumit neam). De altfel, recitalul biblic al Turnului Babel (Facere 11), este urmat imediat de acela al chemării lui Avraam

(Facere 12), care, se ştie, e părintele Poporului biblic, evreu.

În locul „Turnului Babel”, stabileşte Dumnezeu cu lumea o punte vie, anume cu Omul, care-L aude,

Îl receptează şi, mai cu seamă, Îl crede. Punte ce devine „Legământ” fondat pe Credinţă. Pentru că Dumnezeu are Planul Lui veşnic cu Lumea: refacerea Chipului Său în omul păcătos şi totodată, re-stabilirea Omului şi a Creaţiei în har. Avraam, mai apoi Moise, Profeţii şi cei asemenea lor, care au înţeles nu numai felul în care Dumnezeu vorbeşte Omului ci, mai ales, că Dumnezeu vorbeşte Omu-lui, au dobândit iniţierea. Spre deosebire de credinţele „teiste” ale unor vechi popoare, tributare unei divinităţi retrase de lume, transcedentale, sau în comparaţie cu credinţele „panteiste” ale al-tor popoare, care credeau că Tot ce există este, în „substanţă”, Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam se revelează ca Unul care se îngrijeşte de lumea pe care a creat-o. Cu cât se maturizează Omul în

3
Dumnezeu, cu atât Dumnezeu se coboară spre lume, se „umanizează”, până într-acolo că Fiul Său, „Unul din Treime”, se face Om, luând Trup omenesc din Omul-femeie.

Dumnezeul Poporului biblic se dovedeşte a fi Unul care se face ştiut nu doar că există, ci Unul care lucrează, interferează cu Omul credincios, căruia îi va descoperi treptat planul Său de mântuire a Lumii. Plan care necesită deplina fidelitate din partea celor chemaţi la Sfânta Lucrare. Întreaga e-

popee Vechi-testamentară, privită din acest unghi, nu reiterează decât grija cu care Dumnezeu Ta-tăl pregăteşte, prin veacuri, venirea divinului Său Fiu în Lume pentru a o mântui. Avraam şi descen-denţii săi erau conştienţi că Dumnezeu săvârşea cu ei o lucrare cu privire la cele viitoare. De aceea,

nu de puţine ori au construit mici altare din piatră, cu denumiri ce aveau să amintească şi generaţii-

lor viitoare că Dumnezeu le-a grăit în acel loc. Acele altare din piatră au rămas în memoria colecti-

vă a Poporului biblic ca dovezi sigure ale trasabilităţii lucrării divine în mijlocul lor. La aceste altare

de piatră se va referi Mântuitorul Hristos atunci când îi dojenea pe fariseii care-i cereau să potoleas-

că mulţimile care strigau aclamându-L pentru minunile pe care le săvârşea. Iată ce le răspunde Mân-tuitorul acelor farisei: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Le aducea aminte, aşadar, de pietrele din care strămoşii lor ridicaseră altarele credinţei Legământului cu Dumnezeul

mântuirii. „Dacă mulţimile vor tăcea, pietrele vor striga”... Ce înţeleaptă trimitere la memorie!...

Tot pentru memorie mulţi părinţi, descendenţi ai lui Avraam, vor pune numele unuia dintre fiii lor „Ioşua” (Iisus), cu speranţa că în unul din aceia se va împlini făgăduinţa divină (unul dintre ei va fi „mântuitor”), care făgăduinţă avea să-şi găsească împlinirea în „Ioşua” (Mântuitorul) Hristos.

Cuvântul lui Dumnezeu mântuitor: Iisus Hristos-Învăţătorul.

Dacă Sfântul Ioan Evanghelistul Îl numeşte pe Mântuitorul Hristos „Cuvântul lui Dumnezeu” sau

„Dumnezeu-Cuvântul” (Ioan 1, 1-18), e datorită justeţii cunoaşterii Sale „prin Care toate s-au făcut, şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,3). Mântuitorul Hristos cunoaşte, aşadar, viaţa şi esenţa lucrurilor după felul şi scopul în care au fost făcute. Cuvântul Său, lipsit de echivoc, este echi-valent cu însăşi Cunoaşterea, în care se cuprinde Adevărul veşnic. De aceea va zice Mântuitorul Hristos, cu bună ştiinţă:«Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece» (Luca 21, 33).

Mântuitorul Hristos cunoştea aşa de profund pe Om încât, spunea El : «Şi perii capului vostru, toţi

sunt număraţi» (Luca 12,7). Pentru misiunea primită de la Tatăl, Mântuitorul Hristos nu avea aşa- dar nevoie să fie şcolit pe Pământ, nici în aşezăminte omeneşti, nici la «şcoala vieţii». Autoritatea Cuvântului Său nu avea nevoie de diplome şi titluri date de oameni, pentru că Adevărul pe care îl mărturisea îl cunoştea direct de la Tatăl (Ioan 8,38). Nefiind unul lumesc, acest Adevăr, deşi uşor

de înţeles, era greu de acceptat de omul limitat, legat visceral de «această lume». De aceea, cei mai mulţi din cei ce vor primi Cuvântul Său şi vor rămâne în Adevăr, o vor face prin Credinţa în El.

Cuvântul lui Hristos nu este doar unul revelator de Adevăr, ci are în el şi putere de viaţă. Prin cu-vânt readuce El la viaţă pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair; înviază El pe prietenul Său Lazăr a patra zi din morţi; vindecă slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda; porunceşte vânturilor şi potoleş-te furtuna pe mare; iartă păcatele oamenilor. Nimeni n-a cunoscut vreodată mai bine decât Mân-tuitorul Hristos, valoarea şi puterea Cuvântului. Raportatându-se, de aceea, la vorbirea ziditoare,

Mântuitorul Hristos învăţa: «Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este» (Matei 5, 37).

4
Pogorârea Duhului Sfânt. Grăirea în limbi: Acelaşi Adevăr divin către toate neamurile.

Pogorârea Duhului Sfânt este evenimentul devenit praznic creştin şi aminteşte de minunea petre-

cută la Ierusalim la cincizeci de zile după Învierea Mântuitorului Hristos (şi la zece după Înălţare), aceea a Pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinţii Săi Apostoli (Fapte 2). Ce interesează de la evenimen-tul Cincizecimii în acest articol este aceea că, odată cuprinşi de Duhul Sfânt, Sfinţii Apostoli «au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi» (Fapte 2,4). Cum la Ierusalim erau atunci iudei veniţi din alte părţi ale lumii, pe unde trăiau, erau tulburaţi «căci fiecare îi auzea pe Sf. Apostoli vorbind în limba sa. Uimiţi, aceia se întrebau zicând: Iată, nu sunt toţi aceştia care vorbesc, galileeni ? Cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut?» (Fapte 2,7-8).

Vorbirea de către Sf.Apostoli în limbile celor prezenţi, fără a le cunoaşte, nu e contestată de Omul credincios. Mecanismul acestei vorbiri stă în lucrarea Duhului Sfânt. În vremea noastră, când se cunosc bine legile fizicii, si că Omul se poate folosi de tehnici sofisticate tocmai datorită imuabilită-ţii acestor legi, putem admite şi faptul că «vorbirea în limbi» de către Sf.Apostoli, nu era, în fapt, decât conversiunea simultană prin lucrarea Duhului Sfânt, care se petrecea între vorbitori şi as-cultători, aşa încât fiecare auzea în limba lui. Conversiunea simultană, prin lucrarea Duhului Sfânt, poate fi admisă şi pentru faptul că fiecare Apostol, în parte, era înţeles în toate limbile celor pre-zenţi. Ori, nu ar putea vorbi cineva, în acelaşi moment, în atâtea limbi deodată. Tehnica conversiu-nii simultane o deţine, de altfel, şi Omul zilelor noastre, cu mijloace tehnice. Oricum s-ar fi petre-cut minunea, important era ca toţi cei prezenţi să recepteze acelaşi unic Adevăr de la Sf. Apostoli.

Trimiterea Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli fusese făgăduită acestora de către Mântuitorul Hristos. Pogorâre care urma să aibe loc nu oricum şi nici oriunde, ci în timp ce Sf. Apostoli se aflau împreună în cetatea Ierusalimului, acolo unde a avut loc şi Învierea Sa din morţi. Trebuia ca Sf. Apostoli să fie, cu toţii, împreună în acel moment. De ce? Pentru că Acelaşi Duh Sfânt avea să pe-cetluiască în ei Acelaşi Adevăr primit de la Hristos, pe care să-l mărturisească, cu toţii, către toate neamurile, în acelaşi fel (fără răstălmăciri, ci sub inspiraţia aceluiaşi Duh Sfânt). Evenimentul Po-gorârii Duhului Sfânt peste Sf. Apostoli este şi momentul în care a luat fiinţă, în chip văzut, «Bise-rica lui Hristos Una» ( întemeiată, în chip nevăzut, pe Cruce). Vorbirea în limbi de către Sf.Apostoli cu acastă ocazie nu-şi are motivarea decât în recepţionarea Aceluiaşi Adevăr mântuitor de toţi cei prezenţi, indiferent de limba pe care o vorbeau şi de neamul căruia aparţineau. Important era ca toţi să primească acelaşi Adevăr mântuitor, făcut cunoscut lumii în Hristos. Este exact despre ceea ce a vorbit Sf. Ap. Petru în celebra sa Cuvântare ce a urmat cu această ocazie (Fapte 2,14-36).

Închei acest subcapitol dedicat Cincizecimii, cu precădere darului grăirii în limbi, prin a mă referi la Lucrarea dumnezeiască, mai greu sesizabilă, desfăşurată pe lungimea unui îndelungat spaţiu de timp, lucrare ce are în vedere, prin mesajul ei, pe Omul tuturor timpurilor. Voi readuce, de aceea, în prim plan, imaginea opozită a celor două oraşe: Babilonul şi Ierusalimul, şi a celor două «axe» :

Turnul Babel, pentru construirea căruia s-a opus Dumnezeu, şi Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumne-zeu, proslăvit în Duhul Sfânt, la Cincizecime. Avem din nou aici, dovada trasabilităţii lucrării divi-ne, coerent lucrătoare în timp. Am văzut că Dumnezeu s-a opus oraşului pe care oamenii voiau să-

l construiască după Potop, înainte de a se risipi pe faţa Pământului, dar şi construirii turnului ce ar fi unit spre faima lor Cerul şi Pământul. Oraşului numit «Babilon», pentru că le-a amestecat Dum-nezeu limbile, precum şi turnului «Babel», care aveau să fie simbolul eşecului Omului lipsit de Cu-vântul lui Dumnezeu, - zic, acestora li se opun, cu o mare putere de antiteză, Ierusalimul (oraşul

5
unde s-a temeluit, în Duhul Sfânt, «Cumunitatea umană -Biserica lui Hristos», (fondată pe credin-

ţa în Acelaşi Adevăr transmis tuturor neamurilor), şi «Turnul», Hristos Mântuitorul, (ca Cel ce a u-

nit, cu adevărat, în Sine, Cerul şi Pământul). Voinţa şi Lucrarea lui Dumnezeu stau, dincolo de ima- ginaţia babilonică a trufiei omeneşti, în smerenia lucrării înfăptuite în Fiul Său, Mântuitorul Hris-tos. De aceea şi vedem că, dacă Dumnezeu amestecă limbile şi nu se mai înţeleg între ei cei care construiau «Turnul Babel», acelaşi Dumnezeu binecuvintează limbile, la Cincizecime, face ca u-

manitatea întreagă să înţeleagă mesajul transmis lumii în Hristos, ca Adevăr şi Voinţă de Viaţă.
În binecuvântarea limbilor, vedem însăşi binecuvântarea celor ce le vorbesc, a neamurilor. «Dife-

renţierea» neamurilor, în Hristos, nu mai are nimic antagonic, ci ele sunt rodul aceluiaşi Adevăr în Duhul Sfânt, ca florile câmpului care, deşi diferite, dă fiecare sub acelaşi Soare parfumul ei, toate adăugând, separat, prin specificul ei, ceva la splendoarea şi frumuseţea vieţii. În Hristos, a cărui activitate pământească s-a desfăşurat în cea mai mare parte în «Galileea neamurilor», neamurile se regăsesc până la Judecata din urmă, «când va veni Fiul Omului întru slava Sa (…) şi se vor adu-

na înaintea Lui toate neamurile» (Matei 25, 31-32). În Hristos, neamurile relaţionează după daru-rile diferite, primite în Sf. Duh, prin lucrarea aceluiaşi Adevăr mântuitor. Cuvintele Sf.Ap. Pavel, nu- mit şi «Apostolul Neamurilor», sunt relevante în acest sens: «Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este Iudeu, nici Elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus» (Galateni 3,

27-28). Acest principiu ce face ca «neamurile» să relaţioneze pe acelaşi Adevăr de Credinţă se re- găseşte numai în Ortodoxia creştină. Ea păstrează adică, neştirbită, unitatea de Credinţă, de cult şi de disciplină întreolaltă, activând în plan instituţional-pastoral-misionar pe segmentul etnic-naţio-nal. Ea face astfel posibil ca acelaşi Adevăr în Hristos să se împărtăşească în felul Comuniunii între neamuri. Căci Comuniunea nu se poate stabili şi implementa decât pe alteritate: între identităţi diferite (neamuri) după darurile primite de la Dumnezeu, care fac deosebirea, şi pe Adevărul di-

vin, în Hristos, care coagulează unitatea. A face dintr-o lume o singură «cetate» (turmă) fără alt «turn» (Păstor) decât Hristos, este garantată babilonie…
Puterea Cuvântului. Darul vorbirii şi harul tăcerii.

Cunoscând importanţa aşa de mare a Cuvântului «în sine şi în lucrare», devenit «Lexic» (lex = lege,

în latină), nu ne mai întrebăm ce «legi» să ne aplicăm nouă celor ce deţinem de la Dumnezeu darul

vorbirii. Este impresionant cum dintr-un alfabet de sub 30 litere (consoane şi vocale la un loc), poa-te Omul compune o «puzderie» de cuvinte. Dar şi mai împresionant este faptul că din acest «întu-

neric ligvistic neîntocmit», are Omul posibilitateatea de a împleti şiraguri de lumină…

A vorbi frumos, ales, elegant, a fi un mare orator, este o mare calitate umană, dar a vorbi «vorba-

Vorbă», a mărturisi Adevărul, ce mare virtute!... A le îmbina fericit pe amândouă în aceeaşi persoa-nă, şi ca trăire, «Iată Omul!» (Ioan 19,5). Vorbirea angajează, de aceea, pe Om, chiar şi numai în faţa propriei sale persoane, la o atitudine sacră faţă de cuvântul rostit. Atitudine care cuantifică valoric, atât Vorbirea cât şi Tăcerea. Nu e deloc nonsens să afirm că omul care vorbeşte «ales», se face, în mod paradoxal, remarcat, pentru cuvintele, pe care, îndeosebi, nu le rosteste…

Vorbirea şi Tăcerea, iată alte «ipostase» ale lui «da» şi «nu», când Omul angajează «Lucrarea cea de Taină a Cuvântului» prin care se înveşniceşte pe sine… Virtual, Dumnezeu a «împământit»  în Om

6

Lumina din prima zi a Creaţiei, dar material, Omul nu a fost făcut decât a şasea Zi. Or, până a şasea zi, Dumnezeu a dat forme Vieţii prin «ziceri» şi «tăceri» (A zis Dumnezeu şi s-a făcut ; Facere 1,1). Iar ceea ce a zis Dumnezeu să se facă «a văzut Dumnezeu că e bine» (Facere 1). Dar Omul? Pune el

Cuvântul în lucrare doar cu intenţia de «Bine»? Pentru a nu mai comenta, voi face o afirmaţie care poate şoca pe unii: odată rostit de Om, Cuvântul e precum la Dumnezeu: e viu. Nu poate zice Omul ceva, de bine sau de rău, şi Cuvântul «să tacă», să nu lucreze. De bine sau nu, Cuvântul «ştie» după cum s-a «zis», iar «în lucrare», el pune voinţa Omului «în mişcare», cu care devine memorie.
Mântuitorul Hristos ştia şi a prevenit...

Cunoaştem atitudinea Omului faţă de Cuvânt în epoca modernă, dar mai ales în cea contempora-

nă a umanităţii. Este vorba de desacralizarea Cuvântului şi, odată cu el, de desacralizarea şi secula-rizarea Vieţii. Totul a început prin negarea lui Dumnezeu, a existenţei Lui, de unde şi deprecierea Cuvântului ca relaţie de viaţă. Aceasta a dus până la vulgarizarea şi nesocotirea cuvântului omenesc însuşi, în sensul că nu contează Adevărul, important e ce cred şi zic eu... În aşa fel a creat, însă, Dum- nezeu pe Om, că nu poate Omul să «strice» sau să nesocotească ceva din cele divine, fără a nu se devaloriza şi nesocoti însuşi pe sine… Fără Dumnezeu şi credinţa probată prin fapte în El, nimic nu mai are valoare. Certitudine: nu pentru că ne numim creştini, suntem în Adevăr, ci atâta timp cât

îl trăim în Hristos. Ori, Lumea s-a dezbrăcat într-atât de Hristos, cu care s-a îmbrăcat la Botez, în-

cât actualitatea ei astăzi, este virtual dominată de goana publicitară după faptele ruşinii…Ce mare paradox să constatăm că desacralizarea lumii, a Creaţiei, filosofiile ateiste, fac contemporanitatea acelei părţi a lumii fondate, la bază, pe principiile de viaţă ale Evangheliei lui Hristos!… Fără îndoială, «Forţele Întunericului» aveau să opereze cu mai multă sârguinţă acolo unde a prins Adevărul reve-

lat lumii în Hristos… Divizarea Bisericii lui Hristos nu a fost decât începutul… Care a fost lucrarea lui Hristos pe Pământ? Reconfigurarea Omului în har după Cuvântul şi modelul Omului Hristos. Nici un alt concept nu valorizează în aşa măsură persoana umană, pe «Om». Din contra: cultivarea nulităţii ca normă a spiritului, ştergerea rădăcinilor ancestrale şi odată cu ele a identităţii cultural-spirituale, normalizarea imoralităţii, revizuirea noţiunii cu privire la valoarea persoanei umane, a familiei creş-tine tradiţionale, goana după câştig nejustificat, nevoia de idolatrie şi dotarea cu «idoli» ieşişi ca sculptaţi prin exerciţii «ascetice» de «body bilding»,- iată şi numai câteva efecte ale pierderii valori-

lor evanghelice în lumea «Noii Religii» generatoare de «criză», lume pe care o definesc unii, cu gra-

bă (doar-doar poate se şi prinde!…) ca «epocă postcreştină». Contextual, unora le e ruşine să mai spună parcă, atunci când nu neagă de-a dreptul, că mai sunt creştini…

Nu mai interesează, cu adevărat, astăzi, nici Lucrarea lui Dumnezeu în Hristos, şi nici profilul per-

soanei după care aspiră Omul iniţiat în Tainele Cuvântului Său… De aceea, numai cine mai deţine această cunoaştere, mai poate intui sensul dramatic al cuvintelor rostite profetic de Mântuitorul Hristos: «Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri »

De câte se vor mai abate asupra oamenilor din cauza pierderii credinţei şi a mulţimii păcatelor lor, vorbeşte pe larg Mântuitorul Hristos în Evanghelia de la Matei 24, din care voi cita, anume: «Din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci (…) Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt (…) va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a

fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi (…). Iată v-am spus de mai înainte» (Ma-

tei 24, 12;15; 21 şi 25).

7
Cuvântul lui Dumnezeu în Om.

Cuvântul este, deodată, în Om, lucrare divină şi instrument. «Lucrare divină», pentru că în el stă legitatea vieţii în indestructibilitatea ei ; «instrument», pentru că Cuvântul, ca Adevăr, e mijlocito-rul mântuirii persoanei. Din cauza libertăţii lăsate Omului de a se construi între bine şi rău, cuvân-tul omenesc nu mai are, însă, prin definiţie, valoare absolută. Pentru că Omul, care, deşi structurat existenţial pe Cuvântul Adevărului, devine, în libertate, placă turnantă a Cuvântului. Vulnerabilita-

tea Omului în libertate, a imprimat vulnerabilitate şi Cuvântului. Care Cuvânt, va trece de la om la

om prin «proba contrarie». Cuvântul divin îşi păstrează integralitatea în Om numai atâta timp cât este tradus ca voinţă şi lucrare de Viaţă în Dumnezeu. Precum în Hristos : «Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care este în Mine- face lucrările Lui »(Ioan 14, 10). De ace-

ea nu poate nesocoti cineva Cuvântul lui Dumnezeu fără a nu da socoteală: «Cine Mă nesocoteşte

pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: Cuvântul pe care l-am spus, ace-la îl va judeca în ziua de apoi» (Ioan 12,48). Din contra, când Omul face ca prin el să poată săvârşi

Dumnezeu lucrările Lui între oameni, Omul acela trăieşte în Adevăr, e depozitarul Cuvântului lui Dum- nezeu în lucrare, «bursa» unor infinite resurse umane. Aşa, precum atunci, când Omul a început să numească tot ce a făcut Dumnezeu: numele pe care le atribuia, le conţinea, deja, în el, gata de ros-

tit. Omul este «depozitarul Cuvântului». El nu inventa nimic, ci interpreta numai Cuvântul lui Dum-nezeu, după conţinutul luminii create, pe care o recunoştea în fiinţe şi lucruri (creaturi). Se punea atunci în mişcare putinţa Omului de a decoda tot ceea ce Dumnezeu a făcut «prin Cuvântul Său». (Ioan 1). Acest lucru dovedea că, virtual, el poseda informaţia necesară, cu acces intuitiv la ştiinţa divină, prin care lumea a fost adusă întru fiinţă. Întrucât, în Om, Cuvântul lui Dumnezeu nu e struc-turat doar ca legitate, ca în celelalte făpturi, ci şi ca participare la actul cunoaşterii, după modelul Logosului divin în lucrare (creativitate, ştiinţă, discernământ, relaţie de iubire, Adevăr de sfinţenie şi de Viaţă). De aceea, cine a recunoscut în Omul Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu, pe care Sf.Ioan Evan-ghelistul Îl numeşte Logos (Cuvântul lui Dumnezeu), a dobândit şi accesul la vederea Luminii Cu-

vântului Adevărului în lucrare. Iar Lumina Cuvântului dumnezeiesc în Om, odată dobândită, devine Taina cu neputinţă de grăit. Deoarece Cuvântul Adevărului face ca întreaga fiinţă să fie cuprinsă de Lumina Vieţii, care nu se mai poate exprima decât ca stare de bucurie. Dar, la această stare nu pot ajunge decât aceia a căror credinţă în Dumnezeu este convingere de viaţă. Aceia care participă la

lucrarea Cuvântului Adevărului cu fiinţa. Ceea ce presupune cunoaşterea şi participarea la lucrarea Tainelor dumnezeieşti, în libertate şi în deplină sinceritate. S-ar putea obiecta că aceste afimaţii au

partea lor de frumuseţe, dar că nu ţin cont de realităţile acestei lumi. Ori, tocmai aici e problema:

Viaţa pe care o avem în dar de la Dumnezeu este una şi, din păcate, realitatea ei este alta. Viaţa nu

e rea, Omul o face aşa. Cuvântul divin este gravat în Om încă de la Facerea Lumii. «Sămânţa» lui nu mai prinde, însă, rădăcini în Om, pentru că, «emancipat», el nu se mai vrea «Pământ», aşa cum

l-a «întocmit» Dumnezeu, dintru început. Din păcate, parcă nici Pământul nu-l mai vrea… Pentru că,

atâta timp cât, în Om, Cuvântul lui Dumnezeu, în Hristos, nu e convingere de viaţă, Omului îi va lip-

si întotdeauna ceva. Îi va lipsi esenţialul: Adevărul fundamental despre Om si despre Viată. Îi va lip-

si tocmai raţiunea primordială şi ultimă a cunoaşterii umane: S e n s u l V i e ţ i i. Din contra, pur- tat în Hristos, numele de «OM», Cuvânt divin, poartă în el tot ce poate fi mai sfânt pe Pământ.
Preot Vergil VÂLCU Geneva, 27 octombrie 2015 , Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou (Basarabov)