Dacă Şi cu parcă

LENUŢA: Oh, să vezi când n-o mai fi vorbă!…

ILEANA: De ce… De ce… (iar nu poate)

LENUŢA: Ştiu eu de ce mor oamenii?!

BĂRBATUL: Lasă filozofia şi povesteşte-i fetei ce-o aşteaptă! Poate… Poate că se mai poate face ceva pentru… pentru copiii ăştia!

LENUŢA: Toată viaţa ai aşteptat de la alţii, nu de la tine!… Ce să mai poată face sărmana de ea pentru ei?!… Acum!… N-am făcut eu tot ce putea face o femeie şi tot n-a fost de-ajuns?!…

ILEANA: Nu, nu! Nu se poate! E undeva o greşeală!… A mea, a noastră!… O greşeală pe care să n-o fac! Eu, ca mamă, mamă, mamă, eşti! Poţi face şi ce nu se poate face!… Imposibilul!… E doar pentru copilul tău… Al meu!… Nu? Asta înseamnă să fii mamă!

LENUŢA: Mda!…

ILEANA (aproape zgâlţâind-o): Eşti femeie deşteaptă!…

LENUŢA: Alţii cred cu totul altfel! (se uită la Bărbat)

BĂRBATUL: Lasă gluma acum!

LENUŢA: Da’ ce vreţi de la mine?

ILEANA: Greşeala!… Adu-ţi aminte bine, totul! Unde-i greşeala trebuie găsită! Greşeala aia nenorocită! Pe care eu să n-o mai fac!

LENUŢA: Greşeala mea?

ILEANA: A ta, a cui o fi fost!

BĂRBATUL: E vorba de greşeală, nu de vinovăţia cuiva! Nu te acuz de nimic!

ILEANA: Atât! Greşeala aia nenorocită!… Hai, drăguţa mea, poate o putem afla!…

LENUŢA: Dar ce-i aşa mare filosofie?!… Vrei dar să te ferească Dumnezeu de nenorocirile şi de necazurile mele?… Câte am îndurat până azi?… Asta vrei? (Ileana ezită)

BĂRBATUL: Fireşte!…

LENUŢA: Vrei să nu-ţi moară… să nu-ţi moară fecioraşul mamii fecioraş!…

BĂRBATUL: Mai întrebi?…

LENUŢA: Vrei să nu-ţi moară bărbatul tocmai atunci când ai mai multă nevoie de el?… (Bărbatul ezită)

ILEANA: De ce nu?…

LENUŢA: Iar fata asta…

FATA: Maa… maa… (reia ceva din înfăţişarea iniţială)

LENUŢA: Asta vrei deci!…

BĂRBATUL: Şi ce ai tu împotrivă?!…

LENUŢA: Împotrivă?… Dimpotrivă!…

BĂRBATUL: Atunci vorbeşte!…

LENUŢA: Ehe, dacă… dacă ar fi să mai fiu odată ca tine…

ILEANA: Ce-ai face?…

LENUŢA: Ce n-aş face! Asta-i problema! Ce n-aş mai face!…

ILEANA: Spune-mi odată!

LENUŢA: Nu ţi-am mai spus?…

ILEANA: Nu!

LENUŢA: Draga mea, la toate astea e-un singur leac! Să nu te măriţi!… Şi scapi de toate necazurile!…

BĂRBATUL: Mă miram eu să vorbeşti ceva serios!…

LENUŢA: Numai bărbaţii cred că e vreo scofală pentru noi!… Pentru ei, sigur!… Dar pentru noi?… (Ilenei, mai cald) Ascultă la mine! Când ţi-o mai veni la poarta casei un peţitor, să pui câinii pe el!…

BUCUR (amuzat): Care câini, mamă?

LENUŢA: Câinii pe care-i avea tata la oi!… I-a hrănit degeaba! I-a ţinut legaţi în lanţ tocmai când ne-a intrat în casă duşmanul cel mai mare!…

BUCUR: Mamă!…

LENUŢA: Să nu mă fi măritat!… Ehe!…

ILEANA: Ce făceai?

LENUŢA: Îmi creşteam eu altfel copiii! De la bun început!

BUCUR (amuzat mai departe): Care copii?…

LENUŢA: Aici Dumnezeu cred că-a greşit lumea, aşa cum a făcut-o!…

BĂRBATUL: Mă miram eu să nu-i găseşti şi lui Dumnezeu vreo vină!..

LENUŢA: N-am zis că-a greşit cu mine!… Ferească sfîntul!… Greşelile mele îs greşelile mele!… Dar şi… Lumea asta!… Parcă nu-i terminată!… Vorba tatii, nu-i toată de-a una!…

BUCUR: Cum adică?

LENUŢA: Nu-i dintr-una! Dintr-o singură bucată! Ci e peticită, şi cârpită, şi încurcată de te-apucă ameţeala când încerci s-o pricepi, cu mintea mea, de femeie proastă!

BUCUR: Ce nu pricepi?…

LENUŢA: Cu ce-am greşit!… Ce trebuia să fac şi n-am făcut!… Ce era să nu fi făcut!… Şi am făcut!

ILEANA: Ce?

LENUŢA: Patru vlăjgani, răi, obraznici, flămânzi…

FATA: Maa… maa…

LENUŢA: Bucur, Gheorghe, Grigore şi Vasile…

ILEANA: Şi fata asta?

LENUŢA: Dumnealui ştie cum o cheamă!

ILEANA: Nici pentru ea nu eşti vinovată?!

BUCUR: Nu!

BĂRBATUL (punându-l la punct): Sunt lucruri care nu se pot discuta decât între mine şi maică-ta!…

BUCUR: Să plec?…

LENUŢA (către Bărbat): Nu-l vezi că-i om în toată firea?!… Ar fi fost de multă vreme tată dacă…

BĂRBATUL: …dacă?…

ILEANA: …dacă?…

LENUŢA: …dacă avea şi el noroc de-un tată!…

BĂRBATUL: Eu, eu ce vină am avut, femeie?!… (celorlalţi) Adineauri spunea că ea e vinovată de moartea lui Bucur, şi acum…

FATA: Bucur?… Ce nume frumos!… Aşa te cheamă?…

ILEANA: Dar fata asta?… (Fata se cocârjeşte de durere, scheunând animalic aproape) … (Bărbatului) Deci, cum o cheamă?… (Bărbatul evită, depărtându-se câţiva paşi) (Lenuţei) N-a ajuns unde-a ajuns decât după voia cuiva?!… A cui, mă rog? Cine a hotărât să fie… să fie… (îi vine greu să continue. Începe să plângă încetişor. Fata ridică fruntea, respiră adânc, luând adevărul parcă în piept)

BĂRBATUL: Eu, că tot murisem!… Eu am luat-o de mână şi-am dus-o la cine ai fost?!… Cine a fost?

LENUŢA: Un doctor!

BĂRBATUL: Care? Vreau numele!

LENUŢA: Numele?… Tu nu ne spui numele… (arată spre Fată)… şi mai ai pretenţii să-ţi dau numele doctorului care… care mi-a salvat viaţa!…

BĂRBATUL: Auzi ticăloşie!…

ILEANA: A cui ticăloşie?!…

LENUŢA: A mea!

BUCUR: Mamă!

LENUŢA: Ce-i, bucuria mamii?!… Iartă-ne că ne certăm ca proştii în loc să mă bucur că te mai pot vedea o dată!… Odată ca niciodată de bine şi aevea, parcă ar fi ultima… pentru ultima dată… Cine ştie?!… De-acum, că-am trecut şi de 70, nu se ştie niciodată!… Iar de câteva zile, cu hărmălaia care a fost – că-i ţii minte, ce fraţi nebuni mai aveai, şi nu le-a trecut – n-am mai avut vreme de tine… Mi-am pierdut-o cu toate prostiile!… Şi am dormit greu, buştean, de obosită ce mă culcam!.. Parcă nu eram eu!… Nu te-am mai visat de… Puiul mamii pui, să nu mă ierţi, că nu merit! Sunt o…

BUCUR (arată spre Fată): De ce nu le spui cum a fost?!

LENUŢA: Dar i-am spus!… Acum, ce? Să-i dăm şi amănunte!… Auzi la el! Numele!

FATA: Numele meu?

LENUŢA: Nu! Numele doctorului care te-a… (Ileana se chirceşte în convulsii)

FATA: Toţi aveţi, au un nume?!… Chiar şi doctorul?

BĂRBATUL: Cum să nu?!…

ILEANA (gemând): Sunteţi nebuni?! Doctorul e de vină?! (o fulgeră din ochi pe Lenuţa)

BUCUR: Dă-i pace!

ILEANA: De unde-atâta pace?

BUCUR: Dar ce vrei de la mama?

ILEANA: Să ştiu!

BUCUR: Ce să ştii tu, draga mea… fată!

ILEANA (bate cu tocul în podea): Totul! Totul!

BUCUR (Ilenei): Fătucă!…

ILEANA: Mai întâi, când a aflat că… (arată spre Bărbat)… că n-o să-l mai vadă!… Cu asta a început totul! Nu? Ai aflat că n-o să se mai întoarcă acasă, vocea lui, pasul în curte, străbătând-o şi călcând aleea de pietriş…

LENUŢA: Aşa e! Într-o bună zi o să aflu! Şi?!…

ILEANA: Dar cum poţi să te miri de mine că vreau să ştiu ce ai făcut atunci?! Când te-ai trezit aşa de… aşa de singurică?!…

LENUŢA (vag cinică): M-am dus la doctor!

BĂRBATUL: Care?

BUCUR: N-a fost la nici un doctor!…

LENUŢA (ostenită parcă): Ba am fost, mamă, nu ţii minte?… M-a internat şi la spital!…

BUCUR: Cu Salvarea, că ţi s-a făcut rău!… Asta povesteşte-le!

BĂRBATUL (se uită de la unul la altul): Povestea e mai lungă, deci!

ILEANA: Cu Salvarea?… (Lenuţei) De ce taci?

LENUŢA: V-oţi fi săturat şi voi de gura mea!

BĂRBATUL: Uite, eu, ca prostul, nu!

LENUŢA: Cine te crede?

BĂRBATUL: Nu de mine-i vorba, ci de tine! Pe tine să te credem sau nu!

LENUŢA: Ce să credeţi?

BĂRBATUL: Ce spune băiatul ăsta!

LENUŢA: Pe băiatul ăsta îl cheamă Bucur!

FATA (visătoare): Gheorghe!

LENUŢA: Neisprăvitule!

BUCUR: Mamă!

LENUŢA (mai departe, Bărbatului): Tu să nu-i treci nici pe dinaintea lui Bucur!

FATA: Grigore!…

LENUŢA: Aşa băiat e băiatul meu!

FATA: Vasile!…

LENUŢA: Nimeni n-a mai avut băiat ca Bucur al meu!

BĂRBATUL: Al nostru!

FATA: Tată!

ILEANA: Ce-a fost cu Salvarea? (văzând că Lenuţa se închide la loc în sine, către Bucur) Ce-are să se întâmplă-se!… Orice! Nu mi-e teamă de nimic!… Dar vorbiţi odată!

BUCUR: Eu, fără voia mamii…

ILEANA: Dar eşti om în toată firea! Câţi ani ar fi fost să ai?

BUCUR: Vreo cincizeci!

ILEANA: Şi mai ceri voie de la mama?!…

BUCUR: O singură dată nu i-am cerut voie!…

ILEANA: Atunci?

BUCUR: Da!

ILEANA: Dar asta a fost mai târziu! Până atunci însă? Ce s-a întâmplat?

BĂRBATUL: Cu Salvarea aia nenorocită!…

BUCUR: A trebuit s-o chem… (cerându-i voie) Mamă!

LENUŢA: Cine mă strigă?!… Mă cheamă!…

BUCUR: Nu ştiu! Bate cineva la poartă!… (sieşi) Mai bine mă duceam eu să văd cine e!… Te-am lăsat pe tine… Aici a fost greşeala… A mea!

LENUŢA: Asta-i bună!… Eu nu te-am lăsat!… Venisei târziu, de la drum… Erai obosit!… Dumnezeu te adusese acasă!… Ce mă făceam fără tine?!

BUCUR: Şi tu tot întârziai să te întorci în casă! Am ieşit după tine!

LENUŢA: Era prima oară când mi se făcea urât să mai intru în casă… În casa noastră… (Bărbatului) Şi-a ta!…

BĂRBATUL: Fusese!

LENUŢA: Ai alta acum?… (dă din cap compătimitoare)

BĂRBATUL (făcând loc evidenţei): Păi…

ILEANA: Şi?

BUCUR: Te-am găsit-o ţinându-se de poartă să nu cazi grămadă!…

ILEANA (scâncit): Salvarea… Cheamă Salvarea!

BUCUR (Ilenei): Abia după două zile, când o să te întorci de la spital…

LENUŢA: …fără… fără fata mea!…

BUCUR: Dar cine mai ţinea seama de asta când am aflat cine şi cu ce veste fusese la poartă!

LENUŢA: Prea multe nu ştia nici bietul om!…

BĂRBATUL: Te interesau amănuntele, şi pe tine!

LENUŢA: Halal amănunte că nu-ţi ştiam mormîntul! Nici până azi!

ILEANA: Dumnezeule!

BĂRBATUL: Adică nu ştiţi unde-i… Unde?

LENUŢA: Vreun şanţ, vreo groapă nenorocită!… N-ai fost singurul, nu te da aşa măreţ!

ILEANA (aproape plângând): Şanţ să fie, dar unde-i? Care?…

LENUŢA (bravând): Ce importanţă mai are?!… Sau poate că voiai să-ţi vin cu flori şi lumânări, plânsă din cap până-n picioare!…

BUCUR (blând şi înţelegător): Şi-atunci pe cine ai mai plâns, nopţi în şir, neauzită şi nevăzută de nimeni?… Mamă! Mamă, mamă!…

LENUŢA: Pe tine!

BUCUR: Nu! Nu pe mine!… Mai înainte!

LENUŢA: Plângeam?… De unde… De unde să ştii tu asta?

BUCUR: Ţi-am semănat mult, mamă!… Ştiu totul! Ştiam…

BĂRBATUL: Ai plâns deci!… (e mulţumit)

LENUŢA (Ilenei): Uite la el!… Oi fi plâns, dar nu pe tine, caraghiosule!

BĂRBATUL: Dar pe cine?…

LENUŢA: Pe… fata asta!

ARĂTAREA: Ma… mamă…

BĂRBATUL: Şi nu puteai să-mi spui până acum că n-a fost ce-am crezut eu?!

ILEANA: Tu ce-ai crezut?

BĂRBATUL: Că s-a descotorosit de copil cu voia ei!… Era în luna a treia când m-au luat!… M-au ridicat!… Chiar aşa să fi fost, nu-ţi făceam nici o vină, atât doar că aş fi vrut să ştiu!…

LENUŢA: Atât?

BĂRBATUL: Atât!.. Mai mult ce?…

LENUŢA: Că m-a bătut Dumnezeu pentru copilul lepădat! Cumplit m-a mai bătut!…

BĂRBATUL: Asta n-am zis-o niciodată!

LENUŢA: Dar ai gândit-o!… De-aia m-ai tot chinuit anii ăştia!… Ca să-ţi dai seama, să afli cât sunt eu de vinovată că-n loc de cinci copii ţi-au mai rămas doar trei!… Dragii de ei, să fi fost toţi!… (lui Bucur) Măcar tu!…

FATA: Ma… mamă!…

LENUŢA: Şi tu, şi tu, odorul mamii fără de chip şi nume!…

BĂRBATUL: N-ai nici o vină! Dacă e cineva vinovat, acela eu sunt!

LENUŢA: Prostii!… Cum să fii tu vinovat?!

BĂRBATUL: Vinovat c-am murit!

LENUŢA: În somn?!

BĂRBATUL: Ca un prost!

ILEANA: Dar ce naiba ai putut visa de te-ai speriat aşa de tare sau ce altceva a fost?!…

LENUŢA: Unii zic că aşa e cel mai bine să mori!… Lume proastă!… Ca şi soră-ta!… Biată ţaţa! Auzi la ea!…

BĂRBATUL: Minunea aia ce-a mai făcut?

LENUŢA: Îmi dădea curaj!… O ţinea una şi bună că mare noroc ai mai avut!…

BĂRBATUL: Ce noroc? Eu?

LENUŢA (aproape amuzată de prostia oamenilor): Noroc că ai murit!… Că alţii au stat la închisoare de le-au putrezit oasele pe acolo… Bătuţi… Munciţi… Bolnavi!… Iar tu, după numai două luni, ai şi scăpat! De toate, încă!

BĂRBATUL: Aşa zicea?!

LENUŢA: Parcă-i luase Dumnezeu minţile, săraca!

ILEANA: Iar tu?…

LENUŢA: Eu ce?

ILEANA: Cum ţi-a fost când ai aflat că… că n-o să se mai întoarcă?

LENUŢA: O mie de vorbe două parale nu face!

BĂRBATUL: Nu-ţi cere nimeni o mie de vorbe!

LENUŢA: Dar ce-mi ceri?

BĂRBATUL: Socoteală!

LENUŢA: Tu mie?!…

BĂRBATUL: Da!

LENUŢA: Cere-o de la ăi de te-au băgat să mori la închisoare!

BĂRBATUL: De unde să-i mai iau?!… Ziceai că-s duşi departe!

LENUŢA: Îi ajungi tu dacă nu mai pierzi vremea pe aici!

BĂRBATUL: Mă dai afară?!

LENUŢA: Am şi eu de vorbit cu copiii ăştia! Nu eşti numai tu pe lumea… pe lumea… asta…

BUCUR: Mai dă-i pace, tată!

BĂRBATUL: Dacă-i aşa, eu pot să plec oricând!

FATA: Tată!…

BĂRBATUL: Voia la dumneavoastră!

FATA: Tată!

BĂRBATUL (celorlalţi): V-aştept jos, în maşină!… Care vreţi…

FATA (agăţându-se de el): Tată!

BĂRBATUL (către Lenuţa): Ca să-ţi dau pace!…

LENUŢA: Ce-i ţii aşa secret numele?!

BĂRBATUL: Despre asta-i vorba?!… (pentru prima oară privindu-şi fata) Fata tatii!…

FATA: Tată!…

BĂRBATUL: Ce nume ţi-am dat!… (se uită lung unul la altul. Apoi) Eh?

FATA: Tată drag!… Pot să i-l spun şi lui Bucur?

BĂRBATUL: Bucur?!

FATA: Frumos nume!

BĂRBATUL: Dar nu-i ca al tău!

FATA (nevoită să accepte): Mda!…

BĂRBATUL: Să i-l zici şi Ilenei!

FATA: Ileana?…

BĂRBATUL: Frumos nume!

FATA: Dar nu-i ca al meu!..

BĂRBATUL (puţin îndoit): Mda!…

FATA: I-l spunem şi mamei?

BUCUR: Mama!…

ILEANA: Frumos nume!

BĂRBATUL (puţin îndoit): Mda!…

FATA: Şi tata?…

ILEANA: Tata?

FATA: Frumos nume, nu?

ILEANA: Mda!… (lui Bucur) Dar nu-i ca al tău!

LENUŢA: Ia uite la ei!…

BĂRBATUL: Eh, acum, dacă eşti aşa deşteaptă cum te-ai crezut întotdeauna, ghiceşte ce nume îi puneam eu la fată! Să te vedem!

FATA: Mamă!

LENUŢA (derutată): Eu…

FATA (consultându-se, din priviri, cu taică-su): Nu! Nu mă cheamă aşa!

LENUŢA (idem): Tu…

FATA: Nici!

LENUŢA: Niciodată…

FATA: Nu-i nume de fată! (începe să plângă)

LENUŢA: Dacă…

FATA: Nu-i numele meu!… Nu se poate să nu-l ştii! Era să-mi fii mamă!

LENUŢA: Draga mamii, dar parcă…

FATA: Nu! Nici parcă nu mă cheamă, parcă nu sunt eu!… Ai uitat!… În urmă cu treizeci de ani ai fost la doctor…

LENUŢA: Nu! N-am fost!… Dar m-am gândit!… E-adevărat!… Iar ce te gândeşti e mai adevărat decât ce s-a întâmplat!… Aşa mă gândisem! E foarte adevărat!… Zi mai departe bancul nevieţii tale, fetiţa nemamii tale!… Eu sunt aceea!…

FATA: Şi la doctor aţi făcut un avort… un avorton… o avortoancă?!… Eu sunt aceea!

LENUŢA: Da, aşa mă hotărâsem să fac, dar s-a întâmplat să-mi vină vestea despre taică-tu, şi n-a mai fost nevoie de doctor!… De parcă tu, tu n-ai mai vrut să vii pe lumea asta!

BUCUR: Nu-i vina ta!

LENUŢA: E cineva care nu te judecă după ce ţi se întâmplă, ci după gândurile tale, ale mele, atât de ticăloase!… Te lepezi de copilul tău?… Mă lepăd, am zis, nemernica de mine!… Şi n-au trecut 40 de zile, alea patruzeci, şi m-a lepădat Milostivul de bucuria vieţii mele!… Cine să mă ierte pentru asta?… (lui Bucur, care dă să o susţină) Nici tu n-ai dreptul ăsta!… Şi nici puterea!…

BUCUR: Gândul?!… Se mai gândeşte omul, dar se mai şi răzgândeşte!… Aveai timp berechet să te răzgândeşti!…

ILEANA: Doar nu mai făcuseşi niciodată aşa ceva! (către Bărbat) Nu-i aşa?!…

BĂRBATUL: Era… era curată, mai… ca o fecioară!… Nici cuvîntul nu-l cunoştea!… (Lenuţei, foarte sigur de ceea ce spune) Nu făceai tu asta!… De-aia m-am tot mirat!

LENUŢA: Şi-atunci?

BUCUR: Şi-atunci ce?

LENUŢA: Cine-i de vină pentru… pentru… (arată spre fată)

FATA: …pentru tata! Că a murit, şi n-a murit acasă!… Îi mort, şi n-are mormînt!…

BĂRBATUL: Doamne, fata asta ar sta să mă plângă ea pe mine!

FATA: Şi pe tine, şi pe mama!… Şi pe frate-meu, frate Bucur!, bucuria cui?… Că a mea nu-i!… Ci numai lacrimi, cu care v-am plâns pe fiecare mai mult decât aţi fi avut nevoie!… Şi-acum nu ştiu pe cine să mai plâng!…

LENUŢA: Pe toţi care nu te au!… Zăpăciţii ăştia ai mei… (se-aud zvonuri din casă, o tuse de beţiv, un sforăit alături) Ce bine le-ar fi prins să aibă şi ei o soră!… Te-aş fi lăsat acum cu ei şi-aş fi plecat şi eu cu taică-tău, să nu mai încurc lumea pe aici… Aş pleca liniştită!

FATA: Unde să plecaţi?

LENUŢA: La Paris, cică!…

BĂRBATUL: Hai, să nu mai pierdem vremea!… Maşina e jos!…

ILEANA: Maşina cea frumoasă!…

LENUŢA: A dus până acum maşina aia prăpădită o fată aşa de frumoasă?!…

BĂRBATUL (lăudând-o): Maşina aia?!…

LENUŢA: Tu nu vezi ce ochi are?

FATA: De la plâns mi s-au făcut ochii ăştia aşa de frumoşi!…

LENUŢA: N-oi fi plâns destul, că ai mei nu-s ca ai tăi!… Dar cum să plângi, când trebuie să ţii curajul la trei… Trei, Doamne, şi toţi trei!… (zvon din casă) Auzi-i!…

BĂRBATUL: Să ne grăbim!

ILEANA (spre Fată, Lenuţei): Şi mâinile!… (Lenuţa o ia de mână) Şi faţa!…

FATA: Semăn cu tata!… Ce l-am mai plâns!

LENUŢA: Tu?

FATA: Cum era să nu-l plâng?!… Şi cum era să mai vreau ceva, altceva?! (Ileana se apucă de pântece, îndurerată) Ce să mai vreau?

LENUŢA: Viaţa!

FATA (începe să se retragă): Fără de tata?!… (Lenuţa o urmează câţiva paşi, ţinând-o de mână)

LENUŢA: Mai aşteaptă! Poate că nu-i adevărat!

FATA: Carnea ta nu minte!

LENUŢA: Carnea mea eşti tu! (către tăriile cerulu) Cine mă taie în două aşa, fără de voia mea?!

FATA: Vestea sabie, vestea ghilotină, vestea satâr că tata…

LENUŢA (o apucă şi de cealaltă mână): Nu se poate să pleci de la mine, nu se poate!… Gândeşte-te la fraţii tăi, te vor iubi ca pe-o zână! O zână or să facă din tine!…

FATA: Mă gândesc la tata!…

LENUŢA: Taică-tu e…

FATA: Mă duc după el! (se eliberează din strânsoarea Lenuţei)

LENUŢA: Tu n-ai cum să ajungi la taică-tu!

FATA: De ce?

LENUŢA: Ca să ajungi acolo trebuie mai întâi să te naşti!.. Dragostea mea! Nu te grăbi!… E prea vie vestea!… Aşteaptă! Aşteaptă să te naşti mai întâi şi pe urmă n-ai decât să faci ce vrei!

FATA: Vreau să merg la tata!

LENUŢA: Nu-i acolo unde ai să ajungi tu!

FATA: Dar nu-i nici acolo unde mă chemi tu!…

LENUŢA (disperată, cerând ajutor Bărbatului): Tu de ce taci?

BĂRBATUL: Vezi!… (e aproape fudul, mulţumit de sine) Ce-ţi spuneam eu?!… Şi nu voiai să crezi!

LENUŢA (revenindu-şi cu greu): Ce-mi spuneai tu?…

BĂRBATUL (insistând): Şi nu voiai să crezi!

LENUŢA: …şi nu voiam să cred…

BĂRBATUL (“cocoş”): Fără mine… fără mine viaţa nu are nici un haz! Fără un bărbat ca mine!

FATA (gata să dispară de pe scenă): Tată!

BĂRBATUL: Fără un tată ca mine!… (aproape voios) Ah, ce fată aş fi avut!

FATA: Ce tată!…

BUCUR (Lenuţei): Vezi?

LENUŢA (cumva aiurită): Văd!… (Ileana abia se adună de pe jos, răsuflând greu, ostenită)

BUCUR: Ba văd că nu vezi!

LENUŢA: Ce?

BUCUR: Că nu eşti cu nimic vinovată!…

LENUŢA (nesigură): Eu?

BUCUR: Dar cine?

FATA: Eu n-am mai vrut! Să fiu! Să mai fiu… Să mai fi fost să fiu… Fără tată?!… Fără tata?!… (dispare)

ILEANA (“lepădând”): Aah!…

BĂRBATUL: Dulcea tatii!…

BUCUR (Lenuţei): Vezi?!

LENUŢA: Puiul mamii!…

BUCUR: Vezi că nu-i aşa!

LENUŢA: Dacă spui tu!…

BĂRBATUL (iar “cocoş”): Păi ce, eu vorbesc prostii?… Hai! Îmbarcarea! Mergi aşa cum te afli! Nu mai e nevoie să te schimbi!

LENUŢA: Unde să merg?

BĂRBATUL: Mai întrebi unde?… Nu ţi-e destul că mergi cu noi?

LENUŢA (lui Bucur): Mergi şi tu?!…

BUCUR (ocupat cu Ileana, pe care o sprijină să-şi revină): Mamă, nu mai pot să stau!

LENUŢA: Aşa e!

BĂRBATUL: Hai!… Nu-ţi trebuie nici un bagaj!

LENUŢA (privind în jos): Doar să mai mă uit o dată… Nici n-am terminat de strâns!…

BĂRBATUL: Lasă, or strânge nurorile tale!

LENUŢA: Mai bine să las eu toate la locul lor! De ce să mă judece pe urmă nurorile, că nici măcar n-am lăsat curat în urma mea! (dă să mai adune câteva farfurii, de la al căror zăngănit se înteţeşte sforăitul celui din fotoliu)

BĂRBATUL: Mai încet că-l trezeşti!

LENUŢA: Ce-o fi dormind atâta!… (alte farfurii)

BĂRBATUL: Lasă-le în plata Domnului şi hai!

LENUŢA: Eram de mult gata dacă nu mă lungeam la vorbă cu tine! (alte zgomote din celelalte încăperi)

BĂRBATUL (se uită la ceas): Nu mai putem sta!

LENUŢA: Numai farfuria asta!… (o scapă şi se sparge cu zgomot mare) Aoleu! Am trezit băiatul!

VOCEA DIN FOTOLIU: Aaah!… (Bărbatul începe să se retragă spre ceilalţi, aflaţi cu un picior afară din scenă)

LENUŢA: Ce-am făcut?!…

VOCEA: Mamă, eşti aici?

LENUŢA: Unde să fiu?…

VOCEA: Mamă!… Ai făcut cafeaua aia?… Capul meu!…

LENUŢA: Tii, că m-am luat cu… Cafeaua băiatului!… Cum am uitat?!… Acuşica ţi-o fac!… (tuturor, de pe scenă şi din sală, ca pe o scuză) Asta înseamnă să ai copii! (oprindu-se cu privirea asupra Bărbatului) Ce faci?!… Iar pleci?… Rămân tot eu să mă descurc singură cu hăndrălăii tăi de feciori?!… Doamne, ce copii mi-ai mai dat şi mie!…

BĂRBATUL: Lasă-i! Vino cu mine!

VOCEA: Cafeaua!…

LENUŢA (cu reproş, mai departe către Bărbat): Derbedeii!… Ăştia-s copiii! Nici să mor nu mă lasă!

-CORTINA-