D e c I z I i r e L e V a n t e

Contencios administrativ. Viceprimar. Eliberare din funcţie. Neîndeplinirea condiţiei de cvorum de şedinţă. Consecinţă

Decizia nr.233/CA/06.11.2006

Prin sentinţa civilă 106/E/26 iunie 2006, Tribunalul Vaslui a admis acţiunile formulate de reclamantul A.V. şi Instituţia Prefectului Judeţului Vaslui şi a anulat hotărârea nr. 11 din 2 martie 2006, adoptată de Consiliul Local al comunei Cozmeşti.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, la dat de 2 martie 2006, Consiliul Local Cozmeşti a adoptat hotărârea nr. 11 prin care s-a dispus eliberarea din funcţie de viceprimar al comunei Cozmeşti, judeţul Vaslui, a reclamantului A.V., în baza avizului favorabil al comisiei de specialitate şi a raportului compartimentului de resort, în urma votului secret exprimat, în condiţiile prevăzute de art. 69 şi art. 70 din Legea nr. 393/2004 şi ale art. 78 din Legea nr. 215/2001, hotărâre ce a fost comunicată reclamantului cu adresa nr. 453 din 9.03.2006.

S-a mai reţinut că faptele pe care se întemeiază măsura adoptată sunt menţionate în expunerea de motive la proiectul de hotărâre şi că hotărârea a fost adoptată cu voturile a 7 consilieri, din totalul de 11 consilieri în funcţie, considerându-se că s-a întrunit cvorumul de 2/3 prevăzut de art. 69 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 393/2004, şi găsindu-se nerelevant faptul că şedinţa ordinară a consiliului local a fost deschisă de decanul de vârstă şi că propunerea de sancţionare nu a fost adusă la cunoştinţa consilierilor cu 5 zile înainte de şedinţă.

Prima instanţă a apreciat că nu au fost aduse probe care să confirme că reclamantul nu şi-ar fi îndeplinit atribuţiile stabilite prin dispoziţia nr. 4/2004, emisă de primar, că faptele ce se impută viceprimarului nu constituie o încălcare a Constituţiei, ori a altor legi, că nu au fost prejudiciate interesele unităţii administrativ-teritoriale, că nu s-a dovedit că locuitorii comunei ar fi fost chemaţi în mod forţat şi sub ameninţare pentru a fi demis primarul şi că reclamantul nu a săvârşit abateri grave care să justifice înlăturarea sa din funcţie.

Curtea a respins recursul pârâtului ca nefondat pentru următoarele considerente:

Acţiunile promovate de reclamantul A.V. şi Prefectul Judeţului Iaşi vizează, în mod necontestat, anularea unui act care face parte din categoria actelor administrative unilaterale de autoritate, respectiv hotărârea de eliberare a viceprimarului din funcţia publică deţinută.

Fiind un act administrativ de autoritate, H.C.L. nr. 11/2.03.2006 adoptată de pârâtul-recurent, trebuie să îndeplinească, pentru a fi opozabilă celui vizat de aceasta, condiţiile de valabilitate determinate de caracterul şi specificul acestui act individual.

Una din condiţiile esenţiale de valabilitate actelor adoptate de Consiliul Local Cozmeşti este şi aceea referitoare la cvorumul de şedinţă cerut pentru adoptarea actului administrativ individual de eliberare a viceprimarului din funcţie, prevăzut în mod expres de Legea nr. 215/2001.

Această condiţie nu a fost îndeplinită în cauză, considerentele reţinute în cuprinsul sentinţei recurate vădindu-se a fi neconforme dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii actului contestat.

Astfel, art. 69 alin. 5 din Legea nr. 393/2004 statuează că la eliberarea din funcţie a viceprimarului, cazul în speţă, se aplică prevederile Legii nr. 215/2001, care, la art. 78 alin. 2 stabilea că schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local, la propunerea motivată a unei treimi din numărul consilierilor sau a primarului prin hotărâre adoptată cu votul a două treimi din numărul consilierilor în funcţie.

Cum numărul consilierilor în funcţie la Consiliul Local Cozmeşti este de 11, iar pentru adoptarea propunerii de eliberare a viceprimarului din funcţie au votat 7 consilieri, prima instanţă trebuia să constate că nu s-a îndeplinit condiţia de cvorum cerută pentru adoptarea hotărârii nr. 11 din 2.03.2006.

Întrucât legiuitorul nu a stabilit cum să se procedeze atunci când din aplicarea procentului de 2/3 nu rezulta un număr întreg, prima instanţă trebuia să observe că actul de eliberare din funcţia publică nu putea fi adoptat cu votul unui număr de consilieri care se situează sub raportul menţionat, indiferent de câtimea lipsă, proporţia de 2/3 fiind minimă şi de neînlăturat.

Ca atare, pentru a fi valabilă, hotărârea de eliberare din funcţie trebuia adoptată de un număr de opt consilieri în funcţie, votul celor şapte neîndeplinind condiţia imperativă de 2/3.

Neîndeplinirea condiţiei de cvorum, cerută pentru valabilitatea actului de eliberare din funcţie, are ca efect nulitatea actului emis cu încălcarea unei dispoziţii imperative şi de neînlăturat, nulitate ce nu poate fi acoperită sau justificată de împrejurări străine procedurii de numire şi revocare a mandatului viceprimarului, chiar dacă interesul public ar fi real.

Ca atare, soluţia de admitere a acţiunilor promovate de V.A. şi Prefectul Judeţului Vaslui şi de anulare a H.C.L. nr. 11/2006 se vădeşte a fi temeinică şi legală, dar pentru motivul reţinut în prezenta decizie, constatarea nulităţii actului, pentru neîndeplinirea condiţiei de valabilitate cerută de legiuitor –cvorumul de 2/3 făcând de prisos cercetarea pe fond a cauzei, sub aspectul temeiniciei măsurii.

Drept urmare, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul promovat de pârât a fost respins, fără a mai cerceta aspectele ce s-au evocat în susţinerea cererii formulate, nulitatea fiind absolută.

8. 
   Contencios administrativ. Excepţia nelegalităţii. Limitele de acţiune ale instanţei
   

Decizia nr.201/CA/09.10.2006

Prin sentinţa civilă nr. 1171/E din 3 mai 2006, Tribunalul Iaşi a admis excepţia de nelegalitate a H.C.L. nr. 245/2002, emisă de Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi a anulat în parte această hotărâre, respectiv menţiunea cuprinsă în art. 2 lin. 2 fraza a II-a, potrivit căreia chiria maximă este de 30% din venitul net pe familie sau persoană.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin H.C.L. nr. 245 din 24.06.2002 s-a aprobat scoaterea la licitaţie a unui număr de 42 de apartamente, situate în imobilul din Iaşi, şos. Nicolina nr. 107, bloc 1004, în vederea închirierii şi că, la alineatul 2 al art. 2 din hotărârea menţionată s-a stabilit că suma maximă până la care participanţii pot licita este de 30% din venitul net pe familie sau persoană, venit obţinut din activităţi salarizate pe baza unor contracte de muncă.

Prima instanţă a constatat că dispoziţia cuprinsă în H.C.L. nr. 245/2002 stabilirea chiriilor pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, care, la art. 26 stabileşte că, în cazul în care venitul net lunar pe membru de familie se situează între venitul mediu net lunar pe economie şi dublul acestuia, nivelul maxim al chiriei lunare nu poate depăşi 25% din venitul net lunar pe familie, cuantumul de 30% din venitul net pe familie sau persoană, prevăzut de HCL nr. 245/2002, fiind mai mare decât cuantumul legal maxim admis de 25% din venit.

S-a înlăturat apărarea pârâţilor, potrivit cărora chiria nu poate fi micşorată întrucât aceasta a fost stabilită în urma unei licitaţii, pe motiv că, pe de o parte, chiriaşul este obligat să anunţe orice modificare a venitului net pe familie ce ar influenţa cuantumul chiriei, în sensul majorării sau micşorării acesteia, iar pe de altă parte pentru că însăşi pârâţii au procedat la majorarea chiriei stabilită iniţial, motivat de nivelul ridicat al veniturilor realizate de către chiriaş.

Apreciind că este nelegal a se interpreta că chiria stabilită prin licitaţie poate fi numai majorată odată cu majorarea veniturilor, dar nu poate fi micşorată în situaţia reducerii acestora, prima instanţă a admis excepţia de nelegalitatea invocată, dispunând anularea în parte a H.C.L. nr. 245/2002, în ceea ce priveşte menţiunea cuprinsă în art. 2 alin. 2 fraza a II-a. Curtea a admis recursul pârâtului ca întemeiat pentru următoarele motive.

Astfel, este necontestat faptul că imobilul (apartament) ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 993 din 3 noiembrie 2004, încheiat de părţile în litigiu, face parte din patrimoniul Municipiului Iaşi şi că, în considerarea acestui drept de proprietate publică, consacrat de art. 480 Cod civil şi Legea nr. 213/1998, titularul lui – Consiliul Local Iaşi – are un drept de dispoziţie, materializat în speţă în scoaterea la licitaţie publică, în vederea închirierii.

Exercitarea dreptului de dispoziţie este însă subordonată în cazul închirierii locuinţelor care aparţin domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale ale acestuia, principiilor şi regulilor consacrate prin O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe.

Conform art. 26 din actul normativ citat, astfel precum a reţinut şi prima instanţă, chiriile se calculează pornindu-se de la un tarif de bază lunar, care, potrivit art. 31 din acelaşi act normativ în cazul în care venitul net lunar pe membru de familie se estimează între venit mediu lunar pe economie ş dublul acestuia, la nivelul maxim al chiriei lunare nu poate depăşi 25% din venitul net lunar pe familie.

Nu se poate pune în discuţie legalitatea măsurii de scoatere la licitaţie publică deschisă, în vederea închirierii, a celor 42 de apartamente situate în blocul 1004, care se înscrie în limita dreptului de dispoziţie consacrat de Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001, ci doar dispoziţia referitoare la stabilirea sumei maxime până la care se pute alicita, respectiv de 30% din venitul net pe familie sau persoană care, sub aspectul cuantumului, contravine în mod flagrant dispoziţiilor OUG nr. 40/1999, care este general obligatorie.

Nimic nu împiedica pe recurentă ca prin caietul de sarcini să stabilească criterii de departajare a participanţilor la licitaţie, altele decât cuantumul maxim al chiriei, întrucât, atâta timp cât obiectul acesteia viza locuinţe aflate în domeniul public şi cât raportul dintre deţinătorul apartamentelor şi ofertanţii declaraţi câştigători s-a materializat într-un contract de închiriere, ea era ţinută a se înscrie în limita stabilită de legiuitor în ceea ce priveşte nivelul maxim al chiriei lunare, normă de la care nu se putea deroga, dat fiind caracterul de protecţie specială al acesteia.

Faptul că reclamantul a acceptat să plătească o chirie de 30% din venitul realizat nu poate reprezenta o validare, din partea chiriaşului a încălcării unei norme imperative statornicite de legiuitor, acordul convenţional neputând înfrânge voinţa legiuitorului.

Chiar dacă astăzi chiriaşul se dezice de obligaţia ce şi-a asumat şi profită de eroarea proprietarului, fără de care poate nu ar fi fost declarat câştigător la licitaţia publică organizată, acest fapt nu poate constitui temei pentru încălcarea unei norme obligatorii, aplicabilă tuturor unităţilor administrativ-teritoriale ce închiriază locuinţe aflate în patrimoniul lor.

În mod justificat a reţinut prima instanţă că prin actul administrativ contestat recurenta nu putea stabili o chirie mai mare de 25% din venitul net lunar pe familie, maxim stabilit în mod obligatori şi inderogabil, indiferent de modalitatea aleasă pentru perfectarea închirierii, excepţia de nelegalitate fiind sub acest aspect pe deplin întemeiată.

Prima instanţă nu a sesizat însă că, în procedura consacrată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu este nici investită şi nici nu are dreptul de a dispune anularea actului stabilit a fi nelegal, întrucât, soluţionând excepţia de nelegalitatea, legiuitorul a prevăzut în mod expres că „în cazul în care instanţa de contencios-administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitatea a fost constată”.

Raportat la această dispoziţie, măsura anulării HCL nr. 245/2002 apare ca fiind nelegală, drept pentru care, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul pârâtului a fost admis, în sensul modificării în parte a hotărârii atacate, a înlăturării măsurii anulării menţiunii de la art. 2 alin. 2 fraza a II-a şi a păstrării hotărârii în partea referitoare la nelegalitatea acestor prevederi, raportat la dispoziţiile art. 26 şi art. 31 din OUG nr. 40/1999.

9. 
   Contencios administrativ. Control fiscal nefinalizat. Inadmisibilitatea sesizării instanţei
   

Decizia nr.192/CA/02.10.2006

Prin sentinţa civilă nr. 240/E din 28 martie 2006, Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de reclamanta Universitatea „M.Kogălniceanu” Iaşi în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, cu ocazia inspecţiei fiscale iniţiate de pârâtă, a fost încheiat procesul verbal din 7.07.2007, prin care s-a dispus refacerea de către reclamant a statelor de salarii, pentru perioada 1.04.2001-28.02.2003, prin recalcularea contribuţiilor datorate şi a impozitului pe venitul din salarii, motivat de faptul că pentru personalul cu care s-au încheiat „contracte de muncă – cumul de funcţii extern” nu s-au calculat contribuţiile angajatorului şi a angajatului la asigurările sociale de stat, la asigurările sociale de sănătate şi la fondul de şomaj, precum şi întreruperea controlului şi amânarea finalizării lui până la data de 7 septembrie 2004, act împotriva căruia s-a formulat contestaţie. Ce a fost respinsă de către D.G.F.P. Iaşi prin decizia nr. 163/21.09.2004.

Prima instanţă a mai reţinut că personalul didactic din învăţământul superior poate fi salarizat şi prin cumul sau plata cu ora, că drepturile salariale realizate în aceste condiţii se impozitează distinct pentru fiecare activitate, separat de celelalte venituri, că angajatorii au obligaţia de a achita contribuţia la fondul de asigurări sociale şi la fondul pentru plata ajutorului de şomaj, în condiţiile în care Legea nr. 2/1991 a fost abrogată în mod expres din Legea nr. 53/2003, iar art. 130 din Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 145/1997, respectiv O.U.G. nr.150/2002, stabilesc în mod expres căror persoane le revine obligaţia de plată.

Curtea a respins recursul promovat de reclamantă ca nefundat, avându-se în vedere următoarele considerente.

Este necontestat faptul că, atacând procesul-verbal încheiat de personalul autorităţii pârâte la data de 7 iulie 2004, reclamanta a adus în discuţie doar o problemă de principiu şi anume dacă exista pentru angajator şi pentru cadrele didactice cumularde, până la data de 1 martie 2003, obligaţia de a calcula, reţine şi vira contribuţiile legale la fondul de asigurări sociale de stat, la fondul asigurărilor sociale de sănătate şi la fondul de şomaj, chestiune asupra căreia s-au oprit atât Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, când a emis decizia nr. 163/21.09.2004, cât şi prima instanţă, sesizată de reclamantă în procedura consacrată de art. 188 Cod procedură fiscală.

Din cercetarea actului menţionat se constată, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, că problema obligaţiilor fiscale ce reveneau angajatorului şi angajaţilor a fost abordată de organul de control al nivel pur conceptual, reţinându-se că „ … pentru persoanele care în baza unui contract individual de muncă cumulează mai multe funcţii, în afară de unitatea la care are funcţia de bază, se calculează şi se virează lunar contribuţia C.A.S., C.A.S.S. şi fond şomaj, pentru toate funcţiile ocupate, la o bază lunară de calcul stabilită conform art. 23 şi 24 din Legea nr. 19/2000”.

Nici reclamanta şi nici pârâta nu au întocmit însă vreun act în care să se materializeze acest concept-punct de vedere referitor la aplicarea normelor legale în materie, astfel încât, după 2 ani de la data întocmirii procesului verbal contestat nu se cunosc în mod concret nici persoanele cărora le revine obligaţia de plată şi nici cuantumul contribuţiilor, pe fiecare obligaţie în parte.

Aceste din urmă elemente comune oricărei obligaţii, respectiv debitorul şi cuantumul obligaţiei, trebuia evidenţiate în lucrarea de care reclamanta urma să o realizeze în perioada în care s-a dispus întreruperea controlului „în vederea refacerii statelor de salarii”, finalizarea controlului fiind prevăzută pentru data de 7 septembrie 2004.

Refuzul sau nefinalizarea refacerii statelor de salarii, prin recalcularea contribuţiilor datorate şi a impozitului pe venitul din salarii, are drept consecinţă nematerializarea obligaţiei făcând imposibilă în fapt verificarea naşterii creanţelor şi obligaţiilor fiscale în sensul art. 23 din Codul de procedură fiscală.

Ca atare, cum simpla dispoziţie de a se proceda la refacerea statelor de salarii, chiar dacă vine din partea organului de control fiscal şi este luată în exerciţiul puterii publice cu care acesta este investit, nu a fost urmată de întocmirea vreunui act concret de către nici unul din participanţii la raportul de drept administrativ menţionat, nu se poate reţine că procesul verbal din 7 iulie 2004 a dat naştere unei late obligaţii decât una tehnică, de „recalculare”, fără nici un efect direct şi imediat asupra obligaţiei fiscale evocată, care se va naşte abia când controlul fiscal va fi finalizat.

Lipsa actului de finalizare a controlului sau a oricărui act prin care obligaţiile fiscale să fi fost individualizate şi determinate, face ca abordare de principiu a problemei obligaţiilor persoanelor ce cumulau mai multe funcţii să apară ca prematură, chiar dacă s-a formulat o contestaţie pe această temă şi chiar dacă aceasta a fost soluţionată, iar prima instanţă s-a considerat legal investită cu soluţionarea acţiunii în anulare.