D e c I z I i r e L e V a n t e

Ore suplimentare efectuate fără acordul angajatorului. Admiterea recursului acestuia împotriva hotărârii primei instanţe de obligare la plata drepturilor băneşti cu acest titlu


Decizia nr.638/17.10.2006

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. 2638/89 din data de 15.07.2005, reclamantul M.M. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care pârâtul Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” să fie obligat la plata drepturilor salariale în sumă netă de 236 RON reprezentând contravaloarea a 29 de ore efectuate în anul şcolar 2004-2005, despăgubiri materiale şi daune morale în sumă de 15.000 Euro, precum şi cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Motivându-şi în fapt acţiunea, M.M. a arătat că este angajat pe postul de profesor suplinitor la Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir”. În perioada 10-30.04.2005 s-a aflat în concediu medical. Reclamantul susţine că cele 29 de ore neplătite de către şcoală nu provin din luna aprilie 2005, ci din întregul an şcolar, pentru care a avut o normă de 590 de ore.

Consideră că i-au fost aduse grave prejudicii morale, psihice de sănătate şi de imagine, aducându-se atingere onoarei şi prestigiului.

În dovedirea acţiunii, reclamantul a solicitat administrarea probei cu acte şi expertiză contabilă, dovezi încuviinţate de către prima instanţă.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Astfel, pârâtul a precizat că nu datorează reclamantului plata celor 29 ore, întrucât din condica de prezenţă rezultă clar că M.M. nu a prestat aceste ore în perioada 10-30.04.2005, fiind în concediu medical. Pârâtul nu este de acord nici cu plata daunelor morale, întrucât reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu moral suferit.

În apărare, pârâtul a depus copii de pe statele de plată aferente lunilor octombrie 2004, noiembrie 2004, decembrie 2004, ianuarie 2005, februarie 2005, martie 2005, aprilie 2005, mai 2005, iunie 2005, statul de plată pentru concediul medical (10.04.2005-30.04.2005), certificatul medical, contractul de muncă, adresa de numire provenită de la Inspectoratul Şcolar; adeverinţă privind salarizarea pe anul 2004-2005.

Prin sentinţa civilă nr. 789/11.05.2006 pronunţată de Tribunalul Vaslui,s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.M., pârâtul fiind obligat să plătească acestuia suma de 220 RON, reprezentând drepturi salariale cuvenite pentru orele suplimentare efectuate şi suma de 950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Conform adresei I.S.J. Vaslui nr. 375/01.10.2004, depusă la fila 30 din dosarul cauzei, M.M. a fost încadrat profesor suplinitor calificat (în cumul cu norma) în perioada 01.09.2004-31.08.2005, la catedra de Ştiinţe economice la colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” Huşi. În perioada 10-30.04.2005 reclamantul s-a aflat în concediu medical. Întrucât salarizarea sa pe luna aprilie nu a fost făcută corect, acest lucru a determinat şi calcularea incorectă a salariului pe luna iunie, fiind păgubit în acest mod.

Expertul contabil desemnat în cauză, a stabilit că salarizarea reclamantului în perioada 01-30.09.2004 cât şi în perioada 01.10.2004-17.06.2005 (cu excepţia lunii aprilie cât a fost în concediu medical) a fost făcută la norma de muncă întreagă. De asemenea, expertul a precizat că norma didactică pentru cele 35 de săptămâni de activitate didactică susţinute de reclamant pentru anul 2004-2005 a fost de 590 de ore. Orele didactice efectuate de M.M., cu excepţia celor 3 săptămâni de concediu medical,au fost în număr de 547, iar orele didactice efectiv plătite datorită săptămânilor de concediu medical au fost în număr de 521. Analizând orele didactice efectuate, comparativ cu orele didactice plătite pe întregul an şcolar 2004-2005, expertul contabil a stabilit că reclamantului nu i-au fost plătite un număr de 26 de ore efectuate.

Art. 269 Codul muncii prevede că „angajatorul este obligat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

În ce priveşte despăgubirile materiale solicitate de reclamant, prima instanţă a constatat că nu s-a făcut dovada acestora şi în consecinţă a respins acest capăt de cerere.

Referitor la daunele morale, instanţa a apreciat că, potrivit dispoziţiilor din Codul muncii, angajatorul păgubit şi salariatul păgubit nu pot pretinde despăgubiri pentru daunele morale suferite pentru prejudiciul provocat.

În domeniul răspunderii civile contractuale, despăgubirile pentru daunele morale suferite se cuvin numai cu titlu de excepţie, fie dacă există o dispoziţie legală ori o stipulaţie contractuală expresă, fie chiar în lipsa acestora, în domeniile strict limitate ale unor contracte (de transport al persoanelor, în cel al contractelor privitoare la drepturile de proprietate intelectuală).

S-a mai reţinut că martorul audiat în prezenta cauză nu a demonstrat că M.M. a suferit un prejudiciu moral, drept pentru care instanţa de fond a reţinut că acesta nu este îndreptăţit la plata daunelor morale solicitate.

În baza dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 950 lei RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs Colegiul agricol „Dimitrie Cantemir” Huşi, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Din întregul material probator administrat în cauză rezultă că reclamantul nu era îndreptăţit la plata celor 29 de ore, întrucât aceste ore au fost efectuate în ultima săptămână de şcoală, când reclamantul a susţinut că are de efectuat 57 de ore şi a lucrat suplimentar pentru orele neefectuate în perioada 11-30 aprilie 2005, când a fost în concediu medical.

Mai mult, recurentul arată că orele suplimentare efectuate au fost făcute fără acordul conducerii şcolii, astfel cum este prevăzut în art. 117-118 Codul muncii.

Se mai arată că recuperarea orelor de practică s-a efectuat de către reclamantul-intimat simultan la două clase, prin modificarea orarului,fără acordul conducerii şcolii şi cu nerespectarea programei şcolare.

Recurentul mai arată că, în timp ce intimatul susţine că a lucrat cu elevii şcolii, era şi profesor universitar cu normă întreagă la Filiala din Huşi a Univesităţii „Lucian Blaga” Sibiu.

Recurentul îşi întemeiază cererea formulată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul M.M. solicită respingere recursului ca fiind nefondat şi menţinerea hotărârii pronunţate de către prima instanţă.

În mod greşit prima instanţă a obligat recurentul la plata sumei de 220 RON, reprezentând drepturi salariale cuvenite acestuia pentru orele suplimentare efectuate în anul şcolar 2004-2005.

Astfel, reclamantul-intimat a fost încadrat în calitate de profesor suplinitor, prin cumul de funcţii, în anul şcolar 2004-2005, la Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” Huşi, conform deciziei nr. 375/01.10.2004 a I.Ş.J. Vaslui.

Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză se reţine că norma didactică anuală pentru cele 35 de săptămâni de activităţi didactice ale anului şcolar 2004-2005 a fost de 590 ore, din care reclamantul-intimat a efectuat doar un număr de 547 ore, datorită celor 3 săptămâni de concediu medical de care acesta a beneficiat.

Expertul contabil C.S. a mai reţinut că, în ultimele 3 săptămâni de activitate didactică (30.05-17.06.2005), intimatul a efectuat un număr de 133 ore, rezultând, în medie, aproape 45 ore pe săptămână, faţă de norma didactică săptămânală de 18 ore.

S-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 117 alin. 1 din Codul muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal este considerată muncă suplimentară. Însă, nu orice muncă prestată peste norma didactică săptămânală poate fi considerată muncă suplimentară, ci doar cea efectuată la solicitarea şi cu acordul angajatorului.

În speţă, reclamantul-intimat nu a dovedit în cauză că a avut acordul conducerii şcolii pentru a presta ore suplimentare în perioada 30.05-17.06.2005.

Cererea înregistrată sub nr. 215/03.05.2005 nu probează că reclamantul a prestat ore suplimentare la solicitarea şi cu acordul conducerii şcolii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 304¹, 304 pct. 9 şi 312 alin. 2,3,4 Cod procedură civilă, a fost admis recursul şi s-a modificat în parte sentinţa civilă nr. 789/2006 pronunţată de Tribunalul Vaslui, în sensul că s-a respins ca fiind nefondate cererile reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 220 RON cu titlu de drepturi salariale cuvenite pentru orele suplimentare efectuate şi a cheltuielilor de judecată, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

3. 
   Prezumţia relativă de culpă a gestionarului în cazul lipsurilor cantitative în gestiune. Respingerea acţiunii unităţii de obligare la plată în ipoteza neîndeplinirii celorlalte condiţii ale răspunderii patrimoniale
   

Decizia nr.482/25.07.2006

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, sub nr.11195/2005, reclamanta Compania Naţională „Poşta Română” SA – Direcţia Regională de Poştă Iaşi, a chemat în judecată pe pârâta B.M., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 47.413 RON (474.130.950 lei ROL).

În motivarea acţiunii, reclamanta arată că, la data de 3.02.2005, organul de control financiar din cadrul D.R.P. Iaşi a început verificarea gestionară de fond a Oficiului Poştal 1 Iaşi, ocazie cu care, procedând la verificarea gestiunii casieriei Oficiului Poştal Iaşi I, avută în primire de către pârâta B.M., s-a constatat un minus în valoare totală de 10.180.650 lei ROL. Cu privire la această lipsă, pârâta, având funcţia de casier, a susţinut prin nota explicativă dată organelor de control că la data de 10.02.2005 a contabilizat greşit în decontul bănesc şi că în lunile decembrie 2004 şi ianuarie 2005 nu a operat registrele de magazie. A mai susţinut reclamanta că, în această situaţie, la data de 08.02.2005, a dispus reinventarea gestiunii când s-a constatat un minus de 10.400.000 lei ROL, provenind din mărfuri comerciale constatate lipsă (felicitări etc.) Această sumă a fost recunoscută de B.M. şi a fost depusă în aceeaşi zi de către aceasta la casieria oficiului, fiindu-i eliberată chitanţa nr.144.1.212/3669488 din 08.02.2005.

De asemenea, pentru neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu şi pentru prejudicierea unităţii cu suma menţionată, s-a propus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al pârâtei. Deoarece de la data de 15.02.2005 şi până la data de 10.08.2005 pârâta s-a aflat în concediu medical (fila 12 – 26 dosar), aplicarea măsurii s-a făcut la data de 09.09.2005, fiind emisă decizia nr.500/08.09.2005 (fila 27 dosar). Ca urmare a faptului că pârâta s-a aflat în concediu medical şi având în vedere că activitatea casierei Oficiului Poştal Iaşi 1 trebuia să reintre în normalitate, din data de 18.02.2005 s-a procedat la predarea – primirea gestiunii, aceasta efectuându-se în prezenţa soţului pârâtei, B.A., care a asistat la efectuarea acestei operaţiuni, aşa cum rezultă din procesul-verbal din 22.02.2005 (fila 38 dosar). Cu ocazia acestei verificări, la data de 18.02.2005 s-a stabilit o lipsă în gestiunea pârâtei de 477.337.650 lei ROL, conform procesului-verbal privind verificarea casieriei şi depozitului de timbre al Oficiului Poştal Iaşi nr 1.

Reclamanta a mai susţinut că la data de 22.02.2005 s-a dispus o reverificare a gestiunii, ocazie cu care a fost confirmată lipsa constatată iniţial la data de 18.02.2005, diminuată însă cu suma de 3.206.700 lei, astfel că suma stabilită lipsă în gestiunea pârâtei a fost de 474.130.950 ROL, conform notei de informare nr.270/4/7111/1.03.2005 (fila 34 – 37 dosar).

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.270 alin.1 din Codul muncii şi art.24, 25 şi 26 din Legea nr.22/1969.

În dovedirea celor susţinute prin acţiune, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri.

Pârâta B.M. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii, pentru următoarele motive:

Pârâta a susţinut că fiind în concediu medical în intervalul 15.02.2005 – 10.08.2005, reclamanta a efectuat o inventariere a gestiunii sale, la care a participat soţul ei, B.A..

Pârâta a mai susţinut că nu a avut calitatea de gestionar a depozitului de timbre al Oficiului poştal 1 Iaşi, ea având funcţia de casier şi că inventarul a fost efectuat cu încălcarea prevederilor legale (pct.9 al.7 – 8, 33 şi 47 din normele privind organizarea inventarierii aprobate prin Ordinul nr.1753/2004 al Ministerului Finanţelor Publice.

Reclamanta a depus la dosarul cauzei precizări la întâmpinarea depusă de pârâta B.M. şi înscrisuri doveditoare.

La cererea pârâtei, s-a administrat în cauză proba cu expertiza contabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1178/17.05.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-a admis acţiunea formulată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 47413 RON , cu titlu de prejudiciu.

De asemenea, pârâta a fost dată în debit cu suma de 1654 RON, reprezentând onorar expert.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 3.02.2005, organele de control financiar din cadrul Direcţiei Regionale de Poştă Iaşi au verificat gestiunea de fond a Oficiului Poştal 1 Iaşi, ocazie cu care s-a constatat un minus de 1.018 RON. Cu privire la această lipsă, pârâta B.M. a susţinut prin nota explicativă dată organului de control la data de 10.02.2005, că a înregistrat greşit decontul bănesc şi că în lunile decembrie 2004 şi ianuarie 2005 nu a operat în registru de magazie, drept pentru care, la data de 08.02.2005, când s-a efectuat din nou inventarul, s-a constatat un minus de 1.040 RON, provenit din mărfuri comerciale lipsă, sumă ce a fost recunoscută de B.M. şi depusă în aceeaşi zi de către aceasta la casieria oficiului, fiindu-i eliberată chitanţa nr.212/3669488 din 08.02.2005.

Instanţa a mai reţinut că pârâta a intrat în concediu medical, conform certificatului medical seria GH nr.481094 din 15.02.2005, concediu medical acordat până la data de 21.02.2005. La data de 22.02.2005, reclamanta a dispus o reverificare a gestiunii, dată la care s-a constatat o lipsă în gestiunea pârâtei B.M. de 47.413,10 RON, conform notei de informare nr.270/4/7111/1.03.2005 întocmită de Biroul control financiar de gestiune. Diferenţa între minusul constatat la prima inventariere, minusul constatat la a doua inventariere, provine din stabilirea eronată creditelor la cartelele telefonice „Ring” şi „Iristel”.

Expertiza contabilă efectuată în cauză a presupus verificarea detaliată a gestiunii pârâtei, obiecţiunile pârâtei la raportul de expertiză vizând în fapt, lipsa răspunsului la obiectivul stabilit de instanţă – dacă pârâta a avut gestiune şi dacă în această gestiune s-a constatat un prejudiciu. Suplimentul la raportul de expertiză contabilă a răspuns la acest obiectiv şi a stabilit existenţa unui prejudiciu în gestiunea individuală a pârâtei la valoare de 474.313.450 lei ROL. Pârâta nu a formulat obiecţiuni la suplimentul raportului de expertiză.

S-a mai reţinut că expertul contabil a concluzionat că la întocmirea inventarului din 18.02.2006 referitor la gestiunea pârâtei, nu s-au respectat normele financiar-contabile pentru întocmirea inventarului prevăzut de Ordinul nr.1753/2004, în sensul că nu s-a emis decizia privind competenţa şi atribuţiile comisiei de inventariere. Însă, expertiza efectuată în cauză a presupus refacerea în totalitate a lucrărilor acestui inventar, prin verificarea formularului „operaţiuni efectuate în situaţia timbrelor şi a altor valori în perioada 1.02.2005 – 17.02.2005”, ajungându-se la concluzia existenţei unei lipse în gestiunea pârâtei de 474.313.450 ROL (fila 222 dosar).

Din probatoriul administrat în cauză prima instanţă a reţinut că sunt întrunite condiţiile de fond prevăzute de art.270 alin.1 Codul muncii pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a pârâtei. Pârâta avea calitatea de salariată a reclamantei la data producerii pagubei, iar prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului este real, cert şi efectiv, modalitatea de determinare şi cuantumul fiind corect stabilit. Fapta ilicită şi personală a pârâtei săvârşită în legătură cu munca sa, constă în aceea că nu şi-a îndeplinit corespunzător atribuţiile de serviciu în legătură cu bunurile gestionate, lipsa în gestiune rezultând atât faptic, cât şi scriptic. Faţă de această situaţie, este evident raportul de cauzalitate între fapta pârâtei şi lipsa în gestiune.

Pârâta a ocupat postul de casier la Oficiul Poştal 1 Iaşi, cu gestiune individuală. Natura gestionară a postului ocupat atrage o prezumţie relativă de culpă pentru daunele produse în legătură cu munca de gestionare. Lipsurile reclamate în prezenta cauză sunt lipsuri strict cantitative, astfel încât există premisele pentru aplicarea acestei prezumţii.

Mai reţine instanţa că pârâta nu a formulat în apărare nici o dovadă de natură să înlăture această prezumţie. Apărările acesteia în legătură cu operarea în gestiune de către alte persoane după data de 15.02.2005 – data intrării sale în concediu medical – au fost verificate în cadrul expertizei contabile şi înlăturate, deoarece a fost verificată atât gestiunea pârâtei, cât şi reflectarea acesteia în raport cu gestiunile individuale ale casierilor de serviciu şi ale oficianţilor, prin tabelul de credite din 22.02.2005.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs pârâta B.M., care a considerat-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Pârâta susţine că nu a avut niciodată calitatea de gestionar al depozitului de timbre şi alte valori al Oficiului Poştal 1 Iaşi, unde a ocupat doar postul de casier.

Astfel, recurenta arată că nu este prevăzut în fişa postului său că ar fi avut ca atribuţii de serviciu: primirea, păstrarea şi eliberarea de timbre sau orice alte valori, în afară de mijloacele băneşti.

Se mai susţine că inventarul efectuat de către reclamantă la data de 18.02.2005 este lovit de nulitate, pentru nerespectarea dispoziţiilor punctului 9 lit. a), punctul 9 alin.7 – 8, punctul 9 lit. d), punctul 33, 34, 47, 48 şi 49 din Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de active şi pasive aprobate prin Ordinul nr.1753/2004 al Ministerului Finanţelor Publice.

Recurenta arată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestor nelegalităţi comise la efectuarea inventarului.

Se mai invocă faptul că aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită, deoarece expertul contabil calculează prejudiciul pornind de la inventarul faptic din 18.02.2005. Astfel, se menţionează expres în suplimentul la raportul de expertiză că prejudiciul s-a calculat făcându-se diferenţa dintre soldul de la data de 14.02.2005 (inventarul scriptic) în cuantum de 619.589.850 lei şi inventarul faptic (gestiunea fizică) în cuantum de 145.276.450 lei, constatat cu ocazia inventarierii.

Prin întâmpinarea formulată, intimata solicită respingerea recursului pentru următoarele motive:

În conformitate cu anexa 1 la Instrucţiunile de aplicare a Legii nr.22/1969, funcţia de casier conferă calitatea de gestionar.

Intimata mai arată că expertiza a presupus refacerea în totalitate a inventarului efectuat de organele de control financiar din carul Direcţiei Regionale de Poştă Iaşi şi a concluzionat că în gestiunea recurentei a existat un minus de 47.414 RON.

Se mai arată că, în mod corect prima instanţă a reţinut existenţa unei prezumţii de culpă în sarcina recurentei, aceasta nereuşind, prin probele administrate în cauză, să înlăture această prezumţie.

Analizând recursul curtea a constatat următoarele:

Astfel cum rezultă din contractul individual de muncă nr.13609/03.09.1997 încheiat între părţi, se reţine că recurenta B.M. este salariata intimatei-reclamante, ocupând funcţia de casier la Oficiul Poştal nr.1 Iaşi.

Conform Instrucţiunilor pentru aplicarea Legii nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, Anexa 1, în lista funcţiilor a căror ocupare conferă calitatea de gestionar figurează şi cea de „casier de orice fel”.

Din fişa postului semnată de către recurentă la data de 29.11.2004, respectiv punctele 9.7, 9.34, 9.35, 9.36, 9.37, 9.38, 9.39, 9.40, 9.41 şi punctul 9.81, care prevede obligaţia acesteia să gestioneze în bune condiţii valorile şi bunurile încredinţate de unitate sau primite în conformitate cu prevederile instrucţionale, dar şi din răspunsurile pârâtei la întrebările formulate prin nota explicativă din 10.02.2005, se reţine că aceasta a avut calitatea de gestionară a depozitului de timbre, efecte poştale şi mărfuri comercializate al Oficiului Poştal nr.1 Iaşi.

Se reţine însă, că la inventarul din data de 18.02.2005 a acestui depozit, nu

s-au respectat dispoziţiile Ordinului nr.1753/22.11.2004 al Ministerului Finanţelor pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv.

Astfel, potrivit punctului 2 din Norme, organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv din cadrul companiilor naţionale, se efectuează potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr.82/1991 republicată, ale reglementărilor contabile aplicabile, precum şi ale acestor norme.

După cum s-a reţinut şi în raportul de expertiză efectuat în cauză, pentru efectuarea inventarierii nu s-a emis decizia scrisă prin care să se menţioneze competenţa comisiei, numele responsabilului comisiei, modul de efectuare a inventarierii, gestiunea supusă inventarierii, data de începere şi de terminare a operaţiunilor.

De asemenea, conform punctului 9 din ordin, „în cazul în care gestionarul care trebuie să predea gestiunea lipseşte , comisia de inventariere, aplică sigiliul şi comunică aceasta conducerii respective.

Conducerea unităţii are obligaţia să încunoştinţeze imediat, în scris, pe gestionar despre inventarierea ce trebuie să se efectueze, indicând locul, ziua şi ora fixate pentru începerea lucrărilor”.

În speţă, se reţine că în cazul inventarierii gestiunii recurentei, nu există un proces-verbal care să ateste aplicarea sigiliului, deşi, astfel cum rezultă din adresa nr.303/17.02.2005, conducerea unităţii avea cunoştinţă de faptul că gestionara se afla în concediu medical.

Se mai reţine că în cauză nu s-a dovedit nici respectarea dispoziţiilor punctului 9 lit. d) din Ordinul nr.1753/2004, care prevăd obligaţia comisiei de inventariere de a bara şi semna, la ultima operaţiune, fişele de magazie, menţionând data la care s-au inventariat bunurile, de a viza documentele care privesc întrebări sau ieşiri de bunuri, existente în gestiune, dar neînregistrate, de a înregistra aceste date în fişa de magazie şi de a le preda lor la contabilitate, astfel încât situaţia scriptică a gestiunii să reflecte realitatea.

Astfel cum a reţinut şi expertul contabil M.M., comisia de inventariere nu a utilizat formularul „listă de inventariere”, conform normelor financiar-contabile de inventariere şi nu a întocmit procesul-verbal de inventariere prevăzut de art.47 din Ordinul nr.1753/2004. Parte din elementele pe care trebuia să le cuprindă obligatoriu acest act se regăsesc în procesul-verbal încheiat pe data de 18.02.2005 şi nota de informare nr.270/4/7111/01.03.2005, lipsind însă data începerii şi terminării operaţiunilor de inventariere.

În practica judiciară, prin interpretarea prevederilor art.24 din Legea nr.22/1969, s-a stabilit că, în cazul lipsurilor cantitative în gestiune, actul de constatare a lipsei creează în sarcina gestionarului o prezumţie de culpă.

Pentru a se opera însă această prezumţie relativă de culpă, angajatorul are sarcina de a dovedi în mod legal existenţa prejudiciului în legătură cu munca prestată de salariat.

În speţă, se reţine că angajatorul nu a respectat Normele de inventariere a elementelor de activ şi pasiv aprobate prin Ordinul nr.1753/2004, astfel încât nu a dovedit în mod legal certitudinea şi realitatea prejudiciului.

Se mai reţine că, prin raportul de expertiză efectuat de către expertul contabil M.M. s-a constatat doar pe baza procesului-verbal privind verificarea casierei şi a depozitului de timbre al Oficiului Poştal 1 Iaşi, încheiat la data de 18.02.2005, că în gestiunea recurentei-pârâte exista un prejudiciu, fără a se verifica realitatea acestui prejudiciu.

Având în vedere că inventarierea gestiunii recurentei din data de 18.02.2006 s-a efectuat, astfel cum am precizat anterior, cu încălcarea Normelor aprobate prin Ordinul nr.1753/2004 al Ministerului Finanţelor Publice, nu pot fi reţinute nici concluziile aceluiaşi expert formulate prin suplimentul la raportul de expertiză, prin care acesta stabileşte prejudiciul în raport de rezultatele inventarului faptic din acea dată.

Astfel, prin suplimentul la raportul de expertiză se menţionează că prejudiciul s-a calculat făcându-se diferenţa dintre suma de 619.589.850 lei (stabilită prin scăderea din soldul de la data de 14.02.2005 a sumei chitanţelor de credit) şi suma de 145.276.400 lei – inventarul faptic constatat cu ocazia inventarierii.

În consecinţă, constatându-se că hotărârea primei instanţe s-a dat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.270 şi 287 din Codul muncii, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, s-a admis recursul formulat de pârâta B.M. şi s-a modificând parte sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta Compania Naţională „Poşta Română” SA – Direcţia Regională de Poştă Iaşi, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei recurate care nu sunt contrare prezentei decizii.

4. 
   Încetarea de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare nu presupune obligaţia angajatorului de îndeplinire a vreunei formalităţi ori de emitere a unui act de constatare în acest sens
   

Decizia nr.739/14.11.2006

Prin sentinţa civilă nr.961/14.04.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta F.A. în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Militar Iaşi şi Ministerul Apărării Naţionale – UM 02534 Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr.7720 din 18.08.2005, reclamanta F.A. a chemat în judecată Spitalul Militar Iaşi, solicitând instanţei ca, pe baza probelor ce se vor administra în cauză, să pronunţe o hotărâre prin care pârâta să fie obligată să-i plătească drepturile băneşti cuvenite pentru concediul medical din luna februarie 2005, reactualizate.

Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost salariata Spitalului Militar Iaşi şi, cu toate că în luna februarie 2005 a fost în concediu medical, pârâtul refuză să-i plătească indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, susţinând că pentru această perioadă i se va achita pensie.

Reclamanta a mai arătat că în luna august a primit decizia de pensionare şi că i s-a acordat pensie începând cu data de 10 mai 2005, astfel încât pârâtul era obligat să-i achite până la această dată indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă.

Prin precizările formulate la data de 23.11.2005, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei de concediu medical pentru perioada 1 – 28 februarie 2005 şi a drepturilor salariale pentru perioada 01.03-10.05.2005, perioadă în care angajatorul nu a reprimit-o în activitate.

Prin întâmpinarea formulată, Ministerul Apărării Naţionale, pentru Spitalul Militar Iaşi – Unitatea Militară nr. 02534 Iaşi a solicitat respingerea acţiunii, pentru următoarele motive:

Reclamanta a fost salariata Spitalului Militar Iaşi până la finele lunii ianuarie 2005, când în conformitate cu dispoziţiile art. 56 lit. d din Codul muncii şi art. 41 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000, i-a încetat de drept contractul individual de muncă, îndeplinind condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.

În luna ianuarie 2005, pârâta a întocmit documentaţia pentru pensionarea reclamantei. Potrivit Ordinului de Zi pe Unitate nr. 25/2005, s-a constatat încetarea de drept a contractului de muncă încheiat între părţi la data de 31.01.2005 şi s-a dispus compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, precum şi plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă pentru perioada 24.01 – 31.01.2005. Până la data emiterii acestui ordin de zi şi nici ulterior reclamanta nu a solicitat acordul pentru a continua activitatea în unitate.

La data de 21.02.2005 reclamanta a solicitat să-i fie date, spre a fi depuse personal la Casa de Pensii Iaşi, toate actele necesare înscrierii la pensie. Pârâta susţine că, în aceeaşi zi, reclamanta a primit sub semnătură în Registrul pentru evidenţa documentelor, toate actele necesare înregistrării cererii de pensionare.

S-a mai arătat că, deşi reclamanta avea la dispoziţie 10 zile pentru a depune actele la Casa de Pensii Iaşi, aceasta a depus cererea la data de 10.05.2005, după mai mult de 60 de zile de la data încetării calităţii de asigurat.

Începând cu data de 01.02.2004, reclamanta a încetat să mai fie salariata unităţii pârâte, însă avea deschis dreptul la pensie pentru limită de vârstă, pe care putea să-l valorifice prin depunerea cererii la Casa de Pensii Iaşi, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 83 lit. a din Legea nr. 19/2000. Întrucât reclamanta a depus cererea de pensie tardiv, după aproape 3 luni de la termenul cerut de art. 81 lit. a) din Legea nr. 19/2000, acesteia i s-a acordat pensie începând cu data depunerii cererii.

S-a mai arătat că este neîntemeiată cererea reclamantei prin care aceasta îşi invocă propria culpă în scopul obţinerii unor sume de bani necuvenite.

Mai mult, reclamanta a adus la cunoştinţa unităţii cererea sa privitoare la plata concediului medical la data de 02.08.2005, ulterior pretenţiilor formulate faţă de Casa de Pensii Iaşi privind acordarea pensiei începând cu data de 01.02.2005, după ce şi-a însuşit răspunsul acestei instituţii.

Instanţa de fond a constatat că acţiunea formulată de reclamanta F.A. este nefondată pentru următoarele considerente:

Astfel cum rezultă din carnetul de muncă şi extrasul din Ordinul de Zi pe Unitate nr. 25/2005, contractul de muncă al reclamantei a încetat de drept, în temeiul art. 56 lit. d din Codul muncii la data de 01.02.2005 şi în consecinţă, ulterior acestei date, potrivit dispoziţiilor art. 102 lit. a din Legea nr. 19/2000, pârâtului nu-i mai revine obligaţia de a plăti acesteia indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă.

Potrivit dispoziţiilor art. 56 lit. d din Codul muncii în vigoare la acea dată, contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă ori invaliditate a salariatului, potrivit legii.

S-a reţinut că este nefondată şi cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale pentru perioada 01.03. – 10.05.2005 pentru următoarele considerente:

În primul rând, astfel cum a precizat anterior, contractul de muncă încheiat între părţi a încetat de drept la data de 01.02.2005. De asemenea, la data de 21.02.2005 s-au înmânat reclamantei, sub semnătură în Registrul pentru evidenţa documentelor, documentele necesare pentru înregistrarea cererii de pensionare.

S-a mai reţinut că angajatorul nu este obligat prin Legea nr. 19/2000 să depună la Casa Judeţeană de Pensii dosarele de pensionare ale salariaţilor.

În speţă, deşi documentele necesare pentru înregistrarea cererii de pensionare au fost înmânate reclamantei de către angajator la data de 21.02.2005, aceasta le-a depus la Casa Judeţeană de Pensii Iaşi abia la data de 10.05.2005, cu mult după termenul de 30 de zile de la data încetării calităţii de asigurat prevăzut de art. 83 alin. 1 din Legea nr. 19/2000.

Astfel, Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a acordat reclamantei drepturile de pensie în temeiul art. 83 alin. 4 din Legea nr. 19/2000, de la data depunerii cererii, respectiv 10.05.2005.

În conformitate cu prevederile art. 41 alin. 5 din Legea nr. 19/2000, asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru obligarea pensiei pentru limită de vârstă îşi pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului.

În speţă însă, reclamanta nu a dovedit că ar fi solicitat acordul angajatorului pentru continuarea activităţii după încetarea de drept a contractului individual de muncă.

De asemenea, din duplicatul acţiunii formulate de către reclamantă ce face obiectul dosarului nr. 7805/2005 al Tribunalului Iaşi, se reţine că aceasta a solicitat Casei Judeţene de Pensii Iaşi acordarea pensiei începând cu data de 1 februarie 2005.

S-a mai reţinut că la data de 04.02.2005, astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila nr. 85 dosar, reclamanta a semnat nota de lichidare întocmită cu ocazia încetării contractului de muncă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta F.A., considerând-o nelegală şi netemeinică.

A invocat recurenta că a fost salariata Spitalului Militar Iaşi însă în luna februarie a fost în concediu medical, fiind internată în spital. Cu toate acestea, susţine recurenta, angajatorul i-a încetat contractul de muncă cu data de 01.02.2005, privând-o atât de drepturile de pensie cât şi drepturile băneşti reprezentând indemnizaţie de concediu medical, respectiv salariu. În drept, dispoziţiile art.304 punctul 9 cod procedură civilă.

Alăturat cererii de recurs s-au depus, în copie, următoarele înscrisuri: bilet de ieşire din spital nr.83/24.01.2005 şi certificatele de concediu medical seria AB nr.949403 şi EF nr.208660/02.02.2005.

Intimatul Ministerul Apărării Naţionale pentru Spitalul Militar Iaşi – U.M. 02534 Iaşi a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta F.A., solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei Tribunalului Iaşi.

Conform datelor înscrise în carnetul de muncă al recurentei şi consemnate în Ordinul de Zi pe Unitate nr.25/2005, contractul de muncă al acesteia a încetat, în temeiul art.56 lit. d Codul Muncii, la data de 01.02.2005 şi în consecinţă, ulterior acestei date, potrivit art.102 lit. a din Legea 19/2000, acest minister nu avea obligaţia de a plăti indemnizaţia pentru incapacitate de muncă.

Emiterea deciziei de pensionare, nu este atributul său, dar, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, la Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a fost înregistrată tardiv cererea de pensie a doamnei F.A., după mai mult de 60 de zile de la termenul înscris în dispoziţiile art.83 lit. a din Legea 19/2000 (Adresa nr.11912/22.07.2005).

Această depunere întârziată a cererii de pensie este din culpa recurentei chiar dacă aceasta afirma că instituţia nu ar fi acceptat depunerea cererii sub motivul că nu sunt ataşate actele legale.

Unitatea angajatoare a dovedit predarea tuturor documentelor care erau necesare a fi ataşate cererii de pensie (A.308/21.02.2005, A.305/2005, A.306/2005, A.307/2005); aceste înscrisuri au fost solicitate de recurentă şi le-a primit sub semnătura în Registrul de evidenţă a documentelor – R.U. 399/2005 – în data de 21.02.2005.

Alăturat întâmpinării s-au depus următoarele înscrisuri: extras O.Z.U. nr.25/2005, nota de lichidare datată 04.02.2005, semnată de recurentă.

Analizând cererea de recurs, Curtea a constatat că recursul este nefondat.

Aşa cum judicios a reţinut şi instanţa de fond, conform dispoziţiilor art.56 lit. d din Codul muncii, contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare. Ca atare, în această ipoteză nu există obligaţia expresă a angajatorului de a comunica salariatului decizia de încetare a contractului de muncă.

Ori, în data de 01.02.2005 spitalul Militar Iaşi a întocmit dosarul de pensionare al recurentei iar la data de 04.02.2005 F.A. a semnat personal nota de lichidare (fila 15 dosar recurs) şi a primit în totalitate drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2005 (fila 16 dosar recurs).

Susţinerea recurentei că angajatorul nu i-a luat în considerare cele două certificate de concediu medical nu poate fi primită întrucât această împrejurare a fost adusă la cunoştinţa intimatului abia la data de 02.08.2005.

Ca atare, cum încă de la data de 21.02.2005 recurenta a primit sub semnătură în Registrul pentru evidenţa documentelor – RU 399/2005 toate documentele necesare înregistrării cererii de pensionare, este culpa sa exclusivă că a depus cererea de pensionare la 10.05.2005, aşa cum rezultă din adresa nr.11.912/2005 a Casei Judeţene de Pensii Iaşi, şi deci, că drepturile de pensie i-au fost deschise cu acea dată (fila 11 dosar fond). Mai mult, recurenta nu a solicitat niciodată acordul angajatorului pentru continuarea activităţii în perioada 1.02.2005 – 10.05.2006, conform dispoziţiilor art.41 alin.5 din Legea 19/2000 şi, în consecinţă, nu poate beneficia de drepturi salariale pentru o activitate pe care nu a prestat-o.

Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art.312 cod procedură civilă, Curtea a respins recursul şi constatând că sentinţa Tribunalului Iaşi a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, a menţinut-o.

5. 
   Nelegalitatea deciziei e concediere în ipoteza întocmirii ulterioare de către angajator a documentaţiei ce a stat la baza luării măsurii unilaterale
   

Decizia nr.788/28.11.2006

Prin cererea înregistrată sub nr.2635/28.02.2006 la Tribunalul Iaşi, contestatorul A.V. a chemat în judecată pe intimata SC”ASAM” SA Iaşi şi a solicitat:

• 
  anularea deciziei de concediere nr.38/1.02.2006 emisă de către intimată;
  
• 
  obligarea intimatei la plata despăgubirilor conform art.78 Codul muncii;
  
• 
  obligarea intimatei la plata drepturilor băneşti cuvenite pe durata concediului medical (12 – 31.07.2005).
  

În motivarea cererii contestatorul a precizat că postul său nu a fost desfiinţat, ci ocupat de un alt salariat, astfel că decizia de concediere este nelegală.

S.C. „ASAM” S.A. Iaşi, prin întâmpinare, a precizat că reorganizarea activităţii prin desfiinţarea locului de muncă al contestatorului a fost discutată şi aprobată în şedinţa Comitetului Director din data de 27.02.2006, la baza acestei decizii fiind referatul întocmit de directorul tehnic din data de 23.01.2006.

Apreciind că desfiinţarea locului de muncă al contestatorului este efectivă, având o cauză reală şi serioasă, S.C. „ASAM” S.A. Iaşi a solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr.1274/31.05.2006 Tribunalul Iaşi a admis contestaţia formulată de contestatorul A.V., în contradictoriu cu intimata S.C. „ASAM” S.A. Iaşi.

Dispune anularea deciziei de concediere nr.38/01.02.2006 emisă de societatea intimată.

Dispune reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei contestate.

Obligă intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile majorate, reactualizate şi indexate şi cu celelalte drepturi cuvenite acestuia, începând cu data de 21.02.2006 şi până la reintegrarea efectivă.

Obligă intimata să plătească contestatorului indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă pentru perioada 12.07.2005 – 31.07.2005.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul reţine următoarele:

Contestatorul A.V. a fost salariatul intimatei S.C. „ASAM” S.A. Iaşi pe postul de lăcătuş.

Prin decizia nr.38/01.09.2006 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 21.02.2006 în temeiul dispoziţiilor art.65 Codul muncii. Se reţine prin această decizie că motivul concedierii îl constituie desfiinţarea postului de lăcătuş ca urmare a reorganizării activităţii.

Potrivit disp.art.65 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării societăţii, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, dintre cele prevăzute la alin.1.

Potrivit disp.art.67 Codul muncii, salariaţii concediaţi beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Or, în speţă, se reţine de către instanţă că intimata, căreia îi revenea sarcina probei conform art.287 Codul muncii, nu a făcut dovada desfiinţării efective a postului ocupat de către contestator.

Se mai reţine de către instanţă că intimata nu a făcut nici dovada respectării dispoziţiilor art.67 Codul muncii, respectiv nu a făcut dovada faptului că anterior concedierii contestatorului, ar fi solicitat sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă în vederea redistribuirii acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art.78 alin.1 Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa constată că decizia de concediere a contestatorului este nelegală.

În ceea ce priveşte cererea contestatorului având ca obiect obligarea intimatei la plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă pentru perioada 12.07.2005 – 31.07.2005, instanţa constată că aceasta este întemeiată, intimata nefăcând dovada achitării drepturilor băneşti cuvenite contestatorului, aferente acestei perioade.

Împotriva sentinţei civile nr.1274/31.05.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi a declarat recurs S.C. „ASAM” S.A. Iaşi, invocând motivele de recurs prevăzute de art.304 punctul 7 şi 9 Cod procedură civilă.

Se susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că postul ocupat de contestator nu a fost desfiinţat, ci ocupat de un alt salariat şi că unitatea nu a respectat prevederile art.65 alin.1 şi 2 din Codul muncii.

Din adresa nr.124/13.03.2006 rezultă că postul a fost desfiinţat efectiv, nefiind angajată o altă persoană pe acest post.

În luna septembrie 2005, societatea a achiziţionat de la S.C. „ATLAS CAPCO ROMÂNIA” S.R.L. Bucureşti, trei unităţi moderne de producere a aerului comprimat. Cauza care a determinat achiziţionarea acestor instalaţii moderne a fost costul foarte ridicat de producere al aerului comprimat, impunându-se eficientizarea acestei activităţi, prin reducerea costurilor de producere.

Susţine recurenta că, urmare a acestor investiţii tehnologice, s-a impus reducerea numărului de personal implicat în activitatea de producere a aerului comprimat, respectiv de la 4 la 3 lăcătuşi. Vechea instalaţie se defecta prea des şi de aceea era necesar un lăcătuş în plus care să se ocupe de aceste probleme, precum şi pentru a-i putea suplini pe ceilalţi lăcătuşi în momentul în care aceştia plecau în concediu.

Cu referire la dispoziţiile art.67 Codul muncii, recurenta susţine că această dispoziţie legală nu instituie în sarcina unităţii obligaţia de a solicita sprijinul A.J.O.F.M. în vederea redistribuirii acestuia. Salariatul concediat pe motive ce nu ţin de persoana lui beneficiază, în condiţiile legii, de ajutor de şomaj.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza pe fond, respingerea acţiunii.

Prin întâmpinare, intimatul A.V. a solicitat respingerea recursului susţinând că, după data de 21.02.2006, postul său a fost ocupat de un alt salariat şi că motivul concedierii sale l-a constituit obligarea recurentei la plata drepturilor băneşti cuvenite aferente perioadei 12 – 31.07.2005.

În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale în materie, instanţa de control judiciar constată următoarele:

Intimatul A.V. a fost concediat, prin decizia nr.38/1.02.2006, în temeiul art.65 Codul Muncii, reţinându-se că, urmare a reorganizării activităţii S.C. „ASAM” S.A. Iaşi, s-a desfiinţat postul ocupat de către acesta, şi anume cel de lăcătuş.

În mod corect a reţinut tribunalul că recurenta, în calitate de angajator, nu a făcut dovada desfiinţării efective a locului de muncă al contestatorului şi că aceasta a avut o cauză reală şi serioasă, aşa cum prevăd dispoziţiile art.65 Codul muncii.

Instanţa constată că, deşi decizia de concediere a fost emisă la data de 1.02.2006, toate înscrisurile depuse de recurentă la fondul cauzei în susţinerea desfiinţării postului ocupat de contestator sunt ulterioare emiterii deciziei de concediere nr.38/2006.

Astfel, referatul directorului tehnic prin care aceste propune desfiinţarea postului de lăcătuş, Secţia Mentenanţă (post ocupat de A.V.) este înregistrat sub nr.2547/23.02.2006.

Reorganizarea activităţii propuse de directorul tehnic a fost discutată şi aprobată în şedinţa Comitetului Director din data de 27.02.2006, dată la care intimatul A.V. nu mai era salariatul S.C. „ASAM” S.A. Iaşi.

Toate apărările recurentei formulate în cererea de recurs referitoare la necesitatea reorganizării activităţii sale nu au relevanţă în cauză din moment ce toată documentaţia ce a stat la baza emiterii deciziei de concediere nr.38/2006 a fost întocmită ulterior.

Cum recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.65 alin.2 Codul muncii, Curtea nu a mai analizat motivul de recurs referitor la solicitarea sprijinului A.J.O.F.M. în vederea redistribuirii contestatorului.

În temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat de recurenta S.C. „ASAM” S.A. Iaşi şi a menţinut sentinţa recurată, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 punctul 9 Cod procedură civilă.

6. 
   Admiterea acţiunii în obligarea salariatului la contravaloarea prejudiciului produs în legătură cu munca în cazul semnării unui angajament de plată în acest sens
   

Decizia nr.806/05.12.2006

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău, reclamanta R.T.F. Călători Iaşi a chemat în judecată pe pârâtul B.Gh., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 174,95 lei reprezentând daune, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că pârâtul, mecanic de locomotivă la S.E.C.L. Bacău, aparţinând Depoului Iaşi, i-a produs un prejudiciu în sumă de 174,95 lei reprezentând contravaloarea surplusului de combustibil constatat la citirea Instalaţiei de Înregistrare Combustibil la locomotiva DA 1136 deservită de pârât.

Pârâtul a preluat locomotiva la ora 15³⁰ bună de serviciu, iar în timpul serviciului locomotiva a funcţionat normal.

Pârâtul nu a făcut observaţii, în carnetul de bord al locomotivei, cu privire la starea tehnică necorespunzătoare a locomotivei, nu a constatat o scădere a combustibilului şi nici nu a întocmit raport de eveniment în care să semnaleze anomalii în funcţionarea locomotivei, pierderi de motorină din instalaţie care pot duce la supraconsum de combustibil.

A susţinut reclamanta că pârâtul se face vinovat de faptul că nu a exploatat în mod economic locomotiva DA 1136 în data de 24.04.2005, ceea ce reprezintă şi o abatere disciplinară conform Statutului Disciplinar al Personalului din Transporturi, producând un prejudiciu evaluat la 174,95 lei, contravaloarea a 60 kg motorină.

Reclamanta a depus copii de pe înscrisuri.

Pârâtul nu a depus întâmpinare şi nu s-a înfăţişat la judecată.

Prin sentinţa civilă nr.546 din 10.05.2006, Tribunalul Bacău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, cauza fiind înregistrată la această instanţă.

Prin sentinţa civilă nr.1694 din 5.07.2006, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanta R.T.F.Călători Iaşi în contradictoriu cu pârâtul B. Gh.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut următoarele:

Pârâtul B.Gh. este salariatul reclamantei Regionala de Transport Feroviar de Călători Iaşi, pe postul de mecanic.

Aşa cum rezultă din analiza dispoziţiilor art.270 alin.1 Codul muncii, pentru a exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: calitatea de salariat la angajatul păgubit a celui care a produs paguba, fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia salariatului.

De asemenea, potrivit art.287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

S-a apreciat de către instanţă că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii.

Astfel, întinderea prejudiciului, care trebuie să fie real şi cert, se stabileşte pe baza unor date economice concrete.

Nici elementul vinovăţiei, care constă în atitudinea psihică a persoanei fizice faţă de fapta sa şi consecinţele ei păgubitoare, nu a fost predat în speţă de către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.N.T.F.C. „C.F.R.” Călători – Regionala de Transport Feroviar de Călători Iaşi.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 Cod procedură civilă, se reţine că este nejustificat supraconsumul de motorină, în cantitate de 60 kg, la locomotiva deservită de intimat. Acesta avea obligaţia să conducă în mod economic locomotiva, fără a depăşi consumul normat de combustibil şi să sesizeze conducerii unităţii, prin raport de eveniment şi consemnată în carnetul de bord al locomotivei, orice defecţiune în starea tehnică a locomotivei.

Intimatul nu şi-a respectat aceste obligaţii şi nu a justificat tehnic supraconsumul de motorină, fiind de acord cu reţinerea sumelor necesare pentru achitarea daunei cauzate patrimoniului recurentei, în valoare de 174,95 lei.

Recurenta a depus copia angajamentului de plată nr.71/195/2006 şi copia unei declaraţii.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.

Analizând cererea de recurs, Curtea a constatat că recursul este întemeiat pentru considerentele ce urmează:

Din raportul de cercetare nr.7.1./433/4.07.2000 întocmit de Depoul Iaşi ca urmare a analizei consumului de combustibil din data de 24 aprilie 2005, rezultă că locomotiva D.A. 1136, din parcul Depoului Iaşi, a avut un supraconsum de 60 kg combustibil. Locomotiva a prestat serviciu pe secţia Bacău – Bicaz – Bacău, iar supraconsumul provine din diferenţa între consumul M.D. şi diferenţa de nivel din în R.P.

S-a concluzionat că supraconsumul nu este justificat, iar intimatul nu a înaintat raport de eveniment în care să semnaleze un consum mai mare faţă de alte perioade, alte anomalii în funcţionarea locomotivei sau pierderi de motorină din instalaţie care pot duce la supraconsum de combustibil.

Din nota de relaţii, intimatul a susţinut că diferenţa de 60 kg motorină nu este supraconsum, ci diferenţă de la o linie la alta.

Intimatul a refuzat să suporte contravaloarea celor 60 kg motorină, în sumă de 1.749.580 lei (ROL), nefiind de acord cu angajamentul de plată nr.71/297/2005.

Ulterior, în cursul judecăţii în faţa primei instanţe, intimatul a semnat angajamentul de plată nr.71/195/2006, prin care consimte să i se reţină din veniturile salariale sumele necesare pentru achitarea daunei pe care a cauzat-o patrimoniului unităţii, în valoare de 175 RON.

Rezultă, aşadar, că intimatul a consimţit să recupereze daunele cauzate patrimoniului recurentei, înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

Semnarea angajamentului de plată echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor recurentei, aşa încât, avându-se în vedere dispoziţiile art.270 alin.1 Codul muncii, precum şi dispoziţiile art.312 alin.2 Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi a fost modificată în tot sentinţa, în sensul că s-a admis acţiunea formulată de reclamantă, pârâtul fiind obligat să plătească acesteia suma de 174,95 lei (RON), despăgubiri materiale.

Cererea formulată de reclamant, în condiţiile art.274 Cod procedură civilă, privind plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanta nefăcând dovada efectuării lor.