Dacă Şi cu parcă

ILEANA: … Popescu…

LENUŢA: … aşa, se duce şi deschide uşa. La uşă, o arătare (aceasta intră) îngrozitoare… cocoşat… chior, ciung, olog, (aproape că plânge) ce mai?!, un… un avorton…

BUCUR: Mamă!…

LENUŢA: Nu! Nu tu!… Ci… (arată spre arătare)… ci cum Dumnezeu l-o fi chemând… de l-o fi chemând în vreun fel… Că nici măcar n-am apucat să ne gândim ce nume i-am fi pus!…

BĂRBATUL: Tu!…

LENUŢA: Ah, tu te gândisei?!…

ARĂTAREA: …Aaa… eee…

LENUŢA (continuă să povestească bancul, stăpânindu-şi cu greu plânsul): Şi arătarea aceea zice:

ARĂTAREA: Aaa… aici locuieşte familia Popescu?….

ILEANA (o ajută pe Lenuţa, care nu mai poate continua): Aici!…

ARĂTAREA: Sunteţi doamna Popescu?…

ILEANA: Da!

ARĂTAREA: Şi dumneavoastră, în urmă cu treizeci şi ceva de ani, aţi… aţi făcut un avort?… (Ileana confirmă din cap)

BĂRBATUL: Termină cu prostia asta! Gata! (aproape că îmbrânceşte arătarea)

ARĂTAREA (Ilenei): De ce mă… mă… Cine e…

LENUŢA: E domnul Popescu…

ARĂTAREA: Domnul…

LENUŢA: Da!

ARĂTAREA: Tată!… (se repede şi-i cade Bărbatului la piept, fără voia acestuia, care o respinge. Arătarea revine, prăbuşindu-i-se iar la piept, de unde este iar îndepărtată, bruscată, dar iar revine şi tot aşa, de mai multe ori, până când rămân amândoi obosiţi, sfârşiţi de această luptă, ca doi boxeri după gongul final, răsuflând din greu. Bărbatul e cu spatele la arătare, căci tot timpul s-a ferit s-o privească măcar)

LENUŢA (l-a strigat de mai multe ori pe nume): Gheorghe!… Gheorghe!… (apoi) Trăzni-te-ar Dumnezeu… de…

BĂRBATUL: M-a trăznit destul!…

LENUŢA: Poftim! Întreabă-mă ce vrei!

BĂRBATUL: Nu mai vreau nimic!

ILEANA: De ce?

LENUŢA: Pentru că domnul a priceput bancul! (Bărbatului) L-ai priceput?! Nu?…

BĂRBATUL (fără nici un chef): Daa!… L-am priceput!

LENUŢA: Atunci de ce nu râzi?

ILEANA (se apropie de arătare): Eu nu pricep deloc ce banc e ăsta?… (Arătării) Cum te cheamă?

LENUŢA: N-are nume!

ILEANA: Îi găsim noi unul! Şi-o botezăm!

LENUŢA: Cum să botezăm pe cineva care nu s-a născut?!… (pe gânduri) Şi nici n-o să se nască vreodată!… (Arătarea tresare ca înjunghiată) O… o… o nenăscută!… (Arătarea se cocârjeşte de durere. Ileana o prinde în braţe)

ILEANA: Nu-i mai spune aşa, o doare!

LENUŢA: Şi pe mine m-a durut şi mă doare mereu!… Nici nu se compară!… (îşi mai pune un păhărel) Cum să se compare?!… Sărăcuţa… Cum să n-o doară?! (pune mâna pe sticlă)

BUCUR: Mamă!…

LENUŢA: Şi de tine mă doare, nu te-am uitat!… De tine mă doare cel mai mult!… De ea mă doare altfel!…

BUCUR: “Ea”?

LENUŢA: Fată era!… Ar fi fost!… (se uită la Bărbat, să-i vadă reacţia) Fată!…

BĂRBATUL (fără să se întoarcă): De unde ştii?

LENUŢA: Totdeauna am ştiut!

ILEANA: Ce?

LENUŢA: De fiecare dată şi-a dorit să aibă fată, iar eu i-am făcut numai băieţi!… Se dădea el mare că are numai băieţi!… Ce se mai fudulea în lume, pe la neamuri şi pe la prieteni!… Şi chiar şi-n faţa mea!… Dar eu ştiam… totdeauna am ştiut că tu, când colo, ţi-ai dorit fată… (lui Bucur) Chiar şi când te-ai născut tu!… Băiat!… Şi primul, şi al doilea, şi al treilea, şi al patrulea… Numai ultima oară, când n-a fost să mai fie nimic, era să fie ceva ce nu mai fusese până atunci!… Fată… Fata mamii fată!…

ILEANA (mângâind-o): Te doare?…

LENUŢA: Auzi vorbă!… Cum să n-o doară?!… Cea mai durere dintre dureri!…

ILEANA: Care?

LENUŢA: Asta, când era să fii şi n-a mai fost să fii!… Şi ce era?… Câteva săptămâni, câteva zile să mai fi trăit nătărăul de taică-su… (Arătarea geme) Prostul! (geme mai tare) Ne… (Arătarea geme şi mai şi, îndurerată)

ILEANA: Nu mai vorbi aşa!

LENUŢA: I-e milă de taică-su?!…

BĂRBATUL: M-ar fi iubit şi pe mine cineva aşa cum te iubeau băieţii mei!… Tot aşa te iubesc şi acum?!… (se fereşte să privească la arătare)

BUCUR: Altfel cum?!

LENUŢA: Eh, poate că aşa e, nu mai ştiu nici eu, m-am prostit! Sunt geloasă pe nurori, poate… (răstit) Dar cum mă iubeau feciorii tăi?!… Ca pe-o mamă!…

BUCUR: Cea mai mamă!…

LENUŢA: Uite ce grijă avea el că mă iubesc pe mine copiii mai mult decât pe el!…

BĂRBATUL (precizând): Băieţii!… Dacă aş fi avut însă fete…

ARĂTAREA (tot la sânul Ilenei): Tată… (cu o voce limpede)

BĂRBATUL (ferindu-se mai departe să privească spre arătare): Duceţi-o de-aici!…

LENUŢA: Unde s-o mai duc?… (apucă iar sticla) Mai dusă decât am dus-o să se ducă, ducea-m-ar să mă tot ducă pe pustii dacă s-a tot dus… Fata mamii!…

BĂRBATUL: Gata! S-a terminat! (vrea să-i ia sticla)

ILEANA: Ce s-a terminat?

BĂRBATUL: Bancul ăla idiot!

BUCUR (Lenuţei, îngrijorat de sticla pe care aceasta o smulge de la Bărbat): Mamă!…

LENUŢA (semn de liniştire): Nu mai vine nimeni!… Cine să mai vină?!… (privindu-i roată) Sunteţi toţi!… Nu lipseşte nici unul!…

BĂRBATUL: Aşa puţini suntem toţi?!…

LENUŢA (arată spre arătare): E prima oară când vine şi ea, Gheorghe! Nu fi…

BĂRBATUL: Dacă ştiam…

LENUŢA: Nu veneai!… Atât eşti de prost! (Arătarea geme, îndurerată. Lenuţa bagă de seamă şi “plusează”) De nerod! (Arătarea “creşte” şi ea) Un… beţivan!… Un curvar!… Un stricat!… Un ticălos!… (Zbuciumul arătării devine un zvârcolit de durere)

ARĂTAREA (nemaiputând îndura): Un Făt-Frumos e tata!… Tată!… (Acum o vedem prima oară la chip, scânteietor de frumoasă)

ILEANA: Doamne, ce fată frumoasă! (Bucur este şi el impresionat. Bărbatul continuă să privească în altă parte, numai la fată nu)

ILEANA (Lenuţei): A mea?… A… a noastră?…

LENUŢA: Încaltea pricep şi eu de ce-şi doresc toţi taţii să aibă fete!… Auzi la ea? “Făt-Frumos”!… A şi găsit cine!… (arată spre Bucur) Uite-l pe Fătul mamii cel frumos şi-al lumii şi-al ne-lumii toate, Bucur-Bucurel!… Bucuria mamii!

FATA (se apropie de Bucur, îl ia de mână, îl cercetează atentă, apoi se întoarce): E, dar nu-i ca tata!

ILEANA (Bărbatului): Nu zici nimic?

LENUŢA: Domnul e obişnuit!… (între timp mai deretică şi prin casă, fără prea multă convingere)

BĂRBATUL: Nu mai fi rea… rea de gură cum te-am pomenit, numai ca să nu taci!…

LENUŢA: Tăcere-aş eu odată pentru totdeauna!… Cât de curând! Puţină răbdare!

BUCUR: Mamă!… Mamă!

LENUŢA: Auzi?… Are şi mie cine să-mi zică mamă!…

BĂRBATUL: Dar taci odată şi răspunde-mi! Răspunde! Vorbeşte! (Lenuţa rămâne impasibilă, cu mâna pe păhărel. Reacţia este a Ilenei)

ILEANA: Ce să-ţi spun?

BĂRBATUL: Fa… fata asta… Ce-i cu ea?